inapoi _________inapoi la cuprins__________ inainte

 

 

 

 

Radu FLORESCU

 

 

 

INTRODUCERE ÎN ARHEOLOGIE

 

Intrarea (porta pretoria) în castelul Saalburg; reconstituire.

 

 

Rândurile care urmează nu reprezintă expunerea sistematică a teoriei centrale – postulate fundamentale şi principii metodologice – asupra acestei ştiinţe atât de la modă în perioada contemporană şi nici nu se doreşte a fi un „discurs despre metodă” deşi informaţii importante privind metoda arheologică sunt cuprinse,  ci nu constituie altceva decât o schiţă de curs, adresat mai puţin studenţilor de specialitate cât mai ales oamenilor de cultură, în general, care deşi au o informaţie generală despre problemă nu izbutesc să o ordoneze suficient. Nu au fost evitaţi termenii de specialitate – şi nici nu s-a dorit aceasta – ci s-a urmărit mai ales explicarea principalelor sintagme de acest tip. Nu s-a intrat în toate subtilităţile exegezei arheologice, după cum nu s-a discutat despre fineţurile stratigrafiei şi tipologiei; despre caracterul pluridisciplinar pe care arheologia îl capătă în ultima vreme s-a discutat doar sumar. Dacă testul ce urmează a izbutit să deştepte curiozitatea, în rândul cetitorilor faţă de aventura din trecutul omenirii ca şi despre arta de a descifra puţinele informaţii – concretizate de obicei în bunuri materiale – ce ne-au rămas de pe urma acestei aventuri, el şi-a îndeplinit misiunea.

 

Săpătură în grilă de profile stratigrafice. Poarta de est a castelului Maiden, Dorset, Anglia.

 

Săpături în suprafaţă la Portway, Andover, Hampshire (Anglia).

 

Planul unei săpături în Williamsburg, Virginia (SUA),

unde a fost aplicată săpătura în grilă de profile. Se

poate observa cum multe structuri şi interdependenţe stratigrafice rămân ocultate sub profile.

 

 

Graficul măsurătorilor de rezistivitate de-a lungul unui

zid, cu ordonare paralelă (a - stânga) şi perpendiculară

(b - dreapta) a electrozilor în raport cu direcţia zidului. După cum se vede, electrorezistivitatea solului deasupra zidului este mai înaltă decât pe ambele laturi ale acestuia.

 

 

 

INTRODUCERE

 

1.1     Precursorii.

 

        1.1.1 căutătorii de comori

        1.1.2 etruscologii antici – împăratul Claudius

        1.1.3 cultul relicvelor în Evul Mediu

        1.1.4 Renaşterea şi apariţia arheologiei ştiinţifice

              - Rafael şi Ulisse Aldovrandi

              - Alcubierre şi Pompei

        1.1.5 iluminismul şi apariţia preistoriei – Boucher de la Perthe

        1.1.6 perioada contemporană          

              - marile săpături din Orient, Grecia şi Italia

              - apariţia arheologiilor naţionale

              - apariţia arheologiilor exotice

              - pluridisciplinaritatea                 

              - ştiinţele pozitive

                   ź ştiinţele naturale

                   ź antropologia

 

 

1.2     Definiţii

 

ARHEOLOGIA este disciplina istorică ce se ocupă cu studierea vestigiilor societăţilor din trecut.     

ARHEOLOGIA este disciplina ce se ocupă de studiul – analiza, remodelarea şi generalizarea – culturilor din trecutul omenirii; ea face parte atât din sfera disciplinelor istorice cât şi din cea a disciplinelor antropologice şi are legături foarte strânse cu etnologia.

În cadrul cercetării arheologice distingem o fază de teren în cadrul căreia se urmăreşte strângerea datelor primare, constând din descoperiri – artefacte vechi îngropate în sol – şi observaţii cu privire la condiţiile în care aceste descoperiri zăceau în sol şi o fază de laborator în cadrul căreia se stabilesc relaţii între diferitele artefacte precum şi între artefacte şi condiţiile de descoperire, remodelându-se asamblaje ale acestora de diferite niveluri şi în acest fel transformându-se informaţia arheologică în informaţie istorică.

 

 

1.3     Arheologia de teren

 

Vestigiile vechilor culturi se află, în general, în sol, împreună cu o serie de subproduşi - dărâmături, cenuşă, cărbuni, resturi menajere - proveniţi din distrugerea structurilor construite în care se aflau, constituind ansambluri de vestigii denumite în general staţiuni. În vederea recuperării vechilor artefacte precum şi a facilitării observaţiilor privind la condiţiile de zăcere în sol a artefactelor se folosesc diferite tehnici şi proceduri de investigaţie.

 

1.3.1 Topografia arheologică.

Prima fază metodologică a cercetării arheologice este cea topografică. Ea constă în localizarea pe suprafaţa solului a grupurilor de vestigii arheologice – artefacte, mobile sau imobile, şi produşi ai distrugerii acestora – adică a staţiunilor arheologice. Aceasta se realizează cu ajutorul mărcilor de teren: mici neregularităţi ale suprafeţei solului, respectiv ale reliefului – movile, valuri, gropi, şanţuri de diferite forme – sau ale aspectului solului – schim­bări ale tipului de sol, sau existenţa în sol a unor cantităţi mai mari sau mai mici a unor pro­duşi antropic – cenuşă, piatră, acumulări de oxizi metalici (ca rezultat al unor procese de reducere a minereurilor) sau de zguri (argile vitrificate în urma influenţei unor temperaturi foarte ridicate). În general toate acesta pot fi observate cu ochiul liber şi localizate în teren prin pichetarea petelor astfel determinate.

