inapoi_________inapoi la cuprins________inainte

 

Augustin IOAN

 

SPAŢIUL SACRU

 

 

 

“Ephiphaneia has to do with appearing, visibility

being the evidence for existance: epiphaneia is

visible surface, and testifies to coming-to-light.”

Indra Kagis McEwan (1997, 88)

 

 

 

 

 

În Biblie, unul dintre cele mai semnificative momente de după Geneză se referă nu atât la abilitatea fiului lui Adam de a funda oraşe în care nu avea cine locui deocamdată1, cât la un vis a cărui urmare este un gest ziditor2 . Iată acest fragment veterotestamentar în întregime:

 “10. Iar Iacov ieşind din Beer-Seba s-a dus la Haran. 11. Ajungînd la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luînd una din pietrele locului aceluia şi punîndu-şi –o căpătîi, s-a culcat în locul acela. 12. Şi a visat că parcă era o scară, sprijinită pe pămînt, iar cu vîrful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. 13. Apoi s-a arătat Domnul în capul scării şi I-a zis: “Eu sînt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pămîntul pe care dormi, ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi. 14. Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea pămîntului şi tu te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi, şi se vor binecuvînta întru tine şi întru urmaşii tăi toate neamurile pămîntului.15. Iată, eu sunt cu tine şi te voi păzi în orice cale vei merge; te voi întoarce în pămîntul acesta, şi nu te voi lăsa pînă nu voi implini toate cîte ţi-am spus”.

16. Iar cînd s-a deşteptat din somnul său, Iacov a zis: “Domnul e cu adevărat în locul acesta şi eu n-am ştiut!” 17. Şi spăimîntîndu-se Iacov, a zis: “Cît de înfricoşetor (sic!) este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” 18. Apoi s-a sculat Iacov dis-de-dimineaţă, a luat piatra ce şi-o pusese căpătîi, a pus-o stîlp şi a turnat pe vîrful ei untdelemn. (sublinierea mea) 19. Iacov a pus locului aceluia numele Betel, căci numai înainte cetatea aceea se numea Luz. 20. Şi a facut Iacov făgăduinţă zicînd: “De va fi Domnul Dumnezeu cu mine şi mă va povăţui în calea aceea, în care merg eu astăzi, de-mi va da pîine să mănînc şi haine să mă îmbrac, 21. Şi de mă voi întoarce sănătos la casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu. 22. Iar piatra aceasta, pe care am pus-o stîlp, va fi pentru mine casa lui Dumnezeu şi din toate cîte îmi vei da tu mie, a zecea parte o voi da ţie” (s.m.) (Facerea 28, 10-22)

Dormind în pustie “la un loc” ales doar pentru că, asfinţind soarele, trebuia să se oprească undeva, Iacov visează că exact în acel loc (şi, subînţelegem, prin chiar ţeasta lui străpunsă de vis, devreme ce, ne relevă profunzimea – probabil involuntară – a traducerii: “s-a culcat în acel loc” sublinierea mea, A.I.) se deschide cerul: îngerii urcă şi coboară chiar pe acolo, apoi însuşi Dumnezeu se arată “în capul scării”. Mai înainte de orice, trebuie remarcat cât de “eliadesc” este spaţiul sacru al poveştii noastre, perfect camuflat în profan. Anonim şi lipsit de trăsături care să-l evidenţieze, adresa lui geografică este “la un loc” şi alegerea lui de către Iacov pare aleatorie. Eliade însuşi arată că este nevoie de un semn pentru a distinge că acolo este un spaţiu sacru, iar “când nu se manifestă nici un semn în împrejurimi, el este provocat” (Eliade, 1992, 27).

Suntem aici atât de departe de acel “loc mândru” cerut de Alberti pentru aşezarea unui templu, un loc “vizibil din orice direcţie” (Leon Battista Alberti, 1988, 195). Se nasc atunci în raport cu situarea spaţiului sacru două întrebări la care fragmentul nu răspunde:

a) este Iacov un agent al descoperirii Spaţiului sacru (Ss)? Adică: este el atras în mod inconştient către acel loc datorită faptului că însuşi este un ales şi, deci, dotat probabil cu o sensibilitate specială de a intui unde se află dintotdeauna un loc de tăria Ss, chiar dacă neştiind să explice cum o face (“Domnul e cu adevărat în locul acesta şi eu n-am ştiut!”)? Subînţeles în acestă întrebare este faptul că descoperirea acestui Spaţiu sacru şi prezenţa lui acolo sunt două lucruri diferite: Spaţiul sacru există “dintotdeauna/deja” acolo, sau, oricum, la scara fiinţei umane, precede devoalarea prezenţei sale în lumea noastră.

b) A doua întrebare urmează dacă nu suntem siguri de răspunsul primeia: nu cumva zeul binevoieşte să instituie, ca prerogativă a puterilor sale, “un loc”, oricât de umil şi de insignifiant ar fi acesta, şi, arătându-se unui supus ales de El, instituie Spaţiul sacru şi ne retrage astfel orice şansă de a putea “descoperi” ? In subtextul acestei a doua întrebări este faptul că instituirii de către zeu a Spaţiului sacru îi corespunde în timp “descoperirea” lui de către cel ales să o facă; că, deci, Spaţiul sacru “începe”, are o origine temporală şi că nici o configuraţie geografică şi spaţială nu este mai favorabilă decât alta pentru înfiinţarea lui. Or, odată descoperit, dincolo de orice discuţie despre natura şi începuturile lui, acest “canal” de comunicare – pe lângă care muritorul de rând a trecut până atunci fără să îl poată intui – trebuie făcut vizibil într-un fel pe care acelaşi muritor care ar mai parcurge apoi pustia să-l înţeleagă ca nefiindu-i caracteristic ei. Spatiului sacru, odată localizat, decupează din contingent locul situării sale.

Iacov decide aşadar să ridice un monument, să lase o urmă şi, mai mult, să îndeplinească un ritual de instaurare, care este, de fapt, deopotrivă un gest de umilitate şi de entuziasm. Umilitate pentru că, orb ziua, a ignorat până atunci caracterul aparte al acelui loc. Entuziasm pentru că în sfârşit, chiar dacă accidental, chiar dacă în somn, orbirea lui a luat sfârşit. Dacă vor (mai) dori de acum înainte să menţină vizibil în această lume respectivul loc sacru, oamenii nu au decât să întreţină respectivul monument, sau, şi mai bine, să-l amplifice; el le va aduce astfel aminte, de fiecare dată când vor trece pe acolo, prin vizibilitatea sa diferită de prezenţa pustiei, împotriva căreia stă, că sunt în proximitatea unei “găuri de vierme”3 , a unui canal de comunicare cu cerescul. Dacă însă vor uita să îl întreţină şi, deci, să îşi aducă aminte, vizibilitatea acelui “accident” fericit se va estompa: pietrele ridicate împotriva uitării se vor reaşeza în pustie şi locul se va reîntoarce în chaos.

 

 

Definiţii şi critica termenilor

 

Povestea se opreşte deocamdată aici. Pentru a înainta trebuie introduşi şi comentaţi termenii-cheie cu care textul operează. Ce este aşadar sacrul şi ce este spaţiul sacru? O bună idee în astfel de circumstanţe este să ne îndreptăm către secţia de referinţe a unei biblioteci şi să consultăm câteva dicţionare bune, lămurind în proces şi etimologia cuvântului căutat. Le Petit Robert (1993) are o definiţie “teritorială” şi comparativă a sacrului, în acelaşi timp însă limitată la spaţiile tabu-izate: “Care aparţine unui domeniu separat, interzis şi inviolabil (prin opoziţie cu cel care este profan) şi face obiectul unui sentiment de reverenţă religioasă” (2018) şi enumeră ca edificii sacre sanctuarul şi templul. Or, nu toate Spaţiile sacre sunt domenii cu desăvârşire separate, interzise; spaţiul bisericii creştin-ortodoxe, bunăoară (dar comparaţia este de extins şi la temple egiptene sau budiste), este – parcurs de la vest către est – o succesiune de limitări a numărului celor care pot pătrunde în el, cu cele mai severe rezervate altarului, dar nici acela nu este un “spaţiu inviolabil”. A lega sacrul de interdicţiile folosirii înseamnă a-i da un înţeles mult prea restrictiv şi, mai ales, în contradicţie internă cu chiar exemplele de Spaţii sacre date de dicţionar.

