inapoi________inapoi la cuprins________inainte

 

 

 

 

 

Puţina şi şubreda pictură din pridvor. / Some of the few images from the porch.

Superba funie terminată cu capete de cal. / The superb horse heads.

 

 

Starea de degradare a depăşit estimările noastre iniţiale. / The degradations were worse that we estimated  initially.

 

Începutul operaţiunilor de demontare. / Starting the disassembling work.

 

 

O experienţă unică:

Restaurarea şi strămutarea la Muzeul Satului Vâlcean a bisericii de lemn din Mreneşti-Creţeni

 

 

Alexandru Nancu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În urmă cu doi ani, cu ocazia unei excursii de documentare prilejuită de simpozioanele “Tradiţie şi Postmodernitate”, organizate la Râmnicu Vâlcea de Fundaţia HAR, poposeam în satul Mreneşti, fiind momiţi de către directorul Muzeului Satului Vâlcean, Eugen Deca, cu promisiunea că vom vedea un monument de arhitectură deosebit din secolul al XVIII-lea (1771). Aşteptările nu ne-au fost înşelate. Dimpotrivă, descopeream o superbă bisericuţă de lemn, a cărei structură arhitectonică îmbinată cu elementele de decoraţie tradiţională apărea cel puţin ca inedită la prima vedere. Desigur, pentru unii din noi monumentul era cunoscut din literatură sau din unele studii de specialitate, dar, cum aveam să constatăm degrabă, era cu totul altceva când îl ­vedeam acolo, in situ. Descopeream atunci, pe lângă masivitatea neobişnuită a tălpilor şi grinzilor pereţilor, delicaţii stâlpi ai pridvorului ornamentaţi cu interesante forme simbolice, funia care înconjoară întreg edificiul, terminată în dreptul uşii cu superbe capete de cal, uşa cioplită dintr-un singur trunchi, dar şi construcţia inedită a cupolei altarului, soluţie tehnică foarte ingenioasă ce până atunci, mie cel puţin nu-mi fusese dat să o văd la alte construcţii din lemn. Era limpede că aveam de a face cu un edificiu valoros, realizat de o echipă de meşteri foarte iscusiţi, adevăraţi iniţiaţi în construcţia de biserici din lemn.

Pe lângă atâtea alte aspecte interesante pe care le prezenta bisericuţa de la Mreneşti aveam să constatăm cu mare amărăciune că viaţa acestui superb edificiu atârna de un fir de aţă. Construcţia se afla într-o asemenea stare de degradare încât specialiştii prezenţi nu sperau ca ea să mai reziste în picioare mai mult de două ierni. Acoperişul, după unele surse, reparat la începutul anilor `70 (reparaţie făcută de mântuială cu şiţă de proastă calitate) era total compromis, fapt ce avusese drept consecinţă putrezirea şi frângerea cosoroabelor, a unor căpriori şi a grinzilor transversale de la altar şi pridvor. În interior, arcele care susţin bolta naosului erau deplasate şi frânte, fiind proptite cu bile de brad, iar doi dulapi din peretele ce desparte pronaosul de naos pur şi simplu dispăruseră. De altfel, peretele despărţitor era deplasat, toate elementele sale de fixare în grinzile navei fiind compromise. Pardoseala era şi ea putredă şi descompletată. Fundaţia, realizată din cărămidă ţigănească (arsă la 350–450oC), zidită cu mortar de var şi nisip, era şi ea serios deteriorată. Ea era deplasată spre sud-est şi sud, monumentul fiind proptit în mai multe locuri cu bârne şi subzidiri improvizate. În consecinţă, talpa bisericii era parţial putrezită, cu toate că fusese reparată  în 1942 împreună cu acoperişul şi de această dată după posibilităţile locale: «...spre a nu fi nouă de ruşine şi blestem că lăsăm să se prăpădească sf. locaş al Domnului, neam apucat noi enoriaşi acestui sat cu preotu A. Bădiţă şi pe cât a fost cu putinţă am reparato», după cum stă scris în inscripţia pictată deasupra porţii de intrare în naos. Pe deasupra, la acea oră lăcaşul folosea drept magazie de lemne şi vechituri, astfel că pentru a vedea interiorul a fost nevoie să intrăm pe rând, strecurându-ne cu greutate printre obiectele învălmăşite acolo.