 

A. Procedee de localizare a staţiunilor arheologice.  Cel mai simplu şi mai uşor accesibil astfel de procedeu constă în parcurgerea cu pasul a terenului şi observarea atentă a suprafeţei lui. Desigur în stabilirea traseelor de parcurs se ţine seama de anumite considerente cum ar fi condiţionarea oricărei locuiri omeneşti de existenţa unei surse de apă; de faptul că în vechime cursurile de apă serveau drept drumuri; de toponimia tradiţională care prin toponime specifice – cetate, grădişte, movile, curgane, jidovi, uriaşi - păstrează amintirea unor locuiri de altădată sau semnalează existenţa unor lucruri neobişnuite. De asemenea, parcurgerea traseelor se realizează cu harta în mână şi descoperirile se localizează sumar, în funcţie de repere vizibile în teren şi identificabile pe hartă. Orice asemenea cercetare de suprafaţă, denumită în jargonul arheologilor periegheză, generează o întreagă documentaţie din care nu trebuie să lipsească jurnalul de periegheză, harta şi fotografiile de staţiuni (sau situri). În principiu, din asemenea cercetări de suprafaţă se adună şi vestigii arheologice – mai ales ceramică fragmentară – care ajută la precizarea caracterului şi la datarea staţiunii.

Alt procedeu de localizare a staţiunilor arheologice este observaţia şi fotografia aeriană. În principiu aceasta se bazează pe reperarea mărcilor de teren din avion, de unde se văd mai concentrate şi prin aceasta mai semnificative, şi reportarea lor pe hartă. De la această operaţie relativ simplă s-a ajuns, pe de o parte, prin folosirea aerofotgramelor (fotografiei din avion) la localizarea, identificarea şi cartarea pe bază de aerofotogramă a staţiunilor arheologice reperabile din aer pe teren. Aceasta a fost posibil în primul rând datorită punerii la punct a unor proceduri optice de interpretare metrică a aerofotogramelor (evident realizate cu reper metric în teren), ulterior întreaga procedură fiind digitalizată şi apoi datorită creării unei baze de date prin care formele pe care mărcile de teren le determină capătă o sem­nificaţie arheologică, aşa încât pot fi recunoscute diferenţiat necropole tumulare, cetăţi de pământ, castre romane sau oraşe romane – sau medievale – etc., etc. Digitalizarea şi automatizarea merg atât de departe încât programul de interpretare a aerofotogramelor cuprinde şi cartarea staţiunilor arheologice, ori după caz generarea unui aerofotoplan al obiectivului.

 

      

Castelul Saalburg şi vicus militari (200 d.Chr); plan de situaţie (stânga) şi reconstituire grafică (dreapta)

 

Dezvoltarea ştiinţelor fizice a pus la îndemâna arheologiei şi alte procedee de identificare şi localizare a vestigiilor arheologice din sol. Unul dintre primele asemenea procedee a fost cel de măsurare a rezistivităţii electrice a solului. Acest procedeu se bazează pe faptul că într-un sol relativ omogen un curent electric va parcurge distanţa dintre două puncte (respectiv doi electrozi) cu o viteză relativ constantă. Dacă în acest mediu relativ omogen va interveni un corp străin (un bloc de piatră sau un zid, sau dimpotrivă o groapă cu umplutură mai afânată), cu electrorezistivitate  mai mare sau mai mică, viteza curentului va varia în plus sau în minus (depinde de variaţia pozitivă sau negativă a electrorezistivităţii obiectului dat) exact pe locul şi distanţa unde este situat obiectul eterogen. În felul acesta se poate identifica planul unui edificiu încă nedescoperit. Şi în acest caz, încă de timpuriu procedura a fost digitalizată aşa încât şi aici se pot obţine rezultate – adică cartări şi planuri a unor staţiuni arheologice îngropate - automat.

Tot din câmpul ştiinţelor fizice face parte şi magnetometria cu protoni. Ea se bazează pe faptul că orice material – lut, piatră, metal, sticlă sau material organic – are propriul său câmp magnetic, diferit de al celorlalte. Aşadar dacă într-un sol oarecare – să zicem loess – este îngropat un şir de blocuri de piatră – să zicem calcar numulitic – la o măsurătoare adecvată va apărea variaţia specifică de câmpuri magnetice, ce, ca şi în cazul rezis­tivităţii electrice, va permite localizarea anomaliei şi chiar determinarea formei acesteia – platformă, zid, şir de pietre cu altă destinaţie. Ţinând seama de aceste consi­deraţii s-a putut genera – pe baza per­fecţionării aparaturii şi tehnicii de măsurare, dar şi pe aceea a constituirii unei baze de date – un program de măsurare şi cartare digitală cu ajutorul magnetometriei cu protoni.

Prospecţia magnetometrică şi săpătura aceluiaşi obiectiv: Castelul South Cadbury (Anglia).

Ultima noutate în acest domeniu este georadarul care permite un fel de radiografie a solului cu identificarea obiectelor eterogene conţinute şi chiar cu determinarea formei acestora. Ca şi la celelalte pro­ceduri şi aceasta este digitizată.