The Oxford English Reference Dictionary (1996) ne oferă o variantă mai rezervată: sacru este ceva “exclusiv dedicat sau apropriat (unui zeu sau unui scop religios). b. sfinţit prin asociere religioasă. C. în legătură cu religia; folosit în scopuri religioase” (1270). Dicţionarul restrânge sensul sacrului la asocierea cu religia şi, mai ales, nu defineşte un teritoriu al sacrului, ci unul al dedicării (consacrării) ca sacru de către om, în relaţie cu ritualurile propriei religii.

Mult mai ferm (şi, în comparaţie cu precedentele, mai puţin “precaut” în analogiile pe care le face, The Concise Oxford Thesaurus – A Dictionary of Synonyms ne spune care sunt, în engleză, sinonimele adjectivului “sacru”: “a sacred place holy, blessed, blest, hallowed, consecrated, sanctified (…) sacrosanct, inviolable, unimpleachable, invulerable, protected, defended, secure, safe, unthreatened” (699), având ca antonime: “profane, secular, temporal”. Din antonime, prin ricoşeu, deducem că Spaţiul sacru nu este doar un tip aparte de spaţiu, extras din teritoriu, ci şi extras din timp şi, deci, din istorie. Şi DEX-ul autohton limitează întreaga problemă a sacrului la religie; ne mai oferă doar alternativa “sfinţit”, aşadar nu lămureşte cu nimic mai mult decât dicţionarele anterioare chestiunea.

The Oxford Dictionary of English Etimology (1992) ne oferă şi originea cuvântului: latinescul sacrare: a consacra, a dedica unei divinităţi, cu sacer ca adjectiv : consacrat, sfânt; sancire, sanctus (781). Verbe echivalente în limbile romanice: franceză – sacrer, portugheză – sagrar, italiană – sacrare.

Rudolf Ott instituie de timpuriu în cartea sa Das Heilige – Űber das Irrationale in der Idee des Gőttlichen und sein Verhältnis zum Rationalen (germ.1926, rom.1992) termenul de numinos pentru sacru, prin care doreşte să dea seama despre necesara prezenţă a zeului şi să arate dintru bun început că acest concept, această categorie a priori (1992, 165) de interpretare şi evaluare “ce nu există, ca atare, decât în domeniul religios” (12). Efectul cutremurător, înfricoşător, fascinant al sesizării acestui mysterium tremendum (20-34); energia şi majestas (puterea absolută) asociate cu manifestarea lui şi colosalul, care deja îl descrie în termeni spaţiali – cu toatele sunt consecinţe ale manifestării numinosului în lumea noastră.

In descendenţa lui Ott, nuanţând sensibil discuţia – după treizeci de ani de la cartea acestuia – Eliade este cel care introduce în cartea sa Sacrul şi profanul (germ.1957, rom.1992) câteva definiţii standard ale sacrului şi ale spaţiului sacru care vor permea ulterior întreaga sa operă, dar care sunt deja de găsit în formulări anterioare în studiul său românesc despre alchimia babiloniană. Sintetizând cele spuse de Eliade, vom reţine că sacrul este acel ganz Andere, neasemănătorul, radical-Celălaltul: alteritate absolută care incumbă pentru a se prezenta aici, o realitate de alt ordin, o ruptură şi o irumpere în realitatea “de jos”: “prima definiţie ce se poate da sacrului este aceea că se opune profanului” (1992, 13). Sacrul se arată ca hierofanie, care dintr-o dată face ca obiectul oarecare să fie în acelaşi timp “altceva, fără a înceta să fie el însuşi” (14); or, cum hierofania implică şi ea un loc al irumperii sale, spaţiul sacru devine primul element care ajută la definirea, apoi la devoalarea, în cele din urmă la instituirea spaţiului sacru.

Modul în care este folosită în cele ce urmează sintagma “spaţiu sacru” încearcă să descrie de aceea întregul proces de proiecţie în lumea noastră a ceva situat cu totul “altundeva” şi care este “complet altceva”, sau “cu totul Altul”: sit al unei alterităţi radicale, absolute, care apare în această lume o dată, cu o anumită frecvenţă sau care şi-a stabilizat un canal de comunicare între “diferitele niveluri cosmice” (Eliade). De ce, dacă Spaţiul sacru este un loc al epifaniei, nu folosesc atunci sintagma “loc sacru”? Dacă revizităm înapoi în timp indicaţiile spaţiale pe care le dă Eliade la momente diferite ale operei sale cu privire la siturile sacrului, observăm că mereu se vorbeşte despre ceea ce pare să fie mai degrabă componente ale unui spaţiu – centru, axă, osie, ombilic, munte, vatră. Se înţelege că, după ce a fost folosită futuristica expresie “gaură de vierme”, care presupune o localizare punctuală în spaţiu, dar şi posibilitatea unei treceri dincolo, nu se poate limita discuţia care urmează doar la o suprafaţă. Sacrul este o calitate de profunzime a spaţiului, o profunzime verticală a cărei proiecţie este locul.

Spaţiu sacru este aşadar, pentru Eliade, un temei al discontinuităţii calitative care se opune spaţiului profan, omogen şi neutru ( a se observa aici similitudinea dintre gândirea despre spaţiu a lui Heidegger şi aceea a lui Eliade); spaţiul sacru este fundaţie şi punct fix a vieţii oamenilor, loc însemnat printr-o evidentă hierofanie (de felul celei văzute de Iacov) sau doar printr-un semn neliniştitor pentru lumea profană care, dacă nu apare singur, poate fi provocat, aşa cum am văzut deja; în această provocare putem observa o suspendare a regulilor “logice” ale lumii profane, pentru a lăsa să acţioneze, aparent randomizat pentru cei “de jos”, alegerea zeului, care apoi este marcată. Eliade insistă ulterior asupra spaţiului sacru definit printr-un centru iradiant (omphalos, axă, munte, altar).

Pentru că studiul lui Eliade este exemplar şi în multe privinţe încă valid, într-o parte a doua a acestui text mă voi concentra doar asupra spaţiului sacru ale cărui atribute fizice sunt vizibile şi anume asupra celui ce este definit mai cu seamă, dacă nu chiar exclusiv, prin limitele sale: lucus (păduricea sacră) şi, prin ordonarea acesteia, Raum (spaţiu pregătit în vederea aşezării unei tabere), încercând să arăt acolo cum sacrul “difuz” al cuplului filial lucus-Raum îngăduie face loc şi ipotezei centrale a acestui text, conform căreia spaţiul sacru există şi ca traiectorie în spaţiul lis/nomad, nu doar ca loc fix, stabil şi definitiv.

De asemenea, arăt în studiul de caz despre “luminiş” cum locul stabil, al aşezării, consacrat întru stabilitatea sa, este aproape întotdeauna finalul unei traiectorii de migraţie; cu alte cuvinte, nici spaţiul sacru şi, ulterior, nici locul unei aşezări cu un grad oarecare de permanenţă nu sunt date dintru bun început, ci descoperite la capătul sau pe parcursul unei deplasări. Mobilitatea precede stabilitatea în istoria aşezărilor şi, ulterior, o dublează, pentru a deveni, în timpurile cele mai recente, din nou o ipostază privilegiată a locuirii/dizlocuirii şi chiar a spaţiului sacru. După ce am aflat  că nici măcar planeţii nu sunt din naştere blocaţi în atracţia lor către centrul sistemului solar, ci că au ajuns la traiectoriile actuale după migraţii care le-au consfinţit forma şi deplasarea (Renu Malhotra “Migrating Planets” în Scientific American, sept.1999, pp.46-53), nici asocierea spaţiului sacru cu ideea de dinamică nu mai pare atât de dramatic opusă celei tradiţionale, central-statice.

Eliade este însă evident – într-o opoziţie Heidegger vs Deleuze – de partea stabilităţii, a fixării prin consacrare a spaţiului sacru: “atunci când instalarea nu mai este provizorie, ca la nomazi, ci permanentă, ca la sedentari, ea implică o hotărâre vitală ce angajează existenţa întregii comunităţi” (33-4), deşi acceptă cel puţin pentru locuinţă că ea este sanctificată “oricare ar fi structura unei societăţi tradiţionale” (50). Aşa se face însă că şi exemplele lui Eliade par a fi dintre cele care arată mai degrabă finaluri de traiectorie, capete de migraţie: scandinavii care defrişează Islanda, cuceritorii unui loc deja locuit (31), dervişii musulmani (27), triburi germanice şi, desigur, Iacov însuşi.

