inapoi________inapoi la cuprins________inainte

 

 

 

LITERAR ŞI PARALITERAR

Romanul popular în România*

 

 

Ioana DRĂGAN

 

 

 

 

 

 

Capitolul IV. Profiluri ale genului romanului „popular” românesc

 

 

1. O ciudăţenie literară în contextul romanului românesc

paşoptist – Catastihul amorului şi La gura sobei

 

„Am să fiu un erou de roman!”

(Stavrache Cârcescu în Un martir al prozei)

 

Descoperit târziu, în anii ’70, de către Dumitru Bălăeţ, cel care semnează articolul Un roman românesc necunoscut în revista România literară (nr. 33 din 10 august 1972, p. 16-18) şi îngrijeşte ediţia publicată în 1986 de către editura clujeană „Dacia”, romanul Catastihul amorului şi La gura sobei, apărut în 1865 şi al cărui autor a rămas până astăzi necunoscut, poate fi privit cu siguranţă de exegeza contemporană drept o operă singulară în climatul românesc al epocii, ce se pretează unei interpretări pluraliste.

Problemele pe care le ridică scrierea – genul, autorul, forma eteroclită, calitatea neobişnuită a naraţiunii, structura şi, nu în ultimul rând stilul – pe de o parte, şi modul în care, ca şi în cazul altor opere importante ale literaturii române, a fost ignorată în epoca sa, neinfluenţând în nici un fel percepţia asupra literaturii ce s-a produs în anii post-paşoptişti ai secolului al XIX-lea, pe de alta, confirmă apartenenţa Catastihului amorului şi La gura sobei la registrul bizareriilor literare pe care le cunoaşte literatura română la începuturile ei.

Publicat în aprilie 1865, la doi ani după apariţia în anul 1863 a romanului Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon care întrupează, după cum se ştie, o reuşită sinteză a particularităţilor circuitelor „cărturăresc” şi „popular”, Catastihul amorului şi La gura sobei este, în fapt, după cum spune Nicolae ­Manolescu, „o minunăţie de tehnică literară” (Manolescu, N., a, 303), şi prima scriere care le parodiază, autorul său pregătind , involuntar, terenul pentru poziţia luată faţă de literatura „comercială” de către I.L. Caragiale la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Interesant şi din acest punct de vedere, Catastihul amorului şi La gura sobei se constituie într-un fertil subiect pentru încercarea de analiză a romanului românesc în confuza epocă a începuturilor sale.

 

1. Momentul apariţiei

„La finele lunei curente va ieşi de sun presă Catastihul amorului şi La gura sobei, întâiul volum din Biblioteca Română. Sunt invitaţi toţi Domnii corespondinţi, amicii şi toate cunoştinţele noastre, cărora li s-a trimis liste de abonamente la această Bibliotecă, a ne înapoia copie ecsactă de toţi abonaţii, împreună cu suma adunată, spre a ne pute regula pentru expedierea ­volumului” (Cicală, 21 martie 1865).

Aşa apărea duminică, „21 III 1865), la rubrica Bibliografie a ziarului săptămânal Cicală (director Ion A. Geanoglu şi editor Thoma I. Stoenescu), primul anunţ promoţional al romanului Catastihul amorului şi La gura sobei. Printr-o nefericită coincidenţă, în acelaşi număr al săptămânalului Cicală, era publicat şi necrologul despre dispariţia lui N.M. Philemon, după cum semna în epocă Nicolae Filimon, cel despre care Opiniunea naţională, ziar politic, literar şi comercial bisăptămânal (director N.T. Orăşanu), reluând anunţul despre apariţia Catastihului…, nota în mai amplul necrolog din 23 III 1865 „că era un scriitor distins ce a înavuţit literatura română cu mai multe scrieri de moravuri” (Opiniunea naţională, 26 martie 1865).

Interesant este şi anunţul promoţional despre proiectul Bibliotecii Române, în care directorul Thoma I. Stoenescu părea să-şi fi pus mari spe­­ranţe. Nu ne putem da seama astăzi de modul de funcţionare al sistemului de publicitate de la mijlocul deceniului şapte al secolului al XIX-lea, din consecvenţa cu care apăreau anunţurile de noi apariţii editoriale, în mai multe publicaţii, număr de număr, pe parcursul câtorva săptămâni la rând.

Înştiinţările despre apariţia romanului Catastihul amorului şi La gura sobei şi a proiectului Biblioteca Română debutează din câte ştim în prima decadă a lunii martie a anului 1865 şi continuă până la sfârşitul lunii mai, când dispar din toate publicaţiile, lăsând locul altora.

După ce în numărul de joi 11 III 1865 din Trompeta Carpaţilor anunţul explicit despre proiectata ieşire de sub tipar a seriei Biblioteca Română apare cu indicaţii despre felul scrierilor, încadrate în două secţiuni (opere originale şi traduceri), în care posibil eronat, La gura sobei – „roman contimporan” este pus în coloana traducerilor, începând cu sfârşitul lui martie, anunţul va apărea sub aceeaşi formă în toate publicaţiile care îl preiau: „Seria întâi din Biblioteca Română. Conţinând următoarele opere: Don Juanii Bucureşcilor- roman original; Catastihul amorului – scriere originală satirică: Măriţa Buzata – roman original de moravuri; La gura sobei - roman contimporan; Masca de catifea – roman original; partea I din mica enciclopedie Hai la glume! Conţinând 6 broşuri şi traducţiunile Viaţa lui Isus Christos de Renan; Misterele Poporului de Eugene Sue (patru volume mari) şi Bucuresci în carnaval – roman de moravuri de N.T. Orăşanu care va forma 12 volume în octaviu de 230-250 coli de tipar” ­(Opiniunea naţională, 26 III 1865).