Deschiderea spaţiului extraterestru zborurilor de explorare ale oamenilor, a avut propriul feed-back în arheologie. Folosirea în diferite scopuri – strategice-militare sau economice – a prilejuit descoperirea faptului că fiecare corp are un câmp caloric specific, care apare pe fotografiile făcute din satelit în spectru infra-roşu. Descoperirea are aplicaţie şi în arheologie unde toate depunerile constituite din vestigii ale culturilor trecute constituie corpi străini în mediul relativ omogen al solului terestru. Pe aceste baze s-a ajuns şi la teledetec­ţia staţiunilor ar­heologice, procedură complet digitizată, ale cărei rezultate sunt localizarea depunerilor arheologice şi cartarea lor, precum şi în multe cazuri, determinarea pla­nurilor structurilor stabile cuprinse în aceste depuneri.

 

B.Procedee de relevare şi cartare a staţiunilor arheologice. Orice cercetare arheologică în teren are nevoie de o bază solidă geo-topografică, în funcţie de care să înregistreze descoperirile şi obser­vaţiile. Evenimentele şi procesele care stau la originea artefactelor pe care arheologul le descoperă în teren au avut loc într-un spaţiu geografic concret şi precis şi au rămas, ca depunere arheologică, într-un asemenea spaţiu. Tocmai pentru aceste motive arheologul are nevoie să se raporteze la un asemenea spaţiu, dar acesta determinat în forme matematice, adică topografiat. In această ordine de idei, staţiunile arheologice trebuie să apară pe hărţile strategice (1:100000 – 1:250000), şi trebuie redate în termeni cantitativi şi pe hărţile (planurile) cadastrale (1:2000 – 1:10000) ale localităţilor şi teritoriului, pentru a fi protejate con­form prevederilor legale, pe care toate ţările civilizate le cuprind în legislaţia lor.

Cartarea staţiunilor ar­heologice nu prezintă probleme deosebite, releveul topografic realizându-se după aceleaşi metode şi tehnici ca şi în cazurile curente. Doar unele mici deosebiri pot interveni pentru a ajuta la marcarea detaliilor de teren semnificative. Astfel, pe hărţile şi planurile arheologice echi­distanţa curbelor de nivel poate fi de 0,50 – 0,10 m.; intersecţiile coordonatelor fizice pot fi cotate. În cazul în care planul urmează să constituie baza topografică a unei săpături, coordonatele fizice se pot multiplica până la generarea unui caroiaj cu latura de 5 sau 10 m. care să constituie sistemul de bază de referinţă topografică a întregii săpături. În tehnica zilelor noastre se folosesc teodolite cu laser, cu inserţie în computer şi cu program digitizat de cartografiere, pe staţie grafică, a datelor ridicate în teren.

 

1.3.2 Săpăturile arheologice.

Descoperirea atât a structurilor stabile, rămăşiţe a construcţiilor de odinioară, cât şi artefactelor mobile – obiecte utile sau simbolice ale oamenilor care populaseră con­strucţiile amintite mai sus – se realizează prin îndepărtarea pământului care le acoperă, operaţie care cere în  egală măsură forţă şi abilitate în lucrările de terasament precum şi delicateţă şi fineţe a manipulării descoperirilor. Denumirea de săpătură, tot atât de veche ca şi ar­heologia şi, în bună măsură, confundându-se cu ea este aşa dar propriu şi în cazul arheologiei, indică o tehnică ştiin­ţifică de recuperare a datelor primare specifice, tehnică ce pe lângă o degajare cât mai lejeră a descoperirilor trebuie să permită şi efectuarea aproape continuă de obser­vaţii pertinente asupra felului în care obiectele zac în pământ, în ce raporturi reciproce şi în ce raporturi cu alte obiecte, de cele mai mul­te ori complet dispărute şi despre a căror existenţă doar poziţiile ciudate ale obiectelor care au rezistat mai oferă umbra unei informaţii.

Dacă la începuturile arhe­ologiei ştiinţifice – în aşa numitele vremuri eroice – prima problemă cu care se confrunta arheologul era aceea a amplasării săpăturii, aşa încât să ofere ocazia unui număr cât mai mare de obser­vaţii care să se integreze coerent, astăzi situaţia a devenit mult mai complexă. În primul rând observarea în repetate rânduri a unor suprapuneri de ansambluri diferite de vestigii din diferite epoci, iar apoi observarea unor raporturi încă mai complexe decât simpla suprapunere a dus la integrarea conceptelor de strat, stratificaţie şi stratigrafie din ştiinţa geologiei şi la prevalenţa preocupărilor şi observaţiilor stratigrafice în executarea săpăturii, în măsura în care acestea condiţionau situarea cronologică a descoperirilor. Aceste amplificări a laturii abstracte a arheologiei a dus la apariţia proiectului de ­săpătură.

 

Arheologie aeriană. În partea de sus: conformaţie arătată de diferenţele

de creştere (crop marks)a vegetalelor, aşezare din Epoca fierului, All Saints, Dorset, Anglia (după Webster 1971).  În mijloc, fotografia aeriană lasă să se distingă, prin diferenţele de creştere (crop marks), modelul de linii şi puncte. Jos, vedere aeriană a aceluiaşi sit în timpul săpăturilor arheologice.