Ce observăm din aceste definiţii date mai sus sacrului şi Spaţiului sacru, care îl găzduieşte, aplicate la povestea lui Iacov? Că unele definiţii de dicţionar se limitează a defini sacrul ca fiind o calitate transferată, conferită de om către obiect, spaţiu sau loc: o recunoaştere a ceva ca fiind sacru. De asemenea, că se referă nu la momentul descoperirii de către Iacov a locului aceluia, dăruit cu excepţionale proprietăţi, ci la momentul consacrării lui ca Loc sacru. Un loc nu este sacru decât în măsura în care şi după ce este afirmat/confirmat ca Loc sacru. Doar acţiunea omului (în doi timpi: descoperire şi consacrare) asupra lui îi preschimbă statutul, îl izolează din spaţiul nemărginit şi oarecare şi, aşa cum am văzut, îl suspendă din istorie. Or, există un interval care precede consacrarea, în care lui Iacov i se revelează “un loc”, ca fiind sacru. Ar părea, potrivit dicţionarelor, că, devreme ce devoalarea sacrului este un privilegiul al celor puţini, este mai înţelept să ne lăsăm ghidaţi exclusiv de aceştia şi să afirmăm ceea ce ne este la îndemână: pentru muritorul de rând, nu este altă cale de a se situa în spaţiul sacru, de a-l vedea, decât consacrarea lui ca sacru de cei care posedă acest dar al revelaţiei.

Definiţiile centrate pe consacrare par a sugera o slăbire a semnificaţiei Spaţiului sacru: la limită, orice este sacru dacă şi numai dacă este consacrat; sfinţirea pare să ţină piept oricărui dubiu cu privire la calităţile care au dus la alegerea acelui loc ca sacru mai înainte de a-l consacra. Dar această rezervă de a numi sacrul qua sacru, pe care o punem pe seama rigorilor uneori excesive ale lingvisticii, poate să ridice problema gestului voluntar şi eronat, al instituirii aleatorii, prin manipularea virtuţii de a consacra spaţii ca Ss, de care cineva care o posedă (căruia i-a fost încredinţată) poate abuza – şi unii o fac.

Definiţiile de dicţionar anterioare nu ne previn asupra posibilităţii – care este un hybris – de a instaura, grăbit, false locuri sacre şi, de asemenea, de a ne lăsa lipsiţi de apărare în faţa unei asemenea posibilităţi. Căci nu este la îndemâna oricui să devoaleze, să facă vizibile asemenea situri ale sacrului, nici să le consacre ca atare; dar cu atât mai precauţi trebuie să fie cei cărora le-a fost încredinţat, în descendenţă cristică şi apostolică, acest privilegiu, de a nu greşi ori de a nu abuza de el. Or, atunci când pare evident că aceştia o fac, care sunt strategiile pe care le putem implica în apărarea noastră? Ar trebui să o putem face, întrucât în Spaţiul sacru, pe teritoriul şi în paza sa ne adăpostim.

Pentru a sintetiza cele spuse până acum şi pentru a preciza termenii discuţiei care urmează: spaţiul sacru este compus dintr-un loc al deplierii evenimentului epifanic, dar şi din aura spaţială situată pe verticală – axa calitativă a spaţiului – din “tunelul” în a cărui dinamică se află legătura care uneşte ceea ce este “jos” cu ceea ce se află “sus”, sau, mai general, “dincolo”. Ss este atunci locul proiecţiei, razele de proiecţie şi aura evenimentului care este proiectat. Ierusalimul este un exemplu standard de Spaţiu sacru: el este proiecţia mundană a Ierusalimului ceresc şi “există” numai împreună cu acesta. In termenii unei teorii a ideilor4 , Spaţiul sacru ar fi teritoriul pe care îl ocupă “copia”, dar şi spaţiul – oricât de greu de imaginat ar fi acesta în termeni fizici – dintre aceasta şi “idee”.

Templul este un exemplu de Spaţiu sacru standard: el conţine, descompus în “factori primi”:

i) un teritoriu pe care orice lăcaş de rugăciune îl ocupă;

ii) un spaţiu interior, sacralizat prin “contaminarea” sa de prezenţa (Numelui) Domnului INLĂUNTRU, la consacrare (sfinţire);

iii) un model transcendent (Templul din Ierusalimul ceresc) a cărui proiecţie cât mai fidelă se doreşte (sau ar trebui) să fie;

iv) un canal de comunicare verticală între “original” şi “copie”, pe care ritualurile celebrate în templu se presupune că îl ţin deschis; în cazul bisericii, acest canal este privirea ochiului divin care inspectează Spaţiul sacru5.

 

 

 

 

Spaţiu sacru: Loc public – Spaţiu privat

 

 “The site should be on an eminence conspicuous enough for

men to look up and see goodness enthroned and strong enough

to command the adjacent quarters of the city.”

Aristotel, Politica, I33 Ia 28-30, trad. Barker

 

 “The place should be such as to have epiphaneia so as to see

goodness fulfilled and strengthened, so that the regions of the city

might come to be.”

traducere a aceluiaşi fragment de I.Kagis McEwan (1997, 88)

 

Citatul din Aristotel în traducerea Barker ales drept cel dintâi motto pentru această secţiune a textului a fost interpretat de Irad Malkin ca fiind o dovadă a faptului că în antichitate, aşa precum va îndemna şi Alberti aproape un mileniu mai tâziu, alegerea unui sit pentru construcţie (în speţă, a unui templu) se făcea pe baza caracteristicilor sale deosebite (aici, preeminenţa), care îl recomandau ca fiind un loc ales. Dimpotrivă, comentariul şi traducerea fragmentului aristotelic făcute de Kagis McEwan (al doilea motto) insistă nu pe atribute spaţiale speciale ale locului (suprafeţei) unde are loc epifania, ci pe prezenţa zeului ca fiind motivul alegerii respectivului loc pentru construcţie.

Cele două interpretări vin dinspre două tradiţii ştiinţifice diferite. Primul autor este arheolog şi, folosindu-se de traduceri existente ale textelor greceşti ca fiind date, îşi construieşte argumentul bazându-se pe corectitudinea acestora. Autorul al doilea vine dinspre filologie clasică şi chestionează fiecare sens al termenului original; deci, schimbând traducerea, oferă interpretări noi ale chiar textului în cauză.

Ceea ce ne interesează aici este că fiecare dintre cele două interpretări răspunde la întrebarea: “cum este ales sau găsit spaţiul sacru?”, sugerând existenţa a două clase diferite de teritoriu natural pe care îşi găseşte aşezare spaţiul sacru:

1) cel vizibil diferit în datele sale fizice de vecinătăţile sale;

2) acela căruia doar abilitatea celor aleşi îi poate arăta localizarea şi întinderea, deoarece altfel aparenţa sa fizică nu îl recomandă ca diferit de spaţiul profan.

Primul tip, cel în care tărâmul sacrului este vizibil (şi) prin trăsăturile sale fizice, geografice, este la rândul său definibil în două feluri: 1a) prin limitele sale (“luminiş”) şi 1b) prin centrul său (omphalos, axă, arbore, munte).

Evidenţierea celei de-a doua clase de teritorii pe care îşi face loc spaţiul sacru presupune instituirea prin gestica celui care îl descoperă a unuia sau a ambelor tipuri descrise în prima clasă. Locul sacru de felul celui descoperit de Iacov are nevoie de aducere în vizibilitate publică, de gesturi inaugurale: marcarea centrului sau/şi a limitelor sale exterioare.

A instaura un oraş pe teritoriul sacrului însă, indiferent de clasa în care se află situat teritoriul respectiv, presupune înfiinţarea ritualică a ambelor semne (marcarea limitelor şi a centrului), indiferent dacă acestea pre-există sau nu în acel loc. Cu alte cuvinte, caracterul de loc sacru, precedând aşazarea în vederea locuirii, este “blocat” în vizibilitate prin ritualurile de marcare a limitei, centrului şi a geometriei interioare a teritoriului astfel “salvat” (Heidegger).