Deşi romanul Don Juanii Bucurescilor este pus primul într-o listă cuprinzătoare a Bibliotecii Române, Catastihul…este de fapt unicul roman care a apărut din proiectata colecţie Biblioteca Română.

Titrată cu caractere mari, „ieşirea de sub presă” a volumului I din Biblioteca Română este anunţată în numărul de duminică 11 aprilie 1865 al ziarului Cicală („Catastihul amorului şi La gura sobei – 5 sfanţi 1 exemplar, de vânzare la administraţia ziarelor Opiniunea naţională şi Cicală – Pasagiul Român şi la librăria Socec şi Companie” în Cicală, 11 aprilie, 1865). În aceeaşi perioadă în care cititorii aflau despre editarea unui nou roman, contextul apariţiilor editoriale ale vremii mai cuprindeau anunţuri despre publicarea nuvelei originale Radu al III-lea cel frumos de N.D. Popescu şi, beneficiind de o atenţie deosebită, „Poeziile D-lui Dimitrie Bolintineanu. Poezii cunoscute şi înădite în două volume în 8. Ediţiune de mare lucs. Ele vor cuprinde: Florile Bosforului, Legende istorice, Basmele, Macedonele, Reverii, Poeme” (Cicală, 21 martie, 1865).

Aşa cum se poate observa din compararea anunţurilor Catastihului şi ­Bibliotecii Române, există o neconcordanţă în ce priveşte titlul romanului, care se va dovedi până azi una de fond şi nu formală, constituindu-se într-una dintre problemele scrierii. Se pare că şi pentru editorul de la 1865, încadrarea genului într-un gen fix reprezenta o enigmă, întrucât în anunţul despre Biblioteca Română, cele două componente ale titlului volumului sunt despărţite, creând confuzia existenţei a două scrieri distincte, dacă nu chiar şi a doi autori diferiţi: pe de o parte Catastihul amorului (scriere originală satirică) şi pe de alta La gura sobei (roman contimporan). Confuzia este sporită şi prin tipărirea anunţurilor în sine, în care se ezită în păstrarea sau nu a conjuncţiei „şi”, purtătoarea legăturii între cele două părţi şi unde există întotdeauna o disproporţie a caracterelor de literă pentru cele două părţi ale titlului.

Cert este că romanul apare la sfârşitul lui aprilie 1865, fără autor, şi ediţia păstrată la Biblioteca Academiei Române prezintă pe prima pagină apartenenţa la Biblioteca Română (seria întâi, volumul întâi), numele editorului (Thoma I. Stoenescu), tipografia (Stephan Rassidescu), anul apariţiei şi localitatea (1865, Bucureşti) şi, evident, titlul complet Catastihul amorului şi La gura sobei.  Nedumerirea apare şi aici, întrucât la tabla de materii nu figurează decât Catastihul amorului, cu capitolele sale.

Nu ştim nimic despre soarta romanului în epocă. Ignorat de către fragila instituţie a criticii literare, ca de altfel toate romanele apărute în anii paşoptişti, e de presupus că nu a fost un succes, necunoscând nici măcar mai multe ediţii ca în cazul romanului Ciocoii vechi şi noi (după cum am văzut, 7 ediţii din 1863, când apare la Imprimeria Naţională, până în 1918). Tot ce se cu­noaş­­te despre difuzarea cărţii aflăm dintr-un alt anunţ publicat de ziarul Cicală la rubrica  „Înştiinţări” (Cicală, 10 mai, 1865). Publicul e anunţat de expedierea prin poştă a Catastihului…către cititori abonaţi din Turnu Severin, Iaşi, comuna Mihăileni, Ploieşti, Târgu Jiu, Slatina, Alexandria, Vâlcea, Vulteneşti, comuna Talpa, Brăila şi, chiar în Ungaria la Belenyes, de asemeni către redacţiile publicaţiilor Concordia, Umoristul şi Aurora din Pesta, Gazeta de Transilvania din Braşov, Telegraful Român şi Amicul Şcolii din Sibiu, Anunţătorul Comercial din Brăila, Mercur din Galaţi, Tribuna Română şi Preotul din Iaşi, precum şi Societatea de Literatură şi Cultură Română din Cernăuţi.

Acestea sunt aşadar condiţiile apariţiei romanului Catastihul amorului şi La gura sobei, anunţat pompos în primăvara anului 1865 şi rămas apoi necunoscut timp de mai bine de un secol. Ele spun mult despre realitatea editorială din acei ani de începuturi, o perioadă încă de confuzie, de căutări şi tatonări, în care abia începea să se înfiripe relaţia autor–editori–public, urmând să se mai scurgă două decenii până la intrarea în normalitate şi funcţionarea acesteia în parametrii corecţi.

 

2. Paternitatea romanului

De ce a ţinut autorul Catastihului…să păstreze anonimatul în epoca sa rămâne o problemă pentru istoria literară. Romanul, deşi impregnat de o tentă satirică la adresa societăţii contemporane, nu cuprinde nici o aluzie politică supărătoare, iar în ceea ce priveşte calitatea scrierii, aceasta se situează mult peste nivelul epocii.