 

 

A. Proiectul de săpătură. Acesta este un document scris şi desenat în care arheologul îşi expune – pe cât posibil în termeni cantitativi - concepţia sa despre săpătură: obiectivele săpăturii, mijloacele tehnice, dar şi intelectuale, prin care obiectivele vor fi abordate, modul de valorificare a rezultatelor. Documentele de bază ale proiectului sunt: a. planul topografic al săpăturii la o scară convenabilă şi cu o redare a nivelmentului adecvată; b. sistemul de referinţă topografică – caroiaj cu latura de 5-10 m. integrat coordonatelor fizice, reperabil prin G.P.S. şi siglat alfanumeric (ca la tabla de şah); b. codurile de descoperiri – coduri alfanumerice cuprinzând numele prescurtat al staţiunii şi anul campaniei, numele siglat al detaliului de arhitectură indicat şi coordonatele fizice; adâncimea relativă a descoperirii. Pe trama de bază a releveului topo cu sistemul de referinţă se amplasează săpăturile. Acestea se prezintă ca nişte suprafeţe geometrice – arii patrulatere de cel puţin 10 m latura şi secţiuni (tranşee) de cel puţin 2 m. lăţime – asamblate în sisteme urmărind identificarea şi descoperirea unor structuri coerente şi în acelaşi timp, cu ajutorul pereţilor laterali, denumiţi profile stratigrafice, înregistrarea modului în care depunerile arheologice se stratifică. Pe baza acestei amplasări a săpăturilor se face evaluarea duratei – în campanii de 2-3 luni pe an – precum şi necesarul de tehnică şi forţă de muncă – atât specializată (înalt şi mediu) cât şi necalificată - pentru fiecare campanie şi în total şi, pe această bază, se stabileşte costul săpăturii. Se stabilesc, de asemenea, măsurile de conservare a descoperirilor atât imobile – structuri stabile – cât şi obiecte precum şi cele de valorificare – prin expunere in situ sau în expoziţii de muzeu sau prin publicaţii.

În România aceste proiecte trebuie aprobate de Comisia Naţională Arheologică de pe lângă Ministerul Culturii şi Cultelor. Odată aprobate şi finanţarea asigurată se trece la executarea săpăturii, pentru care sunt preferate anotimpurile calde şi puţin umede din raţiuni de facilitate a săpăturii şi de posibilitatea sporită de observare a descoperirilor. Prima operaţie este aceea de trasare a săpăturii care se execută cu aparate şi tehnici topometrice. Adâncirea şi îndepărtarea pământului se face totdeauna în tranşe fine orizontale; nici o dată nu se procedează la săparea pe tranşe verticale sau oblice. Se folosesc unelte fine de obicei şpacluri şi spatule, în unele cazuri şi săpăligi. Fragmentele de structuri, obiectele sau scheletele descoperite se curăţă atent cu şpaclul sau briceagul şi măturica sau pensula. Descoperirile – toate, chiar fragmentare, de orice natură ar fi, dar străine de ambientul natural în care se află - se colectează integral pe unităţi topografice (carouri) sau arhitecturale-planimetrice (încăperi) şi pe adâncimi Pe măsură ce sunt colectate se iau măsuri de marcare (cu codul corespunzător) de conservare preventivă provizorie şi de ambalare sau depozitare. În paralel cu săpătura se redactează un jurnal de săpătură în care se consemnează observaţiile curente privind descoperirile şi stratigrafia precum şi desfăşu­rarea săpăturii. Pentru descrierea structurilor stabile – chiar fragmentare – şi a obiectelor descoperite se întocmesc fişe analitice. De asemenea se ridică planul acestor structuri stabile adesea şi cu consemnarea obiectelor mobile corelative, precum şi relevee ale profilelor stratigrafice. Situaţiile mai semnificative se fotografiază de obicei cu martor metric sau digitizat cu posibilitate de redresare metrică. Toată această documentare se recopiază digital la baza de cercetare şi se constituie într-o (parte de) bază de date. Ori de câte ori este posibil, descoperirile mobile se curăţă (spală) pe şantier şi de asemenea se încearcă întregirea celor fragmentare. Operaţiile de restaurare mai pretenţioase se lasă pentru un laborator muzeal. De asemenea, după curăţire şi întregire descoperirile se desenează metric şi se fotografiază. Desenele şi fotografiile capătă un cod care le corelează la fişele analitice şi la teren. În general fiecare campanie trebuie să încheie un segment coerent de săpătură şi nu se permite lăsarea de restanţe – de exemplu în colectarea descoperirilor mobile – de pe un an pe altul.

 

 

 

1.4. Arheologia de laborator – exegeza arheologică.

 

1.4.1 Introducere.

De la datele primare – descoperiri de obiecte şi de vestigii de structuri construite stabile, precum şi observaţii asupra modului în care toate acestea zăceau în sol şi asupra raporturilor dintre  ele – şi până la reconstituirea evenimentelor şi proceselor istorice care le-au dat naştere sau le-au afectat în vreun fel oarecare, sau a structurilor vii, implicate în aceste evenimente şi procese este încă o lungă cale. Această cale este aceea a integrării conceptuale a descoperirilor arheologice. În adevăr, descoperirile constau din obiecte, de forme şi dimensiuni diferite, sesizabile prin simţuri – în primul rând prin văz – multe dintre ele având chiar proprietatea de a induce stări emoţionale la privitor, cu alte cuvinte având valoare culturală. În general, aceste obiecte prezintă asemănări şi deosebiri semnificative, care reprezintă şi criterii de grupare a acestora. Cu alte cuvinte principalul instrument logic cu care lucrăm în domeniul descoperirilor arheologice este raţionamentul prin comparaţie. Acesta din urmă, însă, trebuie întemeiat pe o analiză formală riguroasă şi de acelaşi nivel. Mai mult principiul comparaţiei se aplică diferit după cum două descoperiri sunt diferite cronologic sau aparţin aceluiaşi nivel de timp istoric.