Mâhniţi şi resemnaţi cu gândul că suntem din nou martorii distrugerii (pentru a câta oară?) a unui monument unic de arhitectură românească, datorită nepăsării şi demagogiei festivist-naţionaliste a autorităţilor de resort,  ne urcam în maşini pentru a ne întoarce la Râmnicu Vâlcea. Pe drumul de întoarcere comentam cu profesorul Radu Florescu şi Eugen Deca tocmai despre hilara opoziţie dintre declaraţiile sforăitoare de tip Cântarea României ale miniştrilor ce s-au perindat în ultimul deceniu la cârma culturii – fără excepţie ei au promis la început de mandat că patrimoniul cultural va fi o prioritate – şi starea muribundă a multor monumente de artă şi arhitectură din ţară. Atunci profesorul Florescu a zis: «Sandule dragă, dar de ce nu faceţi voi ceva, voi Fundaţia HAR, cu biserica din Mreneşti. Că doar vă pricepeţi să procuraţi fonduri şi să conduceţi programe. Aduceţi bani pe proiecte şi restauraţi-o!». «Da. Dacă tot puteţi găsi o finanţare, de undeva din străinătate, continuă Eugen Deca, atunci mai bine o demontăm, o restaurăm ca la carte şi o strămutăm la Bujoreni, la Muzeul Satului». Am încuviinţat. Ideea era bună, poate singura soluţie viabilă pentru biserica ce nu mai avea zile multe acolo, fiind tratată cu atâta ignoranţă şi nepăsare. După o sumară evaluare a situaţiei am fost toţi trei de acord că o reparaţie in situ era chiar mai complicată şi, în timp, aflată sub semnul zădărniciei. Fundaţia monumentului trebuia total refăcută, fapt ce avea să presupună integrala demontare a construcţiei, restaurarea şi înlocuirea multor elemente de structură, deci un proces laborios, îndelungat şi costisitor. De asemenea, nimeni nu putea garanta că, odată cu reabilitarea monumentului, atitudinea localnicilor şi a responsabililor de la cultură se va fi schimbat în bine iar biserica ar fi avut parte de preţuirea meritată. Rămânea ca singură soluţie viabilă strămutarea şi muzeificarea bisericii. Doar în acest fel se puteau crea premizele necesare unei atente monitorizări a condiţiilor de conservare dar şi a unui proces de restaurare în măsură să recupereze întreaga valoare şi frumuseţe a ­monumentului.

O întreprindere de o asemenea anvergură şi atât de specializată mi se părea însă destul de dificilă pentru fundaţia noastră, un operator cultural privat, aşa cum suntem uneori «alintaţi», nu fără ironie şi suspiciuni de  domnii de la minister.

În zilele următoare, în timpul pauzelor dintre comunicările şi prelegerile simpozionului de la Bujoreni, am discutat şi cu ceilalţi colegi din fundaţie despre posibilitatea de a ne înhăma la o asemenea acţiune. Am vorbit apoi şi cu muzeografii şi restauratorii de la Muzeul Satului Vâlcean, gazdele simpozioanelor noastre. Oferindu-şi necondiţionat colaborarea, cu toţii au susţinut că trebuie să facem ceva pentru salvarea bisericii de la Mreneşti.

Ajunşi la Bucureşti, am evaluat cu colegii mei posibilităţile fundaţiei HAR de a subscrie un proiect în cadrul programului de finanţare Cultura 2000, care să cuprindă ca aplicaţie practică a Atelierelor de Vară «Tradiţie şi Postmodernitate» salvarea acestui monument. După elaborarea studiilor şi proiectelor preliminare, după numeroase discuţii cu specialişti din domeniu am ajuns să purcedem împreună cu Muzeul Judeţean Vâlcea şi cu partenerii noştri din Suedia şi Italia la această dificilă dar, aşa cum aveam să constatăm, extraordinar de interesantă acţiune: studierea, demontarea, restaurarea şi remontarea la Muzeul Satului Vâlcean a bisericii de lemn de la Mreneşti-Creţeni.