Avansez următoarea ipoteză: spaţiul sacru este modul esenţial sub care se prezintă teritoriul pe care îşi fac loc/din care îşi extrag substanţa atât Locul public, cât şi Spaţiul privat. Construirea pe tărâmul epifaniei este un fapt. Locuirea se situează astfel pe teritoriul sacrului. In raport cu felul în care le-am definit pe acestea din urmă, afirm că:

i) Spaţiul sacru este o formă anterioară de teritoriu pro-pus jocurilor vizibilităţii; atributul de a fi sacru al spaţiului le precede pe cele ale Locului public şi pe cele ale Spaţiului privat; apariţia dipolului Loc public/Spaţiu privat presupune ante-prezenţa unei forme de spaţiu sacru în acel loc sau în proximitatea lui.

ii) Ulterior, după instaurarea acestor doi termeni, Spaţiul sacru negociază – slăbind-o – presupusa dihotomie dintre ele.

iii) Spaţiul sacru, readus ritmic în prezenţă prin intermediul ritualului, este o formă absolut necesară de menţinere în timp, de auto-reproducere, a celor două aspecte ale spaţiului socializat. Spaţiul sacru trebuie fixat, stabilizat şi, ulterior, rememorat ritmic pentru a-şi păstra rolul de suport, de substrat, al spaţiului socializat6.

iv) Memoria aşadar (colectivă sau individuală), ale cărei monumente (urme-cenotaf) sunt trasate/ ridicate pe loc ca urmare a unor ritualuri de fundare, refacere ciclică, despărţire, revizitare – este motorul principal de sus-ţinere a Spaţiului sacru ca teritoriu al sacrului. Aceste urme sau cenotafuri fixează şi rânduiesc în jurul lor/în lăuntrul lor spaţiul ca întrepătrundere de teritorii ale vizibilităţii.

v) La limită, astfel de Locuri publice semnalizate de către monument ca situri ale memoriei pot fi (şi au fost, de-a lungul istoriei) identificate (şi) ca Spaţii sacre. Situl unei bătălii – un eveniment major, de natură să consacre  un Loc public – poate deveni teritoriul găzduirii unui templu. In definitiv, ne avertizează Heidegger, statuia zeului (care este chiar zeul însuşi) este închinată acestuia de către biruitor (Heidegger, 1995, 67). Nu altfel a procedat, bunăoară, Ştefan cel Mare consacrând locurile publice al bătăliilor sale ca spaţii sacre prin construirea de biserici pe sit sau în amintirea acestui eveniment7. Spaţiul sacru amprentează mai bine memoria colectivă decât un monument ridicat în Locul public şi, deci, este “mai eficient” decât acesta în a “conserva”, pliată în Spaţiul sacru, amintirea respectivului eveniment excepţional şi unic.

Desigur, am inferat la început pe marginea textului biblic, construind două scenarii diferite asupra a ceea ce se va fi întâmplat după plecarea celui care a descoperit (şi sensul aletheic al termenului nu trebuie să ne scape, în lumina a ceea ce va urma) un Spaţiu sacru. Fragmentul din Biblie la care fac referire este încă o dată semnificativ pentru înţelegerea 1) a naturii Spaţiului sacru, 2) a “originilor” sale fizice şi temporale (i.e. a modului în care el ni se prezintă, se face pe sine sau este făcut aprehendabil în lumea noastră, mod care presupune un început); 3) a mecanismelor prin care Spaţiul sacru “face priză” la spaţiul organizat de om, fiindu-I anterior acestuia; şi, în fine, 4) a relaţiilor care se stabilesc între Spaţiul sacru şi Locul public, respectiv între Spaţiul sacru şi Spaţiul privat.

Întrebarea este dacă, în interiorul dipolului Loc public/Spaţiu privat există inter-regn – teritorii în care franjele celor două moduri de a amenaja spaţiul să interfereze. Argumentul meu este că, după instaurarea unei localităţi şi, în timp, a unei aşezări, Ss slăbeşte presupusa dihotomie dintre Loc public şi Spaţiu privat. Sacrul permează şi informează ambele forme de înspaţiere a evenimentelor instaurate de vizibilitate. El este – sub aspectul spaţialităţii sale – fie absenţă fertilă în raport cu excesul de prezenţă sălbatică din care se decupează (Lichtung ca luminiş văzut ca lucus: pădurice sacră în textului lui Amoroso), fie, dimpotrivă, afirmaţie (exclamaţie?) într-un peisaj definit prin absenţa atributelor, a reperelor fizice, ca anomie (pustia, deşertul din exemplul dat la început).

Spaţiu sacru este în orice caz un loc ex-pus inspecţiei divine, aflat aşadar, cum spune Heidegger (care astfel îl şi orientează): “sub cer” (1995, 180) şi anume rămas “dinaintea divinilor”. Pentru aceştia, Spaţiul sacru este un loc pro-pus, aşezat aşadar în faţa lor, dedesubtul cerurilor. Atât Locul public, cât şi Spaţiul privat îşi pot afla sălaş în Spaţiul sacru. Locul public se poate configura oriunde: locul de bătălie este ales nu în virtutea sacralităţii sale şi totuşi el este un loc public. Dar o precizare se poate face: locurile publice stabile, cele în care evenimentul se întâmplă cu regularitate şi este probabil chiar ritualizat, presupune pre-existenţa unui Spaţiu sacru ca argument tare pentru înspaţierea pe/în el sau în relaţie directă cu el a evenimentelor de întâlnire, negociere, schimb şi decizie, toate bazate pe vizibilitate reciprocă şi care, ele abia, definesc un Loc public stabil. Acestea fiind spuse, putem nuanţa afirmaţia lui Heidegger, care ne spune că “muritorii locuiesc în măsura în care salvează pământul” (181), în măsura în care nu doar îl extrag dintr-un pericol (cel al haos-ului lipsei de atribute), continuă filosoful, ci l-ar şi “elibera întru esenţa proprie” (181). Locuirea muritorilor ca ocrotire a tetradei constă aşadar “în salvarea pământului, în primirea cerului, în aşteptarea divinilor, în călăuzirea muritorilor” (181).

Coroborată şi cu exemplul templului din “Originea operei de artă”, afirmaţia de mai sus şi întreaga ei argumentaţie din “Construire, locuire, gândire” ne conduc la a face următoarea afirmaţie: sălaşurile pe care le fac muritorii pentru a locui, ocrotind tetrada, sunt cu toatele situate pe tărâmul spaţiului sacru. Nu orice construcţie este localizată în Spaţiul sacru, dar orice “construire care îngrijeşte creşterea” (179) se află pe teritoriul sacrului şi, la limită (i.e. în templu), îl face pe acesta în mod explicit vizibil. Din nou, altfel: locuirea în sens heideggerian (i.e. a face loc fiinţei, ocrotind-o spre a şi atinge esenţa) este o locuire în intensitatea spaţiului sacru.

Am vorbit despre intensitate: ea este posibilă – ne spune Heidegger şi, pe urmele lui, o repetă toţi teoreticienii fenomenologi ai arhitecturii, o verifică istoricii religiilor şi antropologii – pentru că Spaţiu sacru este (de)limitat. Templul grec amintit de Heidegger “închide în sine figura zeului şi în această ascundere el o face să emane, prin sala deschisă a coloanelor, în spaţiul sacru.” (65) Mai mult, “datorită templului, zeul este prezent în templu” (65), afirmaţie care pare să confirme peste milenii, înţelepciunea evreilor care şi-au “stabilizat” prin Templu trecuta impredictibilitate a apariţiei şi prezenţei lui Iahve în mijlocul lor. Umplerea de către expresia divinităţii a întregului spaţiu al templului dovedeşte că acesta era necesar ca receptacol/cupă8  a sacrului; mai mult, drept “cutie de rezonanţă”, amplificând efectele prezenţei zeului: “Această prezenţă a zeului este, în sine însăşi, desfăşurarea şi delimitarea spaţiului ca fiind unul sacru” (65).

Şi atunci, în ce fel slăbeşte Spaţiul sacru dihotomia care ameninţă să se instaleze între deschidere (Locul public) şi claustru (Spaţiul privat), cum stabilizează Spaţiu sacru fuga spre semnificaţia lor extremă? Locul public este cel care stabilizează, administrându-l în durată prin ritual şi, deci, prin păstrarea în vizibilitate a atributului de a fi sacru al Spaţiului sacru: “Locul admite tetrada şi o ordonează” (189). “Sistematizarea” înseamnă aşadar o optimizare, o “situare în deschis” a intuitului loc sacru. Nu poţi să instaurezi un loc sacru dacă nu eşti un ales – insist asupra a ceea ce am spus la început – dar îi poţi ameliora vizibilitatea publică.