 

      

 

 

1.4.2 Metode de datare.

Aşadar, înainte de orice operaţie logică cu descoperirile, acestea trebuie datate, de la epocă la epocă mai larg sau mai strâns, dar de fiecare dată cât mai riguros posibil. Săpăturile însele şi observaţiile stratigrafice efectuate pe durata acestora permit construirea unor cronologii relative. Principiul iniţial al acestor cronologii este acela după care obiectele găsite la mai mare adâncime sunt mai vechi, iar cele de la adâncime mai mică sunt mai noi. Au apărut însă, şi destule cazuri în care principiul acesta era complet răsturnat ordinea firească a descoperirilor fiind dacă nu răsturnată,  cel puţin modificată. Oricum, pe acest principiu a fost construit sistemul cronologic tripartit – piatră, bronz, fier – valabil până astăzi în toate arheologiile. Cronologiile arheologice se împart în cronologii relative – care se mulţumesc să înregistreze doar ordinea cronologică a diferitelor subunităţi de măsurarea timpului, şi cronologiile absolute care ancorează astronomic diferitele unităţi cronologice şi le determină durata. În general, se începe prin stabilirea unei cronologii relative şi apoi se ancorează această cronologie astronomic, prin diferite proceduri. Pentru civi­lizaţiile aparţinând antichităţii clasice procedura se bazează pe monede, care, relativ precis datate, permit o ancorare destul de precisă şi de detaliată. În alte civilizaţii există alte repere de cronologie absolută: sigiliile, a căror formă variază de la dinastie la dinastie în Orientul mijlociu, cartuşele cu numele faraonilor în Egipt. Tot în Egipt menţionarea răsăritului sothiac al soarelui (soarele răsare simultan cu steaua Sothis [Sirius în astronomia noastră]) în câteva inscripţii a permis ancorarea sothiacă a cronologiei pe dinastii şi ajustarea la valori reale a duratei istoriei Egiptului. Altă tehnică cronologică este aceea a cronologiei de contact. Aceasta constă în datarea unui ansamblu de tipuri cu ajutorul unei piese care se mai regăseşte în alte ansamble datate prin monede (sau alte repere de cronologie absolută). În acest domeniu sunt preţioase diferitele tehnici de tipul cronologiei de contact – precum şi altele pe care le vom parcurge mai jos – radiocarbon, termolumi­niscenţă, câmp magnetic terestru. Datarea cu Radiocarbon este o tehnică fizică ce se bazează pe proprietatea elementului Carbon [C14] originar radioactiv de a-şi înjumătăţi radioactivitatea la scurgerea unei perioade de 5000 ani. Termo­luminis­cenţa este proprietatea ceramicei de a emite lumină la încălzire. Puterea emisiunii luminoase este direct propor­ţională cu vechimea piesei ceramice, şi prin măsurarea adecvată a acesteia din urmă se ajunge la datarea ceramicei. În sfârşit, măsurarea câmpului magnetic se referă tot la teracote (ceramică, cărămidă) care au proprietatea de a lua câmpul magnetic al locului în care s-au răcit. O teracotă nederanjată din locul de răcire – un cuptor, o sobă, un perete de pământ şi lemn trecut prin incendiu – va avea valorile de câmp magnetic ale locului în care s-a răcit, câmpul magnetic terestru variind secular. Pe baza tabelelor de variaţie seculară a câmpului magnetic al locului de răcire, teracota respectivă poate fi datată ­secular.

Compararea diferitelor cronologii a dus la un sistem de clasificare a civilizaţiilor în funcţie de situarea acestora în timpul astronomic şi de durata lor – periodizările.  În cadrul acestora se operează cu o serie de concepte ierarhizate precum eră, epocă, perioadă, fază, etapă. Pragul dintre unităţile de periodizare este totdeauna desemnat de schimbări socio-culturale de amploare, mai profunde sau mai superficiale în raport de nivelul ierarhic al unităţii.

 

 

1.4.3. Periodizarea istoriei şi periodizarea preistoriei

Periodizarea istoriei universale europene

1. Preistoria 2.000.000–circa 800 î.Chr.

2. Protoistoria circa 800 î.Chr.–circa 650 î.Chr.

3. Antichitatea 650 î. Chr–476 d.Chr.

         Grecia

         - ep. homerică 1150–720 î. Chr

         - arhaic 720–490 î.Chr.

         - Clasic 490 –332 î.Chr.

         - elenistic 332–146 î.Chr.

         Roma

         - regatul 753–510 î.Chr.

         - republica 510–30 î.Chr.

         - principatul 30 î. Chr–284 d. Chr

         - dominatul 284–476 d.Chr.

4. Evul mediu 476-1453

         Imperiul bizantin

         - perioada de aur 474–726

         - criza iconoclastă 726–843

         - renaşterea macedoneană 843–1204

         - criza latină 1204–1261

         - renaşterea paleologă 1261–1453      

         Occidentul creştin

         - perioada micilor regate germanice 476–800

         - Sfântul Imperiu roman de naţiune germanică 800–919

         - Statele medievale ale Europei occidentale 919–1453

         Islamul

         - Islamul ofensiv 622–661

         - dinastia Umeyyadă 661–750

         - dinastia Abassidă 750–1258

         - statele islamice locale 1258–1453

5. Epoca modernă 1453–1789

         - Renaşterea 1453–1582

         - Formarea statelor moderne 1582–1659

         - Hegemonia Franţei 1659–1713

         - Secolul luminilor 1713–1789

6. Epoca contemporană 1789–2002

         - Revoluţia franceză 1789–1794

 

Periodizarea preistoriei şi protoistoriei europene

1. Preistoria

         1.1 Paleoliticul 2 000 000–10 000 î.Chr.

                 Inferior 2 000 000–150 000 î.Chr.

                 Mijlociu 150 000–35 000 î.Chr.                                        

                 Superior 35 000–10 000 î.Chr.