 

Din capul locului trebuie să aduc mulţumiri celor care ne-au încurajat şi sprijinit, lucru fără de care acest proiect nu ar fi putut măcar să înceapă, darămite să se materializeze. Un sprijin esenţial l-am avut din partea arhitectului restaurator Anca Brătuleanu, a colegului şi prietenului meu, arhitectul Augustin Ioan, care ne-au îndrumat şi sprijinit în faza de proiectare, din partea muzeografilor Nicolae Georgescu, Cristina Hănulescu şi Marcel Stoian, din partea criticului şi istoricului de artă Luiza Barcan, care au realizat documentarea şi studiul monumentului. Importante învăţăminte le-am căpătat din discuţiile exploratorii avute cu Vasile Pop şi Georgeta Iuga de la Universitatea de Meşteşuguri Tradiţionale din Baia Mare, cunoscători cu de-amănuntul ai tehnicilor şi procedeelor folosite în construcţiile din lemn, de la restauratorii şi conservatorii Constantin Costache, Constantin Ţanea, Silvia ­Popescu, Ion Oprea şi Mariana Stănescu. Un sprijin la fel de important l-am primit din partea Consiliului Judeţean Vâlcea, a preşedintelui şi vicepreşedintelui acestuia, Iulian Comănescu şi, respectiv, Dumitru Stancu, a filialei vâlcene a Uniunii Artiştilor Plastici, condusă de pictorul Gheorghe Dican, care, de-a lungul proiectului ne-a scos din cele mai neaşteptate şi complicate impasuri. Partea de restaurare şi conservare propriu zisă a fost realizată cu aportul specialiştilor şi personalului de la Muzeul Satului Vâlcean: Marian Stroe, ­Bogdan Bâjbâiac, Lucian Marinescu, Nicolae Radu, Constantin Stana, Elena Stroe şi Olimpia Bâjbâiac. Nu voi reuşi să aduc mulţumirile mele tuturor celor care au susţinut cu entuziasm iniţiativa noastră. Totuşi îi voi aminti, sper fără a face grave omisiuni, şi pe Ligia Rizea, Sorin Zamfirescu, Dumitru ­Crăciunescu, Laurenţiu Bozdoc, Marius şi Violeta Fulga,  Elena şi Constantin Popescu, Florin Mirică.

 

Acţiunea de strămutare şi restaurare a bisericii a debutat cu realizarea la Muzeul Satului Vâlcean din Bujoreni a unei noi fundaţii, de această dată din bolovani de râu, aşa cum, după toate probabilităţile, a fost cea originală. Apoi, mergând la Mreneşti, am procedat la demontarea lăcaşului, inventarierea şi fotografierea pieselor componente, pentru ca apoi acestea să fie transportate şi depozitate la Bujoreni. Elementele care aveau pictură în tempera pe grund subţire – pereţii şi cupola altarului, piesele catapetesmei şi cele câteva fragmente de pictură de pe grinzile din pridvor – au fost în prealabil protejate cu hârtie japon şi ambalate pe timpul transportului în folie cu bule de aer antişoc.