Iar gestul imediat următor acestei “îndreptări” (einrichtet este tradus ca “ordonare” la pag.189), al acestei aproprieri şi acomodări a Spaţiului sacru este acela al luării sale sub ocrotire: “locul este o pază (Hut) a tetradei, sau, cum spune acelaşi cuvânt, un Huis, un Haus, un loc al găzduirii” (189). După ce a fost acomodat (sau după ce, mai precis spus, a fost apropriat astfel încât muritorii să îi poată suporta prezenţa), spaţiul sacru (de)vine “Acasa” sălăşluirii. Locul (pe care îl descrie cel mai bine întinderea sa) devine un spaţiu intern/interior (Hut), descris de jur-împrejurimea sa, de faptul că poate conţine şi, adăpostind, poate ocroti. Pe tărâmul spaţiului sacru şi doar aici devine locul ex-punerii publice singurul propice oferirii de adăpost. Aici se reîntemeiază, desprinsă de slaba (şi, deci, criticabila) întemeire lingvistică, legătura dintre locuire şi vecinătate. Controlându-mi, prin zidire, modul în care mă expun (sau nu) vizibilităţii celorlalţi, dar păstrând, prin fenestrarea casei, controlul meu vizual cel puţin asupra teritoriului imediat proxim, eu terasez Locul public în folosul propriei ocrotiri, îi modific atributele astfel încât, situat pe teritoriul său, să îl constrâng, prin controlul pe care îl exercit asupra porţiunii pe care o locuiesc, să devină Spaţiu privat. Locuirea este aşadar, în siajul gândirii lui Heidegger, exclusiv locuire întreolaltă pe un teritoriu insular, pro-pus şi sus-ţinut de sacralitatea sa.

 

Ritualizarea experienţei Spaţiului sacru tot Heidegger o adăposteşte în aparent neînsemnata sa gospodărie din Pădurea Neagră (i.e. în locuinţa vernaculară ţărănească par excellence). In insistenţa cu care filosoful vorbeşte despre unitatea tetradei descoperim prezenţa cotidiană, ţesută în domesticitate, a sacrului: “[casa] n-a uitat colţul închinat Domnului din spatele mesei comune, a rînduit în odăi locuri sfinţite pentru naştere şi pentru <<arborele morţilor>> – aşa se cheamă acolo sicriul – , prefigurând astfel pentru toate vîrstele vieţii, sub un unic acoperiş, tiparul mersului lor prin timp” (191-2). Colţul icoanelor şi al candelelor, al rugăciunii, este aşezat în partea opusă a intrării unde se află situat observatorul, aşadar în profunzimea spaţiului privat, întreţesut cu acesta.

Fiecare eveniment al vieţii este înspaţiat într-un context sacru: teritoriul domesticităţii este sfinţit (aşadar sacrul este din nou invocat, rechemat să iasă la suprafaţă din profunzimea/înălţimea din care veghează) prin succesive ritualuri – cel de alegere a locului casei, cel de sfinţire la terminarea casei, botezul, cununia, moartea, rugăciunile zilnice la diferite ore ale zilei, înainte şi după mese. Aceste ritualuri se petrec cu ritmicităţi variabile, dar au cu toatele un scop similar: reînvestirea cu sacru, sau, mai corect spus, reamintire a prezenţei acestuia, invocare a stabilităţii caracterului sacru al locuirii.

 

 

De-teritorializarea spaţiului sacru.

Spaţii sacre dizlocate, mobile. Disposable sacred spaces?

 

Să încercăm acum să asamblăm la loc cele spuse până cum, în lumina textelor citate, a dicţionarelor şi a opiniei unor cercetători de felul lui Eliade şi Ott sau a filosofilor de felul lui Heidegger despre Spaţiul sacru şi să conferim o minimă coerenţă teoretică întregului, după care să ne întrebăm dacă rezultatul la care am ajuns este mulţumitor.

Principala calitate a spaţiului sacru este evidenţiată de localitatea9 sa. El este local, punctual distribuit în (raport cu) spaţiul fizic. Nu teritoriul în ansamblu, ci zone privilegiate (aşadar rare) ale sale pot fi sacre; cu atât mai rare fiind cele identificate de om ca atare. Sacrul nu este un atribut molar al spaţiului, ci unul molecular. In ciuda ubicuităţii privirii divine, sub inspecţia căreia, am zice, ar trebui situat întregul teritoriu terestru şi spaţiul fizic în integralitatea sa, pare că există doar “răsuflători” prin care sacrul se revarsă în lumea noastră. Lucrul acesta, aplicat modului în care culturile vechi privesc spaţiul, l-a explicat îndeajuns Eliade şi, anticipez, el pare să fie opozabil conceptelor contemporane, mai cu seamă celui deleuzian despre spaţiul neted, al nomazilor. Acolo unde dorim să stingem o dihonie presimţită între public şi privat, Foucault este cel care instaurează o alta. “Desanctificării teoretice a spaţiului” (Foucault, 1986, 23), petrecute în secolele al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea, el îi opune ceea ce Carey numeşte “o supravieţuire refractară” (1998, 299) a “prezenţei ascunse a sacrului” (Foucault, 1986, 23). Această perpetuare a unui “spaţiu deplin gravid de calităţi şi probabil, de asemenea, deplin fantasmatic” (23) Foucault o vede situată tocmai, prin altele de acelaşi tip, în dihotomia Lp/Sp, în “spaţiul familiei versus spaţiul social” (23). In tensiunea opoziţiei dintre locuri perfect disjuncte, gestul nesigur al traversării diferitelor spaţii pare să şadă însă nu sacrul în sensul prezenţei/presimţirii divinilor, ci sacrul în înţelesul său de “uncanny”, de neliniştitoare incomprehensibilitate.

În cele ce urmează însă, aş dori să deschid Spaţiul sacru şi către forme ale sale mai puţin stabile şi deloc anistorice, către forme deschise pe de o parte instabilităţii (ba chiar dinamicii) şi, pe de altă parte, evansecenţei. De la bun început, aş insista pe faptul că atât spaţiul sacru identificat de Iacov, cât şi cel descris de Deleuze&Guattari sunt de găsit ambele pe teritoriul pustiei. Dar dacă marcarea locului unei epifanii, rememorarea acesteia prin ritualuri pe acel loc ales sunt elementele care desenează un astfel de Spaţiu sacru stabil, nomazii îşi au şi ei asemenea puncte privilegiate, repere pe drumul migraţiei. Ritualul se desfăşoară la intervale mai ample de timp, care ţin de ritmul, de pulsaţia transhumanţei, de insecuritatea momentului întoarcerii în acel loc. Dar în mare parte monumentul şi/sau urma-cenotaf care se deplasează împreună cu cel care migrează suplineşte acest dor de stabilitate a memoriei. De altfel, cu excepţia Atenei, oraşele-state greceşti antice au apărut “prin construirea de sanctuare extraurbane de către populaţiile migratoare” (Kagis McEwan, 89), ceea ce verifică încă o dată nu doar ipoteza sacralităţii ca o condiţie prealabilă a fundării unei aşezări, ci şi pe aceea, pe care o vom aprofunda în discuţia despre “luminiş”, care priveşte “instabilitatea” originară a aşezărilor văzute nu ca date atemporale, ci ca destinaţii ale migraţiilor sau ale colonizărilor.

Reprezentările sacrului, de felul icoanelor, sunt la locul lor în templu, dar pot exista şi “la purtător”, pe traseul deplasărilor acestuia. Din ce în ce mai mult, reprezentările sacrului şi chiar spaţiile consacrate, sfinţite, nu mai sunt limitate doar la biserică şi la casă. Tripticul, pliat, poate fi luat asupra cuiva şi depliat pe un loc de popas; icoanele mici, din cele care sunt de găsit în portofele, pe computerul de la locul de muncă şi pe bordul autoturismelor – toate sunt astfel de amintiri ale sacrului, deteritorializate şi recontextualizate de fiecare dată altundeva, atunci când privirea şi rugăciunea li se adresează. O vizită la Mânăstirea Cernica impresionează azi nu doar prin farmecul locaţiei, cât prin numărul impresionant de autoturisme noi care sunt aduse la sfinţit. Dincolo de hilarul imediat al situaţiei, faptul că trebuie recuperat (sau consacrat) ca Spaţiu sacru, chiar dacă mobil mi se pare a fi una deloc amendabilă, chiar dacă ea demonstrează (contribuind la) diminuarea stabilitaţii, a localităţii “tradiţionale” a Spaţiului sacrus, proces la care de altfel consimte cu ingenuitate şi clerul.