Excluzând posibilitatea ca romanul să aparţină editorului Thoma I. Stoenescu, singurul nume ce apare pe coperta volumului, ori scriitorului N.T. Orăşanu, unul dintre principalii susţinători ai colecţiei Biblioteca Română, dovedindu-se a fi autorul broşurilor Hai la glume! publicate tot în 1865 sub titlul Farfara, I-a broşură de Nicor în afara colecţiei şi prezumtivul autor al unui roman ce nu a apărut niciodată, Bucureştii în carnaval, Dumitru Bălăeţ crede că romanul îi aparţine poetului, prozatorului şi criticului literar Radu Ionescu.

Autor al Principiilor criticii, prima încercare însemnată de teoretizare prejunimistă, şi al romanului neterminat Don Juanii de Bucuresci, publicat în 1862 în paginile Independenţei şi interesant mai ales prin scrisoarea introductivă, considerată, pe drept cuvânt, studiul cel mai bine scris despre romanul românesc pe care îl cunoaştem la autorii secolului al XIX-lea, Radu Ionescu rămâne el însuşi o figură puţin ştiută.

Lectura prin comparaţie a romanelor Catastihul amorului şi La gura sobei şi Don Juanii de Bucuresci nu lasă loc ipotezei că ar putea fi scrise de acelaşi autor. Prea multe deosebiri, de la construcţia simplă şi lineară în cazul Don Juanilor…, în comparaţie cu subtila şi foarte moderna construcţie întortocheată, de reflectare prin oglinzi succesive pe care o întâlnim în Catastih, până la stilul alert şi viguros, de care dă dovadă romanul Don Juanii de Bucuresci, adevărat „romanţ d-obiceiuri”, foarte diferit de cel parodic, care este definitoriu pentru Catastihul amorului.

În afara multor speculaţii (asemănări de teme, motive care circulă în epocă, chiar de nume ale personajelor ce se întâlnesc în scrieri ca O zi de fericire, Don Juanii din Bucuresci şi Catastihul amorului şi La gura sobei, analogii ce merg de la cuvinte, expresii, figuri de stil, versuri folosite de Radu Ionescu în diferite texte până la atitudini interpretate în sens concentric), editorul din 1896 al romanului invocă drept argument forte al susţinerii tezei despre paternitatea  lui Radu Ionescu asupra Catastihului amorului faptul că primul din titlurile colecţiei Biblioteca Română de la 1865 îi aparţine. Don Juanii de Bucuresci apăruse înainte, la începutul lui 1862, tot anonim, în paginile jurnalului Independenţa, „Ceea ce înseamnă că tendinţa către anonimat, caracteristică şi a altor scrieri ale acestui autor, era la el o tendinţă obişnuită” (Bălăeţ, 21).

Această ipoteză generalizatoare nu pare a avea însă temei real, cele două scrieri consemnând deosebiri majore ce depăşesc posibilele similitudini, în special formale.

În plus, anonimatul este un procedeu la care au apelat mai mulţi scriitori în perioada deceniilor 1850-1870, în care nu exista un statut cert al scriitorului şi în care condiţiile oferite de sistemul literar al epocii nu asigurau protecţia autorului, pentru a nu mai aminti că în acel moment, în ciuda exprimării atotputerniciei romanului „ce cuprinde tot, poate tot” (Don Juanii din Bucuresci, în volumul Pionierii romanului românesc, 194), scrierile ce se încadrează timid în acest gen nu erau, aşa cum am mai arătat, bine primite” („nu prea au nume bun”, după cum spune traducătorul I.D. Negulici în prefaţa la Judita franceză sau Clotilda şi Edmund). Situaţia se prezenta ca atare, căci aşa cum demonstrează şi Paul Cornea, referindu-se la personalizarea insuficientă a autorilor şi la aspectele dezastruoase ale muncii de traducător, în epocă aceştia „Nu resimţeau nici un orgoliu de autor” (Cornea, b, 276). Motivul este suficient pentru acceptarea soluţiei anonimatului drept una onorabilă.

Mai greu pot fi însă privite din această perspectivă anonimatul lui Radu ­Ionescu, una dintre cele mai luminate conştiinţe ale epocii, şi al autorului Catastihului amorului, ce dovedeşte în capitolul Arta de a începe un roman o bună cunoaştere a literaturii române produse la acea epocă.

Nicolae Manolescu contestă ipoteza paternităţii lui Radu Ionescu asupra Catastihului amorului şi La gura sobei, invocând lipsa dovezilor şi inexistenţa unei evoluţii între cele două scrieri separate în timp doar de trei ani, şi oferă „în treacăt” o altă pistă posibilă: „autorul Unui boem român pare infinit mai plauzibil ca autor al Catastihului amorului, sub raportul temei şi al modalităţii metaromaneşti, decât al Don Juanilor” (Manolescu, N., a, 303).

Într-adevăr, Pantazi Ghica oferă în romanul Un boem român (ediţia 1860) prima meditaţie asupra romanului în chiar cadrul romanului. Paul, tânăr scriitor, primul nostru „romancier”, este totodată protagonistul romanului Un boem român, în fapt un erou „ce nu este un erou de romanţ” (Ghica, Pantazi, 23), după cum scrie autorul ce-i dă romanului un final deschis, fără deznodământ, la care renunţă în favoarea unui dialog dintre autor şi un cititor (-„Da’ Paul eroul romanţului… Ce s-a făcut? (…) Ce s-a făcut? (…) Adică aşteptăm cu nerăbdare un denuement, oricare ar fi, dar să fie un denuement. Nu am văzut încă roman fără denuement”.) (Ghica, Pantazi, 344).