Procesul de demontare ne-a oferit destul de multe surprize. Structura bisericii era atât de precară, încât după demontarea acoperişului – paradoxal, singura componentă care mai asigura rigiditatea relativă a monumentului – pereţii au început să se încline periculos către sud şi sud-est. A fost nevoie să proptim cu bârne întreg edificiul pentru a evita năruirea. Tot atunci s-a constatat şi proporţia reală a degradării şi atacului biologic, care a fost de aproximativ 45–50% în loc de 30%, cât se estimase iniţial. Cu destul de multă greutate au fost recuperate şi transportate unele piese care trebuiau folosite ca martor pentru confecţionarea unora noi. Din nefericire, distrugerile pricinuite de insecte (în două dintre tălpile altarului s-au găsit chiar colonii de furnici roşii de lemn), putregai şi fungi (am răsuflat uşuraţi când nu am descoperit celebra ciupercă merulius!) au afectat în întregime tălpile construcţiei dar şi grinzile transversale superioare de la altar, naos, pronaos şi pridvor – toate elemente de structură – dar şi primele 2 grinzi de jos ale peretelui de sud al navei şi primele 3 ale celui de nord. Şi în pridvor distrugerile erau mai mari decât păreau la început. Unul dintre stâlpi fusese cândva înlocuit cu un par iar încă doi erau putrezi chiar la extremităţi, la cepurile de îmbinare. Unul singur, cel dinspre sud, era într-o stare relativ bună. La colţul dinspre nord, îmbinările în coadă de rândunică ale grinzilor peretelui pronaosului cu cel al părţii de est a pridvorului erau în proporţie de 90% distruse sau mutilate de nefericita reparaţie din 1942. Întreg monumentul conţinea multe elemente ce se prezentau sănătoase pe dinafară dar la o examinare mai atentă erau practic goale pe dinăuntru, având caverne rezultate din acţiunea insectelor şi putregaiului. Şi surprizele au continuat la Bujoreni, mai târziu, când am trecut la restaurarea şi reclădirea ­bisericii.

În podul bisericii, deasupra altarului, a fost găsit piciorul original al ­Sfintei Mese, confecţionat din lemn, care, am constatat noi, fusese înlocuit cu unul de zid tot atunci când fusese realizată şi fundaţia de cărămidă care a înlocuit-o pe cea de piatră şi anume imediat după Războiul de Independenţă din 1877.

La demontarea navei, între grinzile a III-a şi a IV-a de pe latura de sud, au fost găsite mai multe monede austriece: 1 Kreuzer din 1816 – 3 bucăţi, 1/2 Kreuzer tot din 1816 – 1 bucată (găurit la margini, probabil introdus între grinzi ca ofrandă dintr-o salbă). Sub talpa stranei de sud, sub fereastra de pe această latură, s-au găsit 2 monezi autohtone: 10 Bani din 1867 – 1 bucată şi 5 Bani din 1906 – 1 bucată împreună cu o monedă otomană din 1839 emisă de sultanul Abdul Mejid. Poziţia şi datarea monezilor infirmă o legendă locală conform căreia biserica ar fi fost adusă de pe un alt amplasament în jurul anilor 1870–1880.

 

 

Pictura a fost în prealabil protejată. / The painted parts were protected before the removing process.

 

 

 

 

 

Debitarea materialului şi refacerea tălpilor pe noul amplasament. / Restoring the bedplates on the new foundation site at The Village Museum.

 

 

Sub fundaţia de cărămidă a laturii de est a altarului au fost descoperite, îngropate la o adâncime de 45 cm, câteva fragmente ceramice şi un inel de bronz, probabil o ofrandă adusă de constructorii temeliei.

 

Odată realizată noua fundaţie şi încheiat transportul şi depozitarea pieselor bisericii la Bujoreni am trecut la debitarea din buştenii de stejar a materialului necesar înlocuirii părţilor compromise sau a  celor ce puteau fi salvate prin plombare şi înlocuiri parţiale. Cum era necesară restaurarea ori înlocuirea a aproximativ 50% din piese, unele dintre ele de lungimi care depăşeau 9 metri (grinzile cu cai de la partea superioară a pereţilor de nord şi de sud care pleacă de la decroşul altarului şi ajung în pridvor pentru a susţine cosoroaba de vest au 9,80 m) a fost nevoie să folosim un sistem de debitare mecanic care taie buştenii culisând pe o şină de-a lungul materialului. Am fost nevoiţi să folosim acest sistem destul de greoi fiindcă, în pofida căutărilor noastre şi ale entuziaştilor noştri parteneri şi sponsori, nu am găsit nici un gater care să poată opera cu buşteni de peste 6 metri. O dată asigurat materialul necesar şi în cotele stabilite am început reconstruirea şi restaurarea edificiului.