Dar spaţiul sacru însuşi poate fi deteritorializat după trebuinţă, pare a ne spune micul covor de rugăciune pe care orice musulman îl depliază sau derulează şi îl aşterne oriunde îl prinde ora rugăciunii orientate către Mecca. Prin acest gest minimal, spaţiul sacru – evanescent – este limitat ca apariţie în timp şi ca localitate de durata şi situarea în spaţiu a respectivei rugăciuni.

Cortul vizitelor papale şi via regia care duce către el au arhitectură mereu îndrăzneaţă; ar merita în sine un studiu asupra calităţilor lor estetice ca spaţii sacre efemere. De altfel, însăşi dinamica poziţiei şi a orientării altarului în biserica catolică de după Conciliul Vatican II dovedeşte şi ea slăbirea localităţii Spaţiului sacru tradiţional: de la extrema estică, slujind către est (i.e. către Dumnezeu), în centrul bisericii slujind către enoriaşi (i.e. lor). Chiar şi bisericile ortodoxe, extrem de severe odinioară în orientarea lor cu altarul către est, se construiesc astăzi, din înalte raţiuni urbanistice, în felurite alte poziţii, mergând până chiar la o rotire de nouăzeci de grade faţă de est.

În alte culturi, problema devenirii în timp a unui astfel de Spaţiu sacru, deci problema istoricităţii sale, pe care una din definiţiile de început i-o nega, îşi găseşte chiar şi ea exemple privilegiate: templul de la Ise (Japonia) este refăcut cu o periodicitate remarcabil de strânsă (15 ani), mereu din lemn şi întotdeauna şi după acelaşi proiect. Templul însuşi se mută astfel alternativ de pe o locaţie pe alta (învecinate), după ce refacerea celeilalte ipostaze a sa s-a terminat de construit. Nu sunt echipat cu suficiente cunoştinţe asupra culturii japoneze spre a comenta acest exemplu. Cu toate acestea, aş insista pe ceea ce pare să fie un pattern comun: sacrul locuieşte un sit, iar nu (în chip exclusiv) o anume ipostază prin care trece acesta şi îşi păstrează, chiar şi în proces, stabilitatea, dacă locul este folosit din nou şi din nou pentru reiterarea caracterului sacru al locului. Numai abandonarea lui alungă sacrul, nu şi refacerea adăpostirilor – trecătoare – ale acestuia.

Nu doar bisericile neoprotestante par să vadă orice loc în care te rogi ca unul propice acestui gest şi, deci, potenţial sacru. Criza de biserici de după 1989 şi, înlăuntrul lor, de spaţiu a scos nu de puţine ori în exterior sau chiar a mutat în alte locuri ceremoniile religioase. Acum aproape toate bisericile ortodoxe mai vechi îşi ridică şi un foişor în curte pentru slujbele la care numărul credincioşilor se dovedeşte insuficient spre a mai fi conţinut în ceea ce tradiţional (şi exclusiv) s-a considerat a fi Spaţiu sacru. Pentru biserica greco-catolică, situaţia s-a dovedit a fi chiar mult mai dramatică. Un episod la care am fost martor mi s-a părut a fi revelator în această privinţă: la Sighetu Marmaţiei, în 1995, o liturghie greco-catolică se ţinea nu în biserică, ci afară; şi nu oriunde, ci chiar în faţa monumentului ostaşului sovietic. Umorul negru pe care o asemenea localizare îl sugera era de fapt o dramă care se consuma în faţa ochilor mei, dar era, de asemenea, semnul unei schimbări de mentalitate, o de-limitare a Spaţiului sacru tradiţional, în sensul de a-l face mai cuprinzător, mai puţin “inviolabil” şi “interzis”, cum ni-l descria la început dicţionarul. De fapt, aşa cum experienţa vizitelor în SUA mi-a dovedit-o, aproape orice teritoriu pare să poată fi recuperat ca (sau folosit în loc de) spaţiu sacru10, mergându-se până la folosirea unui aceluiaşi lăcaş de cult de două denominaţii diferite (ortodocşi/luterani în Queens, NY sau în Rochester, NY).

Şi de ce nu ar face-o? Doar de-localizarea sacrului şi re-teritorializarea sa de-a lungul unei traiectorii de migraţie îşi are expresia cea mai lămuritoare în modul în care cuvântul divin, scris pe tablele legii, este deplasat împreună cu evreii de-a lungul exodului, pe un traseu sinuos şi îndelung care uneşte o “origine” – Muntele Sinai – de o destinaţie “finală” – Sfânta Sfintelor din Templul ierusalimitan. In tot acest răstimp, sacrul este prezent, distribuit am zice, nu mulţumită unui loc fix, ci unei localizări relative la poziţia evreilor înşişi: chivotul şi Iahve însuşi erau tot timpul cu ei: în mijlocul lor (i.e. în faţa/deasupra lor). Spaţiu sacru este aici traiectorie, nu loc.

 

Monument, cenotaf, memorial, sau despre “locuri aproape-sacre”

Întâlnim însă asemenea fracturi în spaţiul neted, sub forma memorialor de la locul unui accident mortal. Fireşte, nu toate monumentele fac vizibil un loc sacru, nu toate marchează, precum cel instituit de Iacov în deşert, epifanii. Prin urmare, nu toate interesează economia textului de faţă. Dar mecanismul instaurării şi, mai ales, cel al perpetuării acestor memorialuri invocă dacă nu explicit, atunci oblic sau măcar în subtext, prezenţa sacrului. Trimit cititorul interesat la un text legat de monumentele temporare: “Mourning in Protest – Spontaneous Memorials and the Sacralization of Public Space”, de Harriet F.Senie, din revista Harvard Design Magazine (toamna, 1999), cu precizarea că este în primul rând o încercare de acomodare în context social al problemei acestor “monumente spontane” şi “perisabile”, de felul celui care s-a instaurat la intrarea în Pasajul Alma de la Paris, în proximitatea locului accidentului prinţesei Diana. Asemenea aglomerări de mesaje de doliu, de dragoste sau de protest la un loc sunt o formă “vernaculară” de instituire, prin marcarea fizică, a unui loc de un tip aparte: cel al dispariţiei violente a cuiva.

Un mormânt în care sunt îngropate obiecte personale ale celui mort “altundeva” şi al cărui loc de veci real nu poate fi localizat sau accesat (un câmp de bătălie, un mormânt comun sau nedescoperit încă dintr-un lagăr, un înecat sau un dispărut fără urmă în accidente aviatice neelucidate, precum Antoine de Saint-Exupery) este un astfel de monument-cenotaf. Că este vorba însă despre un monument-cenotaf “moale, un sit al memoriei imediate, o dovedeşte stingerea lor în timp pe de o parte şi extinderea lor şi la alte evenimente decât cele legate de moartea violentă: la Seattle în zona portului pentru iahturi personale (care acolo, în Marina, pentru că mulţi locuiesc pe iaht, au adrese cu “străzi” şi “numere”) am văzut în 1993 un astfel de memorial dedicat lui Elvis Presley, care va fi acostat vreodată acolo. Caracterul de eveniment memorabil petrecut pe acel loc este unul diluat, câtă vreme nu este semnul unei jertfe.

Astfel de monumente-cenotaf sunt slăbite încă şi mai mult de imprecizia localizării lor. Mormântul este un monumentum (inclusiv etimologic), devreme ce acolo se află rămăşiţele celui decedat. Dar, situat – pentru bune motive de securitate a circulaţiei – lângă tunelul Alma şi nu în tunel, chiar pe locul accidentului, memorialul-cenotaf al prinţesei Diana se vede astfel slăbit de două ori în localizarea sa, devreme ce ştim că, oricum, moartea propriu-zisă nu a avut loc exact acolo, ci la spital şi, în plus, că asemenea memorialuri temporale s-au dezvoltat spontan şi în alte locuri, asociate pentru alte motive cu prinţesa (porţile de la Kensington Palace de pildă). Monumentul-cenotaf încearcă de asemenea să rezolve problema nelocalizării unei morţi, a absenţei unui loc precis de plângere a celui dispărut.