         1.2 Mezoliticul (Epipaleoliticul) 10 000–6500 î.Chr.

         1.3 Neoliticul 6500–4000 î.Chr.

         1.4 Eneoliticul 4000–3000 î.Chr.

         1.5 Epoca Bronzului 3000–1000 î.Chr.

                         a. Perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului

                         3000–2000 î.Chr.

                         b. Faza timpurie a epocii bronzului 2000 –1600 î.Chr.

                         c. Faza mijlocie a epocii bronzului 1600–1300 î.Chr.

                         d. Faza târzie a epocii bronzului 1300 –1000 î.Chr.

         1.6 Epoca Fierului 1000 î.Chr.–101 d.Chr.

                 A. Prima epocă a fierului 1000 –450 î.Chr.

                         a. Faza timpurie a primei epoci a fierului 1100–800 î.Chr.

2. Protoistoria

         2.1 Epoca Fierului 1000 î.Chr.–101 d.Chr.

                 B. Prima epocă a fierului 1000 –450 î.Chr.

                         a. Faza timpurie a primei epoci a fierului 1100–800 î.Chr.

                         b. Faza mijlocie a primei epoci a fierului 800–600 î.Chr.

                         c. Faza târzie a primei epoci a fierului 600–450 î.Chr.

                 C. A doua epocă a fierului (La Tčne) 450 î.Chr.–cucerirea romană

 

Periodizarea arheologică a României

1. Preistoria

         1.1. Paleoliticul 2 000 000/1 800 000–13000 BP1 

                 A. inferior 2 000 000/1 800 000–100 000 B.P.

                         a. Abbevillian 850 000–650 000 B.P.

                         b. Acheuleean 650 000–350 000 B.P.

                 B. mijlociu 100 000–30 000 B.P.

                 C. superior 30 000–13 000 B.P.

         1.2. Epipaleolitic/Mezolitic 13 000–6600 î.Chr.

                 A. Faza epipaleolitică 13 000–11 200 î.Chr.

                 B. Faza mezolitică 11 200–9000 î.Chr.

                 C. Faza de trecere la neolitic 9000 –6600 î.Chr.

         1.3. Neo-eneolitic 6600–4500 î.Chr.

                 A. Vechi 6600–5000 î.Chr.

                         - cultura Cârcea-Gura Baciului

                         - cultura Criş-cultura Banatului

                         - cultura Balomir

                         - cultura Iernut

                         - cultura Ciumeşti

                         - cultura Pişcolţ

                         - cultura Dudeşti                  

                 B. Mijlociu 5000–4500 î.Chr.

                         - cultura Vinča

                         - cultura ceramicii lineare

                         - cultura cardială (Hamangia)

                         - cultura Vădastra

                         - cultura Boian

                         - cultura Turdaş

                         - cultura Precucuteni

                         - cultura Tisa

                 D. Eneolitic 4500–3800/3700 î.Chr.

                         - cultura Gumelniţa

                         - cultura Sălcuţa

                         - cultura Tisa

                         - cultura Petreşti

                         - cultura Cucuteni

         1.4. Epoca Bronzului 3800–1100 î.Chr.

                 A. Perioada de trecere de la neolitic la Epoca Bronzului 3800–2300/2200 î.Chr.

                         a. cultura Cernavodă I

                         b. cultura Horodiştea

                         c. cultura Folteşti

                         d. cultura Cernavodă III-Boleraz

                         e. cultura Cernavodă II

                         f. cultura Baden

                         g. cultura Coţofeni

                         h. cultura mormintelor tumulare

                         i. cultura amforelor sferice

                 B. Faza timpurie 2200–1800 î.Chr.

                         a. culturile Odaia Turcului, Năeni, Monteoru IC4,

                         Orlea, Gorneşti, Glina III–în teritoriul extracarpatic

                         b. culturile Roşiţa, Nir, Otomani–în Crişana şi

                         Maramureşul exterior

                         c. culturile Schneckenberg, Jigodin, Copăceni,

                         Livezile, Wietenberg – în teritoriul intracarpatic

                         d. culturile Mako, Periam, Pecica–în Banat

                 C. Faza mijlocie 1800–1350 î.Chr.

                         a. cultura Otomani–în N-NV

                         b. cultura Pecica - N-NE Banat; cultura Vattina–S

                         Banat; cultura Verbicioara–Estul Banatului şi

                         Olteniei; cultura Cruceni-Belegiş–Banat; cultura

                         Cârna-Gârla Mare–Oltenia

                         c. cultura Tei–Muntenia şi Dobrogea

                         d. cultura Monteoru (sud); cultura Costişa (centru şi

                         nord)–în Moldova

                 D. Faza târzie 1350–1100 î.Chr.

                         a. cultura Noua–Moldova, Nordul Munteniei,

                         Transilvania de est şi centrală

                         b. cultura Coslogeni–sudul Munteniei şi Dobrogea

                         c. cultura Suciul de Sus–Transilvania de Vest

                         d. cultura Otomani târzie–Crişana şi Maramureş

                         e. cultura Lăpuş–Maramureş

                         f. cultura Vârtop–Banat şi Oltenia

                 E. Hallstatt A 1100–1000 î.Chr.

                         a. ceramica cu decor canelat culturile Igriţa

                         (Crişana), Gava (Crişana şi Maramureş), Bobda-

                         Susani (Banat), Reci, Mediaş I, Teleac

                         (centrul Transilvaniei) şi Lăpuş I

                         b. ceramica cu decor imprimat culturile Insula

                         Banului (Oltenia, Muntenia), Babadag (Dobrogea),

                         Tămăoani (Moldova)