Trebuie să precizăm că principiul care a stat la baza întregii activităţi de conservare şi restaurare a fost recuperarea a cât mai multe elemente originale ale bisericii cu condiţia ca cele ce au şi rol structural să fie viabile, deci ­capabile să ţină în picioare edificiul. Cum bine se ştie, în cazul bisericilor de lemn, şi mai cu seamă în cel al monumentelor reprezentative, cum este şi cel de la Mreneşti, elementele constitutive sunt totodată şi structurale. Acest aspect face foarte dificil procesul de restaurare, orice substituire sau omisiune fiind cu desăvârşire exclusă. Cu alte cuvinte, întreaga biserică e o structură, singurele elemente ce scapă rigorilor fizice ale gravitaţiei fiind câteva elemente de ornamentică, cu toate că din punct de vedere al semnificaţiilor simbolice şi acestea  sunt integrate ansamblului.

Aplicând principiul enunţat mai sus, am căutat şi aplicat soluţii care să permită folosirea ca material pentru restaurarea pieselor care necesitau doar înlocuiri parţiale ori consolidări ale unor fragmente din lemnul istoric care rămâneau din piesele originale, total compromise structural. Fără a pune în pericol soliditatea monumentului, am reuşit, prin încastrarea unor plombe şi atele, salvarea mai multor elemente ce apăreau la început drept compromise. Astfel, a fost consolidată şi recuperată grinda transversală superioară a altarului, coastele (arcele) bolţii naosului pe care le găsiserăm in situ frânte, talpa de sud a altarului ce conţine şi o valoroasă inscripţie, stâlpii uşii de intrare cu câteva fragmente de pictură, două grinzi ale peretelui de est al pridvorului şi o grindă de pe latura de nord a naosului. Desigur, mai multe grinzi în care am găsit caverne au fost restaurate şi consolidate prin înlocuirea materialului compromis cu unul bun, fără a schimba în nici un fel aspectul exterior ­original.

La partea inferioară a monumentului restaurarea a fost mai laborioasă, din pricina faptului că a fost necesară înlocuirea în totalitate a tălpilor, excepţie făcând, aşa cum am mai precizat, talpa laturii de sud a altarului. Cu atât mai dificilă a fost această parte, cu cât grinzile originale care mai erau viabile suferiseră în timp serioase deformări pricinuite de alunecarea timpurie a fundaţiei şi a infiltraţiilor de apă care s-au produs după scoaterea bisericii din cult, în 1926. Cu cât ne apropiam de acoperiş deformările erau mai mici, desigur, cu excepţia cosoroabelor care, aşa cum am mai spus, erau foarte degradate.

Mai trebuie precizat că am urmărit cu atenţie ca, atât la realizarea pieselor ce aveau să fie înlocuite cât şi, în general, în procesul de remontare a edificiului să se folosească numai tehnicile şi metodele originare, cu alte cuvinte, să se lucreze într-un spirit adecvat vechimii monumentului. Astfel, s-au utilizat la îmbinări numai cuie de lemn din salcâm şi stejar, fiind eliminate  cele de fier cu care au fost făcute intervenţiile neprofesioniste din ultimele ­decenii.

Cum am precizat mai înainte, pictura bisericii a fost conservată urmărindu-se stoparea pulverizării acesteia pe timpul manevrării pieselor la remontare, urmând ca în primăvara următoare să se realizeze operaţiunile de consolidare şi restaurare.

In situ şi pe noul amplasament de la Bujoreni au fost realizate, prin amabilitatea Institutului Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică (INOE 2000,) monitorizări ale condiţiilor de umiditate şi temperatură, urmărindu-se asigurarea unor condiţii optime de conservare a construcţiei şi a ­picturii.