Şi în Catastihul amorului există un astfel de dialog între autor şi „oaspeţii” săi în spumosul text O prefaţă care nu este prefaţă pe tema înseşi a scrierii romanului. Şi dacă Paul, fără a fi destinat, era eroul romanului Un boem român, Stavrache Cârcescu, personajul dintr-un savuros text parodic din Catastihul amorului, cunoaşte tragica experienţă de a se transforma într-un erou de romane, pe care o ratează, întorcându-se după un şir de peripeţii în lumea literaturii, învins, la viaţa cotidiană reală. Diferenţa dintre cele două abordări ale temei „eroului de roman” este că autorul Catastihului… alege clar, în mod deliberat, formula inedită a parodiei, stăpânită excelent în prima parte a romanului şi apoi exemplificată în cea de a doua.

Ipoteza sugerată de Nicolae Manolescu, deşi plauzibilă, nu este confirmată prin dovezi, iar compararea şi acestor două scrieri arată aceleaşi deosebiri majore la nivelul concepţiei asupra structurii romanului şi mai ales referitor la stilul ales. Un boem român este un roman de acţiune, în ciuda precarităţii epicului, în care, prin prisma destinului eroului principal, miza se concentrează asupra criticii făcute societăţii româneşti a vremii, cu puternice accente de satiră susţinută prin dialoguri spontane şi vii. Catastihul amorului şi La gura sobei este scrierea unui autor mult mai preocupat de stil, surprinzător de îngrijit, un roman cu o structură eterogenă, complicată de însuşi scriitorul său, concentrat asupra esenţei textului, ceea ce dovedeşte o înaltă cultură şi conştiinţă critică, nemaiîntâlnite la autorii epocii paşoptiste.

O altă ipoteză, în egală măsură neconfirmată până la această oră, este catalogarea celei de a doua părţi a romanului La gura sobei drept o traducere localizată.

Într-o corespondenţă privată între Alexandru Călinescu şi Ştefan Cazimir, publicată de Ştefan Cazimir într-un articol din revista România literară (nr. 24, 21-27 iunie 2000), cei doi istorici literari îşi exprimă îndoiala asupra originalităţii romanului La gura sobei. Fără a putea indica sursa, Alexandru Călinescu crede că este vorba numai despre o traducere din limba franceză a unuia dintre sutele de romane care invadaseră piaţa literară a mijlocului secolului al XIX-lea. Ştefan Cazimir consideră, în plus, că La gura sobei este, fără dubiu, o traducere localizată.

Argumentele celor doi istorici literari se sprijină pe limba întâlnită în roman şi care pare un calc la prima mână, uzitat de un traducător grăbit. Construcţii de tipul: „tu ai spus-o deja” din limba franceză „tu l’as deja dit”, „ce frumoasă fortună” (quelle belle fortune), „reasigură-te George!” (rassure-toi George!), „mi-am luat partida din acel refuz” (j’ai pris mon parti…”), precum şi diferite expresii ori cuvinte întrebuinţate în română cu sensul cunoscut în franceză de care abundă textul („chut” pentru „sst”, „comandantul” cu sensul de „maior”, „academicianii” atunci când Societatea Academică Română se înfiinţa abia la 1 aprilie 1866 şi îşi inaugura efectiv activitatea la 1 august 1867, iar romanul Catastihul amorului şi La gura sobei apărea la 1 aprilie 1865) lasă impresia unei traduceri neîngrijite, în cazul în care această ipoteză este luată în calcul.

Un alt argument care poate conduce spre validarea ipotezei traducerii localizate este cel legat de citarea în roman a unor autori netraduşi în limba română la acea epocă. Este vorba despre poetul John Keats, necunoscut la 1865 la noi, din care personajul principal din La gura sobei citează versuri întregi. În opinia lui Dumitru Bălăeţ însuşi titlul romanului este preluat din poezia Somn şi poezie de John Keats, ceea ce conduce la ideea unei foarte bune cunoaşteri a operei poetului de către autorul romanului. În aceeaşi situaţie se află şi Alfred de Vigny, pomenit în discuţiile intelectuale dintre protagoniştii romanului, însă tradus de Cezar Bolliac ulterior apariţiei romanului.

După părerea celor doi istorici literari, Dumitru Bălăeţ se înşeală, afirmând că La gura sobei surprinde mediul şi atmosfera Bucureştiului de la mijlocul secolului al XIX-lea. Este vorba mai degrabă de mediul parizian şi de idei exprimate de către personajele principale care circulau în societatea cosmopolită franceză de la mijlocul secolului al XIX-lea. Traducătorul român ar fi avut în vedere în acest caz o localizare a acţiunii în spaţiul capitalei României, localizare caracterizată drept nereuşită, lipsită tocmai de autenticitatea culorii locale.

Ipoteza „traducerii localizate” formulată de cei doi istorici literari, deşi parţial convingătoare, mai ales în ceea ce priveşte unele construcţii lingvistice nefericite, având şi precedent în epocă, deloc o raritate în deceniile care vor urma, nu poate fi însă deocamdată demonstrată. Lipsa sursei originale, în plus, şi a perspectivei de individualizare a acesteia, precum şi contraargumente ce ţin de construcţia epică, de contextul socio-cultural al apariţiei eteroclitei scrieri, şi uneori chiar de stilul întrebuinţat în La gura sobei fac puţin probabilă validarea acestei ipoteze.

