inapoi_______inapoi la cuprins_______inainte

Noile medii şi singurătatea surfer-ului de cursă lungă

catalinberescu@yahoo.com

Dacă secolul trecut a fost, după o expresie a lui Adrian Marino, unul al abuzului hermeneutic secolul în care am intrat se prefigurează a fi unul al abuzului de comunicare. Singurătatea – stare care duce la concentrarea pe propria fiinţă – e expediată pe lista de sindromuri deficitare, un vizibil semn al lipsei de succes, al energiei vitale sau al inteligenţei sociale. Singurătate=alienare este unica ecuaţie în uz. «Comunic deci exist» e contrapartea optimistă a acesteia.

Internetul, căci acesta este domeniul pe care vreau să-l analizez prin această sumară schiţă, este, ca orice apariţie a alterităţii (zic şi eu aşa, ca să generalizez formula cultură alternativă), un factor coagulant pentru entuziasme şi critici, ambele oscilînd în plaja îngustă care se găseşte între naivitate şi falsa competenţă.

Arta net este cea pe care o invoc pentru a ne da un răspuns la problema singurătăţii. Abordarea marilor teme este dovada clasică şi indubitabilă a viabilităţii unui curent artistic. Nu credităm astăzi noile medii cu forţa de a ataca subiecte majore. Faţă de sculptură instalaţia pare un simplu exerciţiu, faţă de teatru internetul pare un joc pentru adolescenţi. Am însă la îndemînă exemplul lui Igor Stromajer, un artist sloven care a abandonat teatrul pentru Internet şi a cărui lucrare despre singurătate&co – www.intima.org – vă poate da o bună idee despre ce este arta net în momentul de faţă. Pentru a rămîne în Slovenia puteţi trece şi pe la o colegă arhitectă, Alexia pe care o puteţi găsi la www.architectualia.org.

Paradoxul care îi chinuie pe observatorii externi fenomenului dar îi încîntă pe dependenţii de Internet este cel al aşa-zisei însingurări a utilizatorului, a izolării sale determinată chiar de mijlocul de comunicare pe care pe care îl foloseşte. O însingurare care are loc chiar în timpul comunicării. Deşi critica vine din partea unor oameni pentru care cultura înseamnă petrecerea a nenumărate ore în faţa unei cărţi ea pare să reia o viziune populară asupra studiosului – un însingurat ce are drept prieteni doar cărţile lui. Înduioşătoarea imagine a cărturarului în perpetuă devenire, icoană luminoasă a dragostei de cultură (cultură = carte) este contrapusă surferului frenetic, dependent de ecran, rupt de lumea înconjurătoare, în dialog cu un «cineva» prezent-absent. Acesta nu îl va egala niciodată pe şoricelul nostru de bibliotecă pentru că nu este «un studios aplecat cu dragoste asupra…» etc. etc. ci un consumator presupus inconştient al unei materii informaţionale haotice.

Lev Manovici descrie condiţia contemporană a informaţiei (în How To Speak New Media ; http://www.realtimearts.net/rt44/lev.html) ca fiind determinată simbolic de forma bazei de date. Aceasta este rezultatul unui salt istoric de la o societate săracă informaţional, în care principiul narativ era cel care lega informaţia şi îi dădea sens (de aici uşurinţa cu care s-au construit nenumărate mitologii culturale) la o nouă formă culturală – baza de date – care este expresia unei societăţi caracterizate prin exces informaţional. Indexul este cel care te ajută astăzi să descoperi ceea ce ai nevoie într-o lume în care puterea naraţiunii alegorice – încă pe post de normativ etic şi comportamental pentru părinţii noştri – este demitizată sarcastic de prietenii Ally McBeal, Dexter, Manolachi, Woody Allen etc.

Avem de-aface cu refolosirea unor naraţiuni culturale în sens ironic (postmodernismul în sens de curent artistic) şi cu resemnificarea unui set de unităţi culturale cu valoare indicială: grafeme, idei-standard (deconstructivism). Semnele şi simbolurile sînt şi în cazul lui Stromajer unităţi de semnificare cu bătaie scurtă, dintre cele care îşi găsesc coerenţa exclusiv în arealul definit de artist.

Dar descrierea critică a unei lucrări multimedia prin text mă pune în situaţia criticilor care publică superbe cronici ale unor expoziţii de pictură în reviste literare însoţindu-le ca ilustraţie de propriul lor portret. Introducerea abruptă în Internet te pune în faţa unei dileme: a citi sau a nu citi mai departe. Eşti obligat să surfezi. Şi asta pentru că limita a fost trasată deja cu brutalitate de către cele două tabere; cei care au fost acolo şi deja ştiu şi cei care nu au fost sau pur şi simplu au dat o tură şi n-au găsit nimic.

Paranteză. Există mai multe feluri de a nu găsi nimic pe Internet. Unul dintre ele este acela de a deveni brusc foarte înţelept. Nimic nou sub soare… «Mediul este mesajul» este citită pe dos deşi relaţia nu este reversibilă. Cunoaşterea tradiţiei (i.e. mesajul imuabil) nu ne este de nici un folos în afara înţelegerii contemporaneităţii. Înţelepciunea celui care nu vede nimic nou de la Biblie încoace este în fapt ignoranţa comodă a celui care se mulţumeşte cu foarte puţin din Biblie şi cu şi mai puţin din lumea în care trăim. Doctrinele ezoterice, simbolice sau religioase sînt astăzi ca o cheie cu care poţi deschide orice uşă. Posesorul acestei “chei” nu vrea însă să deschidă nici o uşă pentru că ştie deja ce e îndărătul ei. Numai rău şi urîciune, numai durere şi suspin. Dincolo de uşa pe care ar trebui să o deschidem spre net pare a fi eternul cal de bătaie al filosofemelor de azi: «omul contemporan» – individ generic care colecţionează tare istorice şi care odată aşezat la calculator va fi uşor de recunoscut după ochii înroşiţi de atîta uitat la site-uri pornografice. End.