Despărţirea între locul morţii şi locul îngropării şi marcarea amândorura pare să afecteze doar drumurile11; alte situri ale morţii violente nu sunt la fel de intens marcate. Tristeţea şi bocetul trebuie localizate, direcţionate către un loc fix, care, captându-le, le şi condensează12. Traseele deplasărilor noastre, tocmai pentru că sunt teritorii ale instabilităţii şi pentru că sunt slab tatuate cu semne ale prezenţei umane, situate undeva între două civitas (la extremităţi) şi haos (de o parte şi de alta), fac cumva necesare, prin tocmai slaba semnalizare a umanizării lor, asemenea repere ale memoriei, al căror formă superioară este troiţa. Amintirea celui astfel dispărut este astfel situată (stabilizată) şi aici (în cimitir) şi acolo (în marginea şoselei, unde el sau ea şi-au găsit sfâşitul); mai precis spus, această amintire este situată pe traseul care uneşte, tensionându-le pe fiecare din ele, cele două forme de localitate. Primul este un spaţiu al trupului, celălalt un loc al sufletului.

Cimitirul este un teritoriu stabil, care, prin proximitatea lui în raport cu civitas, îngăduie ca ritualul să poată fi performat cu regularitate, în vreme ce locul accidentului este adeseori, mai cu seamă după trecerea unei perioade mai mari de timp şi mai ales dacă este departe de mormânt, vizitabil şi, prin urmare, vizitat, doar în trecere, la intervale mari de timp. Dar există, desigur şi situaţii inverse, atunci când cenotaful se află în proximitatea locuinţei şi deci în postura cea mai privilegiată pentru a atrage performarea ritualului, în vreme ce mormântul “real” (aşadar cel care conţine cadavrul) este îndepărtat, inaccesibil sau necunoscut (câmp de bătălie, lagăr de concentrare).

Opoziţia nu intervine aşadar, între o viziune localizantă a Spaţiului sacru şi cea fluidă a spaţiului neted, decât atunci când pe teritoriul sacru sau în proximitatea/ împrejurul lui se organizează premisele Spaţiului privat, ale unei aşezări cu oarecare durată în timp. Prezenţa locuirii pe Spaţiul sacru îl desparte pe acesta de orice posibilă recuperare în spaţiul lis. Astfel definit, ca teritoriu (făcut?) sacru în vederea oferirii de locuire, Spaţiu sacru devine sinonim cu Raum. Insist: nu faptul că pe/în Spaţiul sacru se întâmplă înspaţieri ale vizibilităţii reciproce care fac ca acolo să se instituie un Loc public, ci aşezarea (i.e. stabilizarea) în vederea locuirii este cea care desparte Spaţiul sacru de spaţiul neted. Spaţiul neted are şi el asemenea situri sacre, unde performarea ritualului aduce cu sine şi locul public. Spaţiul neted nu conţine însă aşezări cu un oarecare grad de permanenţă în jurul/pe teritoriul Spaţiului sacru. Făcându-şi tabără, nomadul nu se aşează, ci se opreşte din mers. Tabăra nu este o localitate, ci un popas, o slabă imprimare a traseului migraţiei, care, chiar dacă repetată, nu se stabilizează.

Construirea bisericilor succesiv pe un acelaşi loc ales explică fenomenul de sedimentare, de “arhivare” a sacrului prin intermediul memoriei locului (stabilitas loci al lui Cristian Norberg Schulz capătă astfel o semnificaţie aparte în acest context): pare că niciodată nu este îndestulător de vizibil mirabilul spaţiu şi atunci, din vreme în vreme, ajutat şi de degradarea bisericii celei vechi, câte un ctitor conştient de sacralitatea locului o accentuează, printr-o şi mai importantă prezenţă edificată, o prezenţă din ce în ce mai adecvată caracterului excepţional al aşezării sale. Să ne amintim că ştiinţa de a optimiza necontenit lăcaşurile sacre l-a pierdut pe Meşterul Manole: nu este în siguranţa cu care afirmă că poate oricând face o altă mânăstire, mai frumoasă, doar orgoliul autorului, ci şi recunoaşterea acestui caracter “evolutiv” al facerii de biserici. Nu e o problemă de opţiune, ci de necesitate: următoarea trebuie să fie superioară precedentei, într-o nesfârşită roată a adecvărilor zidirii la situl sacru pe care îl exclamă. In acest scop nu pare a fi precupeţit nici un efort: dimpotrivă, de îndată ce condiţiile sunt prielnice sau biserica precedentă a fost deteriorată, refacerea înseamnă cu necesitate şi o “ameliorare” a stării anterioare: dacă a fost făcută din lemn şi a ars, este “tradusă” în piatră şi, date fiind posibilităţile acestui material, mărită.

Lucrul acesta a fost cu atât mai posibil cu cât noţiunea de “monument istoric”, aşadar de clădire stopată din devenirea sa, este una foarte nouă şi, în unele culturi încă permeate de tradiţiile care însoţesc zidirea (precum cea românească din zona rurală), încă neasimilată nici astăzi13.

 

 

Concluzii

 

In încheierea acestui excurs asupra spaţiului sacru, câteva concluzii par să recapituleze şi mai apăsat ceea ce am avut de spus:

1. Spaţiul sacru este interfaţa dintre teritoriul neapropriat al naturii şi aşezarea umană. “Luminişul” lui Heidegger (Lichtung) devine astfel un caz particular de Spaţiu sacru, descris de Amoroso ca lucus a non lucendo, anume un Spaţiu sacru descris eminamente de limitele sale (pădurea violent neordonată); celălalt caz de Spaţiu sacru este “compus” dintr-un Loc sacru fixat/stabilizat de axa verticală a spaţiului.

2. Spaţiul sacru există în postura stabilă, locală şi în aceea mobilă, de traiectorie (de pelerinaj, de pildă, sau de Exod). Un astfel de Spaţiu sacru este însemnat vizibil şi celebrat (templu, monument, cenotaf) sau este relegat dinamicii (chivot) şi/sau evanescenţei (memorial temporar). Dintre acestea, prima formă de Spaţiu sacru, cea înspaţiată într-un loc fix, este mai stabilă, întrucât ea are de partea sa memoria care îi reiterează, sedimentând-o şi astfel actualizând-o, poziţia.

3. Templul este un exemplu privilegiat de astfel de Spaţiu sacru în care componentele sale de loc şi de spaţiu se confirmă şi se întăresc reciproc în însăşi sacralitatea lor. Templul este un loc “intoxicat” cu sacru, un loc al excesului de sacru, în care redundanţa prezenţei acestuia, a referinţei la prezenţa sau natura sa constituie principiul organizării spaţial-volumetrice şi al celei decorative.

4. Cu toate acestea, într-o localitate situată pe, în proximitatea, sau împrejurul unui Spaţiu sacru, al cărei teritoriu este aşadar informat de sacru, templul nu este singurul loc unde acesta iese în vizibil: casa este un alt astfel de Spaţiu sacru, situat chiar – într-o teorie “evoluţionistă” ad-hoc – mai înaintea templului (nu în sens temporal, ci al imediateţei legăturii cu sacrul difuz al locului); templul se poate naşte din casă (a şi făcut-o de multe ori), în vreme ce schimbarea unei biserici “înapoi” în casă are încă un aer de excepţie cumva profanatoare (adăpost, azil, spital, conversie îndrăzneaţă astăzi14). Informată suplimentar de teoria heideggeriană asupra naturii esenţiale a locuirii şi de cea a lui Eliade, relaţia dintre casă şi sacru continuă să pară una de reciprocă valorificare, indiferent de natura stabilă sau temporară a respectivului loc al locuirii.