                         Hallstatt B 1000–850 î. Chr – la culturile de mai sus se adaugă:

                         a. cultura Mediaş II 

                             cultura Teleac II     (Transilvania)

                         b. cultura Teleac III  

                         c. cultura Saharna-Solonceni     (Moldova)

                         d. cultura Cozia

2. Protoistoria

         2.1. Epoca Fierului 850–circa 125 î.Chr.

               2.1.1. Prima epocă a Fierului (Hallstatt) 850–450 î.Chr.

                       A. Hallstatt C 850–625 î.Chr.

                            a. cultura Basarabi (întreg teritoriul României cu

                            excepţia Sud-Estului)

                            c. cultura Babadag II (Sud-Estul României)

                       B. Hallstatt D 625–450/400 î.Chr.

                            a. cultura Ferigele- Bârseşti         a’. coloniile greceşti

                            b. grupul Ciumbrud                       b’. grupul scitic de Vest

                            c. cultura Babadag III                    c’. penetraţiile ilirice

               2.1.2. A doua epocă a fierului (La Tčne) 450/400–125 î.Chr.

               2.1.3. Cultura dacică 125 î.Chr.–106 d.Chr.

                       A. faza de tranziţie de la cultura La Tčne la cultura etnică

                       dacică 125–44 î.Chr.

                       B. faza arhaică a culturii dacice 44 î.Chr.–106 d.Chr.

3. Arheologia istorică

         3.1. Cultura provincial romană în Dacia

                       A. faza de tranziţie de la cultura dacică la cea

                       provincial-romană 106–117 d.Chr.

                       B. faza arhaică a culturii provincial romane în Dacia 117 –168

                       C. faza clasică a culturii provincial romane în Dacia 168–265

                       D. faza post-clasică a culturii provincial romane în Dacia

                       265 –273

         3.2. Evul Mediu

                       A. cultura daco-romană 273–608

                             a. cultura daco-romană 273–608

                            b. cultura romană târzie (Dobrogea şi malul Dunării)

                            273–450

                            c. cultura Sântana de Mureş-Cerneahov 300–350

                            d. cultura Cireşanu 273- 350

                            e. cultura Brateiu-Moreşti sec. IV–VI

                            f. cultura Ipoteşti-Cândeşti sec. VII

                            g. cultura paleo-bizantină în Scithya 491–608

                       B. cultura romaniilor populare 608–963

                       C. cultura mediobizantină 963–1204

                       D. culturile vechi româneşti provincial bizantine 1204–1504

                       E. culturile vechi româneşti postbizantine 1504–1821

 

 

*

 

În expunerea teoretică despre cronologii precum şi în construcţia periodizărilor au fost folosite concepte relativ noi precum cultură, tip, fază ce aparţin domeniului analizei arheologice şi urmează să fie prezentate de acum înainte. În adevăr, exegeza arheologică, folosind datări bazate pe analiza formală şi-a construit o serie de concepte generale adecvate, având interesante raporturi cu cele ale antropologiei. Nu avem răgazul să prezentăm toată această problematică, aşa încât ne vom mulţumi cu definirea principalelor asemenea concepte şi a principalelor organigrame şi scheme logice în care acestea îşi găsesc locul.

 

Prima organigramă de care urmează să ne ocupăm este tocmai cea a cercetării arheologice, pentru că, deşi are un caracter marcat empiric, această cercetare ascultă totuşi de o schemă logică. Trebuie făcută precizarea că fazele cercetării sunt faze logice, nu cronologice, chiar dacă în linii mari succesiunea logică are la bază tocmai succesiunea cronologică. În cursul unei cercetări, tocmai datorată numărului mare de in­teracţiuni directe şi inverse între faze, pot fi anticipate rezultate şi descoperiri ce în mod logic ar trebui să aparţină altora.

O ultimă observaţie este aceea că organigrama alăturată este aproape identică – cu diferenţa câtorva detalii – cu cele ale celorlalte discipline socio-umane – antropologie, etnologie, lingvistică ş.a.

 

*

 

În arheologie, datele primare, menţionate în prima fază a organigramei, sunt de fapt artefacte. Prin acest termen, preluat din limba engleză, unde însă are o etimologie latină (arte-factum= făcut cu meş­teşug) se înţeleg toate acele bunuri materiale făurite de om (d.e. un ciocan, sau o sabie, sau o icoană), sau preluate din natură şi modificate de om (d.e. o măciucă). Aceste artefacte prezintă o mare diversitate formală şi dimensională, totuşi cum ele trebuie să răspundă unor funcţii utilitare sau simbolice, sunt relativ standardizate, prezentând un număr mai mare sau mai mic de asemănări. Aceasta permite gruparea artefactelor pe tipuri. Asemănarea se stabileşte în funcţie de numărul de atribute de acelaşi fel pe care fiecare artefact le posedă. Prin atribut  se înţelege o proprietate elementară ireductibilă în cadrul aceluiaşi nivel de analiză cum ar fi culoarea, forma etc. Specialiştii sunt de acord să grupeze toate atributele sub câteva mari categorii:

1. materialul

          1.1 materia primă

          1.2 mod de pregătire

2. tehnica

          2.1 de formare

          2.2 de transformare

3. forma

          3.1 generală

          3.2 pe membre

          3.3 detalii de formă

4. mărimea

5. decorul

          5.1 tehnica decorativă

          5.2 formele decorului

          A. motive

          B. asamblaje

          C. compoziţii

Ţinând seama de această schemă conceptuală se obţin descrieri analitice ale artefactelor de nivel omogen şi comparabile între ele, chiar dacă întrucâtva seci ca redacţie literară. De asemenea, în această optică se poate defini tipul  drept o populaţie de artefacte având multe atribute asemănătoare. Definiţia are două corolare: fiecare atribut asemănător nu se întâlneşte la toate artefactele, şi al doilea: fiecare artefact nu este caracterizat prin toate atributele asemănătoare.  Plecând de la diversitatea artefactelor din cadrul unui tip, raportată la scara timpului se poate trasa traiectoria evoluţiei tipului. Din studiul frecvenţei tipului raportată la scara timpului se pot trage concluzii privind geneza tipului şi procesele de invenţie culturală şi împrumut cultural pe care tipul le-a suferit. Aceeaşi frecvenţă raportată la spaţiul de difuziune al tipului permite precizarea nucleului de invenţie (sau de împrumut). În realitatea terenului artefactele nu se întâlnesc niciodată singure, izolate, ci în asociere, între ele sau şi cu alte genuri de vestigii. Aceste asocieri, denumite asamblaje, pot fi semnificative fie din punct de vedere al destinaţiei funcţionale a artefactelor, fie din cel al raporturilor artefactelor cu prezumata comunitate care le-a folosit, fie din cel al implicării artefactelor în procesul de distrugere. Studiul atent, analitic şi critic al asamblajelor dă, aşa dar informaţii cu privire la procesele de remodelare. De asemenea, specialiştii au ajuns la concluzia că acelaşi studiu, ce ia în considerare numărul de asamblaje raportat la scara timpului, precum şi numărul de tipuri, de asemenea raportat la scara timpului, poate servi drept bază pentru periodizarea fiecărei culturi. Înainte de a studia modelul de periodizare pe care consideraţiile mai sus menţionate îl temeinicesc, este încă necesar de a observa că ansamblul culturilor poate fi împărţit în două mari niveluri: culturi de subzistenţă (sau de supravieţuire) şi culturi de optimizare (sau culturi cu climax). Primele sunt caracterizate de reproducerea simplă a societăţii şi culturii în timp ce culturile din al doilea nivel sunt caracterizate de reproducere lărgită şi de atingerea unui apogeu (climax). Analiza comparativă ne arată tot o dată că culturile de optimizare sunt toate caracterizate de câteva trăsături: cunoaşterea scrisului, locuirea urbană şi organizarea de stat. Antropologia culturală numeşte aceste culturi, care cunosc scrierea, habitatul urban şi organizarea de stat – civilizaţii.

Acest model de periodizare poate fi adaptat şi la alte discipline care se ocupă cu cultura în general sau cu aspecte ale acesteia (d.e. la etnologie sau la Istoria artei), dar criteriile trebuie modificate adecvat. El are avantajul că se bazează pe criterii obiective, cantitative, dar aplicarea lor trebuie făcută critic şi numai pe baza unei analize riguroase şi aprofundate. Astfel, sunt cunoscute culturi care nu au parcurs întreaga traiectorie descrisă ci dezvoltarea lor a fost oprită la un anumit nivel al traiectoriei (v. în periodizarea arheologiei în România, cazul culturii dacice). De asemenea este cunoscut cazul unor culturi de subzistenţă care într-o anumită fază devin culturi cu climax (acelaşi caz al culturii dacice care nu este decât dezvoltarea la un nivel superior al unei culturi de subzistenţă – La Tčne). În sfârşit o atenţie specială trebuie acordată fazelor de tranziţie, care în afară de relativa sărăcie de forme sunt caracterizate de o mare mobilitate precum şi de oarecare instabilitate a ­formelor.

 

 

 

 

 

*

 

Arheologia a ajuns departe de vânătorii de comori, fie aceştia din sec. XVI-XVII sau cei de pe ecranele filmelor americane. Complexitatea ei ca ştiinţă nu poate fi decât întrevăzută dintr-o expunere fugară ca aceasta. Interesul ei, din punct de vedre metodologic constă din faptul că aruncă o lumină nouă asupra cunoaşterii istorice însăşi. Astfel, o problemă ce cade sub puterea oricărui om instruit la nivel mediu este aceea a raportului dintre formaţiile etnice şi culturile arheologice. Principala caracteristică a formaţiilor etnice o constituie limbajul. Altă caracteristică la fel de importantă, dar mai greu de definit/determinat în termeni obiectivi este suportul biologic al etniei, deşi acesta a fost resimţit cu putere chiar de diferitele etnii încă din cele mai vechi timpuri. Un rol important în definirea etniei îl joacă şi religia cu diferitele ei aspecte – atitudinea faţă de morţi, contaminarea cu magia etc. Toate acestea sunt mai mult sau mai puţin sesizabile prin intermediul mărturiilor arheologice. Dar afirmaţia că fiecare etnie corespunde unei culturi ar fi hazardată cu atât mai mult cu cât ştim că există şi cazul mai multor etnii care au aceeaşi cultură, precum şi cazul unei etnii purtând două culturi diferite. La aceasta trebuie adăogată considerarea proceselor de împrumut cultural şi de difuziune culturală cu toată complexitatea şi diversitatea acestora. O viziune lineară, conform căreia copii moştenesc automat limba, cultura şi caracterele biologice ale părinţilor este tot atât de falsă ca şi aceea potrivit căreia nimeni nu moşteneşte nimic şi fiecare generaţie reface drumul greu al aculturării. Fără îndoială arheologia va câştiga mult atât în acest domeniu cât şi în acela al remodelării prin integrarea ei în marea familie a disciplinelor antropologice. 

 

 

inapoi _________inapoi la cuprins__________ inainte