Dificultatea în receptarea artei net este dată de absenţei unei estetici definibilă în mod clasic. Discursul estetic este acoperit de cel despre mediu. Estetica net este inseparabilă de mediul ei. Pentru a risca o formulă reductivă dar rimată voi spune că aceste noi forme artistice bazate pe ecran şi computer se manifestă în medii vizuale cu implicaţii senzoriale.

Arta net este metadiscursivă prin condiţie. Continua raportare la cod, la limbajul de programare, pomenirea tehnologiei ca suport (mai ales că ea nu este aproape niciodată vizibilă), exhibarea echipamentelor (asimilate ele însele cu tehnologia), lamentoul artiştilor care cer o strînsă colaborare cu un programator sînt parte integrantă din strategia discursivă a lucrării. Mai mult decît în orice alt mediu artistic acest gen de artă se concentrează asupra mediului însuşi, îl exhibă, pînă la a ajunge să spună că mediul este lucrarea însăşi. Este cazul lucrărilor de debut ale majorităţii artiştilor plastici pentru care descoperirea mediului «dictează» parcă o serie de lucrări care se folosesc de o simplă resintagmatizare încercînd să semnaleze trăsăturile de «Turn Babel» ale internetului. Artistul net din această categorie pare a fi continuatorul perfect al tip de artist devenit deja clasic: un individ care nu doreşte şi nu este capabil să ia în posesie o realitate prin mijloace raţionale preferînd să o metaforizeze şi să o mitizeze. Ca strategie artistică îndreptată spre descoperirea aspectelor ascunse ale unei părţi de existenţă ea mai poate încă funcţiona ca weltanschaung aparţine unei epoci deja apuse. Aş numi acest gen de abordare metaforă funcţională, cea care nu relevă teritorii necunoscute sensibilităţii sau raţiunii ci care acoperă un gol în cunoaştere. Este metafora ignorantului, a unui tip foarte special de ignorant cel care cunoaşte procedee poetice de luare în posesie a lumii dar pare să excludă restul de mijloace de apropriere a realităţii (fie ea virtuală au ba).

Condiţia actuală de «formă de artă care se bazează puternic pe tehnologie» (Lev Manovici) e revelatoare pentru un stadiu de dezvoltare incipient, în care artizanatul este condiţia principală a realizărilor. Să ne amintim însă cît costă un kilogram de bronz şi ce tehnologie îţi trebuie ca să torni o trompeţică şi vom realiza că nu aici se află centrul de greutate al problemei. Medii bazate pe noile tehnologii sînt la fel de tehnologice ca mediile bazate pe vechile tehnologii. Diferenţa constă în receptare (fizic, senzorial) şi în schimbarea publicului. Portretul robot al receptorului/consumator/utilizator (remarcaţi vă rog influenţa societăţii de consum în reconfigurarea conceptuală a celui care contemplă o operă artistică) pare a fi cel al unui cetăţean postmodern (i.e. post-industrial) atras de cultura populară, aderent la estetici hibride (preponderent industriale), fundamental ataşat de ludic şi ironie, eventual multicultural şi obligatoriu globalizat.

Dintre caracteristicile receptării menţionăm interactivitatea, cea care produce o satisfacţie imediată, şi asta fără a avea de-a face cu prezenţa sau absenţa celuilalt. E un substitut al funcţiei fatice a comunicării dacă e să dăm crezare criticilor pe care i-am menţionat la început. Noile medii par a fi croite pentru comunicare, discursul artistic adiacent lor subliniază, de multe ori cu un patetism exasperant, nevoia de comunicare şi virtuţile ei terapeutice. E de-a dreptul caraghios să-i urmăreşti pe artiştii contemporani încearcînd să concureze cu atleţii comunicării: ziariştii şi politicienii. Denunţul abuzului de comunicare prin lucrări care folosesc procedee care se revendică de la caricatură cantonează genul acesta de lucrări în zona satirică. Atunci cînd artistul se autosituează în PM e OK, cînd îşi închipuie însă că o lucrare contemporană va avea acelaşi statut public ca Guernica lui Picasso el nu realizează ceea ce pomeneam la început – pierderea caracterului narativ al culturii, ergo dispariţia artistului-erou (adică un individ digerabil ideologic). Temele au însă un areal mai larg iar printre cele mai frecventate se află virusul (v. excelentul CD Golden Virus-Călin Man), codul binar – 1001101001100011, avatarul, locuinţa virtuală etc.

Voi încerca să furnizez o schiţă tip bază de date pe post de grilă estetică non-narativă. Avînd de a face cu o sumă de medii propriu-zise: PC, Internet, CD-Rom, console – şi cu medii mai vechi în care produsul este prelucrat pe PC: film, video, hîrtie, bandă etc., tabelul estetic se referă la totalitatea acestora. Iar dacă aveţi dubii cu privire la folosirea unui tabel pentru o judecată estetică vă voi semnala faptul că obiectele estetice pe care vi le supun atenţiei îşi asumă oricum deceremonializarea actului de percepţie ca şi caracterul contradictoriu al realităţii în care ne mişcăm.

inapoi_______inapoi la cuprins_______inainte