În primul rând, aşa cum am văzut, în deceniul şase al secolului al XIX-lea, pătrunseseră în ţară numeroase romane occidentale, iar „traducţiunile” invadaseră firava piaţă literară, fenomen care poate explica influenţele cele mai diverse (unele până la plagiat chiar) din romanele de început. Primul nostru roman nu este câtuşi de puţin original în sensul adevărat al cuvântului, cu excepţia notabilă a Ciocoilor vechi şi noi, autorii „împrumutând” de la formă până la construcţie, personaje şi expresii stilistice, dintr-o dorinţă posibil inconştientă de „sincronizare” cu noul gen de succes al romanului.

Mimetismul duce, e adevărat, către forme deseori nereuşite, concretizate cel mai des în expresii „la modă” în romanele occidentale şi în traduceri, din care „pionierii romanului românesc” se inspiră din primele creaţii originale.

Pe de altă parte, în lipsa unei conştiinţe de autor, a profesionalizării scrisului şi a legilor dreptului de autor, mulţi dintre condeierii români ai secolului al XIX-lea nu par a se sinchisi prea mult de corectitudinea morală a creaţiei originale. În plus, pretenţia lor de autenticitate şi originalitate rămâne de cele mai multe ori un deziderat nobil, multe dintre romane trădând modele ­apusene.

Cu toate acestea, în momentul apariţiei Catastihului amorului ne aflăm în preajma materializării unui proiect ambiţios conceput: Biblioteca Română. Chiar invocând toate argumentele de mai sus, e greu de presupus de ce s-ar fi început o serie îndrăzneaţă cu o traducere localizată. De altfel, chiar acceptând această ipoteză, autorul ar fi muncit prea mult la localizare, textul fiind abundent în indicii verificabile în epocă, aşa cum este de exemplu reprezentaţia piesei Martirii inimii, o dramă în cinci acte de Victor Sejour şi Brezil, tradusă în limba română de Simion Mihăilescu şi jucată pe scena Teatrului Naţional încă din 1859 în mai multe stagiuni, piesă comentată de personajele romanului. Un alt exemplu: poeziile din finalul romanului La gura sobei asumate de George, personajul principal, au apărut înainte de tipărirea romanului la sfârşitul lunii martie, în 1 şi 5 martie 1865, în ziarul Opiniunea naţională, tot fără autor.

Mister neelucidat încă, paternitatea romanului Catastihul amorului şi La gura sobei rămâne în continuare o problemă deschisă cercetării literare, lăsând libertatea interpretărilor diverse şi posibilitatea fertilă a reevaluării unei surprize menită să aducă modificări esenţiale asupra celor cunoscute până azi.

 

3. Genul „Catastihul amorului şi La gura sobei”

„Romanul poate lua toate formele şi ne poate spune tot, ne poate descrie tot” (Don Juanii din Bucureşti, în volumul Pionierii romanului românesc, 194). Nimic mai adevărat pentru Catastihul amorului şi La gura sobei decât aceste cuvinte din scrisoarea introductivă la Don Juanii de Bucureşti. Greu încadrabilă într-un gen literar strict, scrierea pe care o numim convenţional „roman” înfăţişează ochiului lectorului modern o înşiruire de modalităţi narative pe care nu le mai întâlnim nicăieri în contextul literar paşoptist.

Aşa cum arătam mai sus, chiar şi pentru editorul de la 1865 alăturarea celor două părţi componente, aparent fără legătură, stârnea nedumeriri. În timp ce prima parte – Catastihul amorului, văzută în epocă drept „o scrisoare originală satirică” şi de către Dumitru Bălăeţ drept „un grupaj” de schiţe umoristico-satirice” (Bălăeţ, 7) – este în fapt, aşa cum arăta şi Nicolae Manolescu „o înşiruire de parodii ale unor stiluri de proză” (N. Manolescu, a, 301), „romanul contimporan” La gura sobei este o scriere extrem de sofisticată din punctul de vedere al tehnicii. Stăpânită impecabil de un autor pe care îl putem considera pretextualist, această tehnică este menită să ilustreze, chiar prin parodie, un stil şi o metodă indicate în prima parte – Catastihul amorului.

Panorama pe care o oferă romanului românesc la începuturile sale, aşa cum era acesta reprezentat în primele decenii post-paşoptiste, de la Elvira sau Amorul fără sfârşit de D.F.B. (1845) până la momentul apariţiei Catastihului…, demonstrează fragilitatea şi eclectismul celor dintâi scrieri, dificil de înseriat în genul „romanului”, în ciuda forţei şi a seducţiei pe care le exercită tânărul gen, nelăsând să se vadă o astfel de perspectivă modernă asupra literaturii.