 

 

 

NOTE

 1 Probabil, dată fiind singurătatea de atunci, Cain a făcut-o în felul în care Amfion, mai târziu, va fi zidit Teba? é

 2  El este invocat şi de Mircea Eliade în cartea sa din 1957 Das Heilige und das Profane (ediţia franceză Gallimard 1965), la pagina 26 din ediţia românească de la editura Humanitas, 1992. é

 3 Termen legat de spaţiu pe care l-a propus genul science-fiction pentru a rezolva o parte din dificultăţile temporale ale călătoriilor în spaţiu. “Gaura de vierme” este un loc privilegiat (sau un accident?) al spaţiului, un “anafor” prin care trecând, călătorul interstelar se trezeşte instantaneu (timpul este suspendat, sau mai degrabă implodat în sine, în interiorul găurii de vierme) într-o altă zonă a universului, semnificativ îndepărtată de prima. “Gaura de vierme” scurtcircuitează zone din spaţiu care altfel ar rămâne separate de durata prea lungă de parcurgere a distanţei dintre ele; a stăpâni mecanismul acestui anafor înseamnă a călători prin salturi majore dintr-o zonă în alta a spaţiului, folosind aceste “scurtături”. Unele episoade din Star Trek – seria The Next Generation, dar mai ales din seria Deep Space Nine – sunt construite în jurul acestui “personaj” straniu al spaţiului quadri-dimensional. “Gaura de vierme” este o catastrofă (în sensul în care este folosit acest termen în teoria omonimă) în spaţiu, pe care o folosesc pentru a evidenţia discontinuitatea instaurată în lumea noastră de Ss, discontinuitate pe care Eliade a identificat-o în axis mundi, în arborele vieţii, şi este de găsit în expresii precum “buricul pământului”. é

 4 Biblia este un teritoriu privilegiat al judecării practice, “in situ” a relaţiei dintre “original”/transcendent şi “copie”. é

 5 Insistenţa unor prelaţi şi oameni de cultură ortodocşi pe ideea că bisericile ortodoxe (autohtone) sunt mici deoarece în domesticitatea acelui Ss s-ar celebra cel mai bine simbolica locuire printre oameni a lui Iisus limitează verticalitatea ascendentă şi transcendentă a Ss. Un efect similar îl putem constata şi în ceea ce priveşte insistenţa pe “sofianismul” spaţiului sacru ortodox, care, prin bolţi şî cupole, ar răsfrânge înapoi/înspre sine, ca într-o perpetuă bandă a lui Möbius, spaţiul bisericii devenit spaţiu interior. Or, prezenţa lui Iisus pictat în cupola care încununează turla nu este o “închidere a axei verticale”, astfel încât spaţiul să ricoşeze, curbându-se înspre sine; dimpotrivă, este o formă de a vizualiza în chip simbolic destinaţia axei verticale care leagă cele două destinaţii: aici (naos) şi acolo (cer). Bisericile catolice indică direcţia, dar par să lase deschis finalul ascendenţei, invitând la umilitate, dar şi la speculaţie. Ss al bisericii ortodoxe şi mai cu seamă cupola peste naos, aduc în vizibil, explicând-o vizual, componenta verticală a spaţiului, definind-o mai viguros ca linie de unire a două puncte clar definite şi nicidecum nu o curbează, învinsă, înapoi7. Elegant ca metaforă, “spaţiul sofianic” ar trebui, poate, relegat doar filosofiei culturii şi nu importat în practica arhitecturală. é

6 Pentru detalii privitoare la monument şi la rolul său social apropiat de cel al Ss, la un articol de Cara Armstrong şi Karen Nelson în revista Architronic (www.saed.kent.edu/Architronic/v2n2.05, septembrie 1993) care tratează relaţia dintre “Ritual şi monument” în contextul prezenţei mitului: “Ritualul şi monumentul pot întrupa esenţa evenimentelor. Monumentele pot face loc (site) unei forme de permanenţă în peisaj şi imprima evenimente în memoria colectivă. Prin ritual, peisajul poate fi transofrmat într-un operator. Ritualurile condiţionează citirea monumentului şi a locului prin intermediul corpului şi prin memorie. Monumentele aduc aminte, avertizează şi suturează; ele oferă locuri publice pentru recunoaştere, strângere şi jelire.” é

 7 Cu atât mai mult cu cât bătăliile se purtau mai cu seamă împotriva necredincioşilor, deci aveau caracter de “război sfânt”. Pe cale de consecinţă, victimele unui asemenea război pot fi asimilate martirilor, iar locul de bătălie cu un spaţiu potenţial sacru, sau sfinţit prin chiar acel eveniment. é

 8 Cupa din “Fântâna romană” a lui C.F.Meyer , poem citat la pagina 60 şi cupa sacrificială a cărei descriere aminteşte atât de izbitor de golul din centrul roţii, spre care se ordonează spiţele, celebrat în Dao-de-King, sunt în mod evident la Heidegger metafore privilegiate. é

 9 Prin “localitate” nu înţeleg aici o aşezare umană – sensul comun al termenului – ci o situare locală, stabilă, aşadar pe o porţiune (de)limitată de spaţiu. é

 10 Din nefericire, ctitorii de biserici ortodoxe mai cuseamă de astăzi, în frunte cu cei ai Catedralei Mântuirii Neamului, par să abuzeze până la frivolitate de această “slăbire” a semnificaţiei spatiului sacru. Orice intersecţie de drumuri, orice parc, pieţe alese pe criteriul mărimii şi al situării relative la centrul unei localităţi au fost şi sunt folosite ca topoi ai sacrului. Insumi proiectând şi urmărind ridicarea unui număr de lăcaşuri sacre ortodoxe, am fost de multe ori înfiorat de lipsa de sensibilitate a slujitorilor altarului faţă de acestă problemă. La Urziceni, bunăoară, din pricina unei decizii de ultim moment, biserica nu a mai fost aşezată pe locul sfinţit şî marcat de o cruce, acolo unde ar fi trebuit localizat altarul. Mă întreb dacă, în urma competiţiei pentru Catedrala Neamului şi a studiilor care s-au făut după sfinţirea troiţei, va mai putea fi respectată chiar şi această ipostază a locului sacru (întărită de sărutul Papei)? Desigur, slujba finală de consacrare “remediază” în parte, mi se va răspunde, asemenea gafe, dar întrebarea rămâne: care sunt criteriile după care astăzi mai identificăm un loc ca fiind sacru? é

 11 Unul dintre cele mai impresionante momente ale oricărei călătorii cu maşina între Dorobanţu (locul naşterii şi al primei călătorii) şi Hamcearca celorlalţi bunici ai mei era într-o vale care precede satul Horia. Acolo, pe marginea drumului, se afla (se mai află încă) crucea, înconjurată de un gard metalic, a domnului Cauc, un cunoscut al tatei din Măcin, mort undeva pe acolo într-o viitură în vremea inundaţiilor catastrofale ale anilor şaptezeci. De câteva ori am oprit chiar, însă acela devenise un reper esenţial al călătoriei. La fel, dar din alte motive, era un reper popasul Căprioara, aflat ceva mai în amonte de crucea respectivă şi unde, în rarele opriri (din nefericire pentru mine, care mă rugam în gând – cu un îndoielnic succes – pentru insituţionalizarea lor la fiecare ducere şi întoarcere), primeam un suc şi şansa de a urca în ciudatele locuri de masă suite în arbori. Ambele erau “accidente” în monotonia călătoriei, care intensificau brusc, aducându-l din vreme în vreme în prim-plan, spaţiul înconjurător şoselei, care altfel se retrăgea insignifiant, ca piesaj, ca perete al unui tunel doar vag mai interesant, prin care am fi trecut. é

 12 Trimit în acest context la două recente studii extrem de interesante: “Le cimetiere dans le Moyen Age latin. Lie sacré, saint et religieux” de Michel Lauwers (în Annales 5/1999) şi la “Modernism and the Zionist Uncanny: Reading the Old Cemetery in Tel Aviv” (în Representations 69/winter 2000).  é

 13 Pare greu de înţeles, inacceptabilă şi este vehement condamnată de la oraş (am făcut-o inclusiv eu) atitudinea cutăror săteni din Transilvania de a abandona biserica de lemn monument istoric şi de a construi una mai amplă, potrivit necesităţilor (sau a aspiraţiilor, imaginii despre sine) respectivei comunităţi. Cu siguranţă, în “ignoranţa” lor desluşim şi această atitudine inocentă, “organicistă” asupra unei case, oricare ar fi ea, care este folosită atâta vreme cât este adecvată, după care este înlocuită. Dispariţia obiectului (token) nu înseamnă dispariţia locului sacru, care este din nou şi din nou reiterat. Atenţia trebuie aşezată asupra procesului, nu asupra circumstanţialelor (şi, în durata lungă, efemerelor) sale avataruri. é

 14 A se vedea exemplele de conversii biserică›locuinţă pe care le-am oferit în Khora. é

 

 

inapoi_________inapoi la cuprins________inainte