„Autorii înşişi nu prea ştiau ce să creadă şi se contraziceau flagrant în clasificarea operelor lor” demonstrează Paul Cornea (Cornea, b, 267), referindu-se la perioada începuturilor romanului românesc, caracterizat, şi din punctul acesta de vedere, prin ambiguitate. De aceea, în pofida dominantei sale proteice, aptă de a-şi însuşi celelalte genuri narative, romanul românesc, în primele sale manifestări de libertate creatoare, ezită, după cum am văzut, între mai multe formule, fără a reuşi să impună o linie dominantă. După eşecul corifeilor paşoptişti în materie de roman, cu excepţia notabilă a lui Dimitrie Bolintineanu, care continuă, de altfel, în Manoil şi Elena tendinţele şi stilul prozei romantice, rangul doi al primilor romancieri români pendulează inegal între paradigma „cultă”, elevată, literară, a nuvelei paşoptiste şi paradigma „populară”, paraliterară, de import, a romanului foileton, senzaţional, de mistere etc. Ceea ce înţeleg prin roman I.M. Bujoreanu, Pantazi Ghica, Al. Pelimon, G. Baronzi, C. Boerescu, Aricescu şi alţii (lăsând la o parte diferenţele valorice dintre ei) vizează mai cu seamă nevoia de a „se sincroniza” cu tendinţele observate în puzderia de traduceri care invadează piaţa literară de după 1848. Subiectele, temele, personajele sunt în general copiate, calchiate în virtutea acelei explicabile „tiranii a modelului”.

După cum am încercat să demonstrăm, un roman precum Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon este o reuşită ce depăşeşte cu mult majoritatea romanelor timpului, nu numai pentru că reprezintă momentul de întâlnire a „cultului” cu „popularul”, ci şi pentru că este cu adevărat un „romanţ original”, autorul reuşind a reda convingător epoca şi a crea acel tip solid, memorabil, obsedant psihologic, care va face carieră în galeria de arivişti din proza românească.

Catastihul amorului şi La gura sobei nu seamănă însă cu nici una dintre scrierile din epocă.

Prima parte, în care sunt parodiate pe rând stilurile prozei de la acea vreme, trădează o bună cunoaştere a romanelor contemporane. În capitolul Arta de a începe un roman, întâlnim pentru prima oară, mult înaintea structuralismului, o codificare a modurilor de abordare ale prozei, cu exemplificări fără cusur ale acestora. Despre Primul stil-stilul burghez, în fapt cel al romanului balzacian, „Într-o râzândă dimineaţă din luna mai 18 (…) o jună copilă…” (Catastihul amorului şi La gura sobei, ediţie 1986,41), autorul necunoscut consideră că aparţine romanelor străine: „El a făcut deliciul foiletoanelor. Puţin căzut în desuetudine, dar încă scump la fabricanţii de nuvele” (Idem, 41), nefiind încă asimilat în romanele autohtone: „mi-a fost cu neputinţă a le culege din Mistere din Bucureşti, Elena şi Manoil, Catastrofa boierilor, Misterele căsătoriei şi altele tot ca acestea” (Idem, 41). După ce parodiază cu haz alte stiluri, „historic”, „geografic”, „fantastic” etc., procedeu prin care se ia distanţă în mod implicit de contextul prozei obişnuite în acei ani, scriitorul necunoscut mai operează două etape de parodiere, una prin prozele ce compun prima parte a volumului Întâlnirile – Scenă din viaţa reală; Săptămâna unei inime – Roman epistolar; Şuviţa de păr – Roman realist; Poema flanelei, Oglinda – poveste ş.a.) şi alta, prin însăşi complicata înlănţuire de stiluri întrebuinţate, având conştinţa parodicului în romanul propriu-zis, La gura sobei.

De altfel, începutul părţii a II-a poate fi privit ca o „artă” de a parodia începutul unui roman: „Într-o frumoasă dimineaţă… Eu crez, Domnul să mă ierte, că era o frumoasă seară… Dar, frumoasă dimineaţă sau frumoasa seară, asta nu face nimic; esenţialul e de a-şi începe istoria mai ca toată lumea, şi ceea ce pot jura pe jurământul meu, pentru că am văzut, e că: La… decembre, în anul de graţie 1860, la o oră despre care orarul meu nu-mi lasă decât un suvenir confuz, un om învelit într-o mantie cenuşie ţinta cu precauţiune cele dintâi case din strada Arcului” (Idem, 132).

Este evident, după cum subliniază şi Nicolae Manolescu: autorul „nu se mai poate arăta acum inocent şi spontan” (Manolescu, N., a, 302) după ce l-a parodiat pe Balzac.

În Catastihul amorului se anunţă până şi o „gramatică a limbei amorului” la propriu, exemplificată prin proze diverse, ironice şi pline de umor, a căror concluzie tinde să demonstreze eşecul tuturor încercărilor amoroase, concomitent cu dificultăţile autorului, personaj principal al însuşi romanului, de a crea un roman: „Otărât, eu nu voi scrie un roman (…) Literatura uşoară nu este decât o ingrată care expune pe omul său la dispreţul tuturor academicienilor (sic). Trebuie să te laşi de ea” (Catastihul amorului şi La gura sobei, ediţia 2986, 45).

După experienţele ratate ale întocmirii unui Tratat al amorului, autorul-personaj purcede la scrierea Catastihului amorului. „Acesta este un titlu actual, viu, vorbind ca o tablă de prăvălie. Un titlu fără afecţiune şi care te autorizează să vorbeşti cât de aspru…mai cu seamă asupra ridiculelor naţionale. Un titlu demn de epoca noastră negustorească” (Idem, 50).

Satirizarea moravurilor vremii culminează cu autoironizarea autorului de la sfârşitul primei părţi. „Cât despre idealul autorului”, acesta constă în succesul de public al romanului.

„– Aveţi Catastihul amorului?

– Nu mai e nici unul, toate s-au vândut. (…)

– Se zice că este un cap de operă.

– Deh! 10 mii de exemplare au fost vândute în trei sau patru ore!” (Idem, 131)

Imagine răsturnată a Catastihului amorului, romanul propriu-zis La gura sobei este o ilustrare a eşecurilor în materie de amor ale personajului principal, George, împărtăşite prietenului Alexandru, atât direct, povestite de George, cât, mai ales, prin oglinda altor texte: memoriile unei iubite moarte (Felicia), în care avem o istorie a dragostei dintre George şi Maria, altă iubită ce, „la gura sobei” (Idem, 168) citează chiar un jurnal al lui George, alcătuit la rândul lui din articole, note şi în care găsim confesiuni ale unor alte femei (Paulina, Alina), exprimate în paginile unei scrisori transcrise în interiorul „memoriilor” Mariei, creaţii ale lui George, …”om de litere. Filosof şi poet…” (Idem, 133), aşa cum sunt Năluca, un soi de poem romantic în proză şi multe poezii dedicate unei noi muze, Mnemosina de care abundă a doua parte a romanului La gura sobei. Multe dintre acestea sunt copiate din scrisorile lui Guţă, un personaj ubicuu, ce scrie la rândul lui unui prieten comun, Alexandru.  Personajul Guţă pare a ţine toate firele naraţiunii, în maniera pe care o va folosi Camil Petrescu în patul lui Procust. Tot prin intermediul acestui personaj mai aflăm de un alt jurnal al lui George, în care acesta transcrie povestea dragostei sale cu Mnemosina, cucerită prin intermediul versurilor sale, insertate şi ele în jurnal. Ultima poezie încheie romanul sugerând eventuala dispariţie a lui George, personaj împlinit finalmente, devenit scriitor în interiorul ficţiunii.

Aşadar, cu o primă parte care se constituie într-un metaroman, o parodie a modului de a scrie la 1865 şi cu o a doua parte în care, pornind de la procedeul preromantic al utilizării scrisorilor în naraţiune şi de la cel al reconstituirii narative al jurnalului intim folosit de autorii francezi ai „romanului personal” de la 1830, autorul necunoscut al Catastihului amorului şi La gura sobei (în cazul în care acceptăm ipoteza originalităţii scrierii create de un autor pentru cele două părţi) inovează proza românească din secolul al XIX-lea, creând un text deosebit de modern, aparţinând incontestabil circuitului literar, de neconceput înainte de Camil Petrescu.

Referitor la genul acestei scrieri percepută „ca aproape neverosimil de avansat ca formulă estetică”, Mircea Cărtărescu remarcă într-un articol de „întâmpinare” despre Catastihul amorului şi La gura sobei, văzut drept „un roman vizionar”, inovaţiile aduse de romancierul de la 1865 care introduce în chiar textul propriu-zis o meditaţie asupra romanului, ca roman despre roman, apreciind că „Avem, într-adevăr, de-a face cu prima metaficţiune din proza românească şi cea mai serioasă de până la, poate, Ficţiune şi infanterie a lui Costache Olăreanu. (…) La gura sobei nu este, prin urmare, doar primul metaroman, dar şi primul antiroman românesc” (Cărtărescu, b, 25).

Problema genului acestei ciudate scrieri în climatul literar românesc de la 1865 demonstrează, neîndoielnic, caracterul singular al romanului, în felul său unicat, rămas nedescoperit peste o sută de ani şi având un destin la fel de neobişnuit ca şi cel, probabil, al autorului său.

 

4. Parodierea romanului popular

Catastihul amorului şi La gura sobei nu intră, paradoxal, în aceeaşi categorie cu romanele postpaşoptiste, mai cu seamă datorită poziţiei pe care o ia autorul necunoscut, ce parodiază în cadrul propriului roman aproape tot arsenalul popular din epocă, de la teme, personaje şi limbaj până la receptare. Căci şi în această cheie, a raportului dintre operă şi receptor, poate fi citit „idealul autorului” de la sfârşitul Catastihului amorului. Epuizarea unui tiraj uriaş pentru piaţa literară de la mijlocul secolului trecut şi transformarea implicită într-un roman de consum, pe gustul publicului larg, într-o societate al cărei mercantilism este denunţat şi satirizat, sunt văzute de autor drept singurele soluţii viabile pentru literatura sa. „Carta Dragostii din anul 1864 este în special dedicată oamenilor care se ocupă cu a face bani (…). Ceea ce a făcut ca să devie Carta Dragostii din 1864 o cartă…de plătit” (Catastihul amorului şi La gura sobei, 55).

Multe dintre trăsăturile romanului românesc la începuturile sale, de la motive, teme, abordări stilistice până la atmosferă şi culoare locală, le întâlnim şi în Catastihul amorului şi La gura sobei, tributar modelelor pe care le-a avut instruitul autor al romanului. Ceea ce îl individualizează în contextul literar de la 1865 este componenta parodică la stilul romanului popular. Foarte diferite de lecturile savante ale unui Dinu Păturică de la 1821 şi deosebite de cele de la 1860 ale lui Paul, eroul romanului Un boem român de Pantazi Ghica, care emite judecăţi de valoare, unele juste, despre starea literaturii române, romanele citate de personajul din capitolul Arta de a începe un roman, „operele cari compun colecţiunea romanţiarilor contemporani” (Catastihul amorului şi La gura sobei, ediţia 1986, 40) aparţin celor două zone ce coexistă în această perioadă, cea populară, paraliterară prin Mistere din Bucureşti, Misterele căsătoriei, Catastrofa întâmplată boierilor în Muntele Găvanul – 1821, pe de o parte, iar pe de alta, din cea cultă, literară, prin Manoil şi Elena.

Din tonul adoptat de autorul nostru reiese că, aşa cum spune şi Nicolae Manolescu, în „1865, în pragul Junimii se încheie epoca romanelor populare şi această încheiere conţine nota de şarjă pe care Caragiale o va introduce în parodiile sale la respectivele producţii” (N. Manolescu, a, 301).

Într-adevăr, cu aproape 30 de ani înainte de publicarea farsei fanteziste într-un act O soacră de I.L. Caragiale, în care chelnerul Victor se încăpăţânează să trăiască în urma foiletoanelor din gazete şi devine o victimă a lecturilor sale („Edgar şi Fridolina sau Victimele inimii” din Romanţierul ilustrat, Caragiale, b, 503), întâlnim în Catastihul amorului acelaşi procedeu de parodiere, în capitolul Un martir al prozei. „Am să fiu un erou de roman!” (Catastihul amorului şi La gura sobei, ediţia 1986, 56). Iată opţiunea personajului Stavrache Cârcescu, destinat unei vieţi burgheze onorabile în Fefeleiul de baştină, dacă lectura unui roman „într-o zi când îi era urât” nu i-ar fi deturnat existenţa. „Prea naiv ca să vază printre linii şi să înţeleagă că romanţierii se amuză pe ei – când nu reuşesc a amuza pe alţii -, nefericitul îşi puse în cap să ia în serios frumoasele invenţiuni şi înaltele fantezii din o mie şi una de nopţi romaneşti… Temperamentul vulgar al lui Stavrache căta să facă mai ne-nfrânate aspiraţiunile sale aventuroase” (Idem, 56).

Astfel, imitând până la confundare felul de a se comporta şi de a vorbi eroilor de roman, personajul parodic prin excelenţă se ipostaziază în diferite situaţii ce făceau deliciul romanelor populare din epocă: episoade galante, dueluri, cheltuieli nesăbuite. Aventura romanescă a lui Stavrache sfârşeşte printr-un eşec răsunător, ironizat de autor în finalul prozei: „Metamorfoza acum e completă: Supuindu-se prea târziu realismului unui secol (…) el a renunţat a deveni un erou de roman şi s-a făcut toptangiu băcan” (Idem, 62). Putem spune că eşecul eroului este în fapt cel al romanului popular, al modalităţilor sale de expresie în special.

Autorul necunoscut al Catastihului… îl prevesteşte pe Caragiale, cel care, prin intermediul parodiei utilizate pentru discreditarea genului romanului popular, foileton, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a reuşit să creeze o adevărată „politică” textuală de combinare a codurilor literar şi paraliterar.

Găsim în Catastihul amorului şi La gura sobei aceeaşi perspectivă: utilizarea paraliteraturii în literatura propriu-zisă, a stilului romanului popular insertat în pagini care continuă tradiţia prozei paşoptiste de nivel estetic elevat.

Scrisorile lui Panait din capitolul Scara amoroasă, oferite de autor cititorilor drept „trufanda”, încep prin această parodiere a limbajului romanţului pasional din epocă. Înaintea lui Rică Venturiano, iată cum se adresează Panait către o cusătoreasă: „Anghelul inimii mele! Dacă ai cunoaşte pârjolul care-mi arde rinichii de când te-am văzut, mi-ai plânge de milă (…)! hamorule duşmane! Arghiriţo, inima mea, tu care eşti de muc şi de lumânare, aibi milă de mine că mă năucesc, şi încă arată-te înaintea mea. Sunt în stare, Arghiriţo, să-mi las pe tata şi pe mama şi să-mi iau câmpii…” (Idem, 107).

Acesta este doar unul dintre exemplele, poate cele mai savuroase, din tehnica parodiei stăpânită convingător de către scriitorul român de la 1865.

În cercetarea care are drept obiect romanul popular românesc în secolul al XIX-lea, în cazul Catastihului amorului şi La gura sobei, un roman pe care ne putem hazarda a-l considera, totuşi, în pofida tuturor rezervelor, o victorie a literarului asupra paraliterarului într-o perioadă în care realitatea editorială prezenta exact situaţia inversă, demonstrează, convingător, existenţa percepţiei critice asupra acestuia la 1865, în epoca de înflorire a genului.

Cu un destin ciudat, de la autorul necunoscut până la inexistenţa unei posterităţi, această scriere bizară şi foarte modernă de la 1865, care este Catastihul amorului şi La gura sobei, rămâne în continuare, desigur, deschisă interpretărilor cele mai diverse, aşteptându-şi imperioasa descoperire a autorului, care ar putea confirma ori infirma multe dintre ipotezele lansate de istoricii literari, înscriind totodată în evoluţia literaturii, alături de Ciocoii vechi şi noi, un punct de referinţă prejunimist, mai îndrăzneţ şi mai modern prin soluţiile alese.

 

 

inapoi________inapoi la cuprins________inainte

 


* Volumul Romanul popular în România – Literar şi paraliterar este lucrarea de doctorat a scriitoarei şi jurnalistei Ioana Drăgan, susţinută în 2001 şi apoi publicată la editura „Casa cărţii de ştiinţă” din Cluj.