 

În încheierea acestei prezentări generale nu pot să nu mă gândesc la satisfacţia pe care am avut-o toţi cei implicaţi direct în procesul de salvare a monumentului de la Mreneşti atunci când, la capătul a doar trei luni de muncă (ce-i drept s-a lucrat zi lumină, inclusiv sâmbetele şi duminicile), am văzut biserica în picioare pe noul ei amplasament. Fără a exagera câtuşi de puţin, pot afirma că experienţa pe care am trăit-o a fost unică. Pe lângă incitantele probleme dezvăluite de activitatea de documentare şi cercetare, am putut înţelege în procesul de restaurare şi reclădire a bisericii relaţia indisolubilă care leagă aspectele concrete, fizice (tehnice şi de procedură) de cele spirituale (simbolice şi de natură ontologică). Fiecare element, fiecare piesă din lemn, are atât un rol în alcătuirea structurii de rezistenţă şi a func­ţionalităţii spaţiului, cât şi unul cu semnificaţii simbolice nebănuit de profunde, semnificaţii ce merg până la forma şi substanţa primă universală. ­Hylemorphismul (hyle=lemn, materia primă universală, morphe= formă, gr.) unui asemenea edificiu este exemplar. Nimic nu este în plus. Nimic nu lipseşte. Nimic nu poate fi substituit sau reconsiderat.

 

O biserică de lemn ca cea de la Mreneşti-Creţeni este cu siguranţă cel mai fericit exemplu în care vedem îmbinându-se rigoarea formală şi spirituală pe care o presupune materialul cu modul cel mai propice acestuia de a-l ­folosi.

 

 

inapoi________inapoi la cuprins________inainte

 

 

 

previous________back to contents ________next

 

 

 

 

 

 

A unique experience:

restoring and reassembling at the Valcea Village Museum the wooden church from Mrenesti-Creteni

 

 

 

 

Alexandru Nancu

 

 

 

 

 

 

Two years ago, in a documentation trip organised by HAR Foundation within “Tradition and Post-modernism” Symposium, we stopped at Mreneşti village, being promised by Eugen Deca – director of Vâlcea Village Museum – that we would encounter a special architecture monument dated the 18th  century (1771). Our expectations were met indeed.  We discovered a beautiful wooden church that looked exquisite at first sight, due to its architectural structure with elements of traditional decoration. Although some of us were familiar to the monument form related studies, it was only then we discovered, against the unusual massiveness of its bearings, beams and walls, the delicate pillars of the porch – decorated with interesting symbols – the rope surrounding the entire edifice and ending in splendid horse heads, the door – carved out of a single tree trunk – and also the ingenious construction solution adopted for the altar dome, so unique for me as regards wooden constructions.

We were definitely dealing with a valuable monument, erected by very skilful craftsmen, but so severely decayed – as we further noticed – that the specialists there present had serious doubts concerning its life over more than two winters. According to certain sources, the roof had been repaired at the beginning of the ‘70-ies, but so poorly that now it was totally compromised, leading to serious damages at the rafters’ beams, rafters and crossbeams that sustained the altar and the porch. Inside, the arches sustaining nave’s dome were displaced and broken, being propped by improvised fir beams, and two wooden boards of the wall that separated the pronaos and the naos were simply missing. In fact, the entire wall was out of place, all the fastening elements at the nave being compromised. The flooring was rotten and the foundation, made of so named gypsy brick  (burnt at 350–450oC) with lime and sand mortar masonry, was also seriously damaged and misplaced towards south-east and south, the monument being propped in several places by improvised girders and masonry. Consequently, the bedplate was partially rotten although being repaired in 1942 together with the roof, this time still according to local financial possibilities. Moreover, at the time of our arrival, the church was being used as storing place for wood and junk and, therefore, in order to see the inside, we had to enter one by one, blearily squeezing in.

Sad and resigned – thinking that we were again witnessing the destruction of a unique architecture monument due to the carelessness and the festive-nationalistic demagogy of due authorities – we returned to Râmnicu Vâlcea. On the way I was discussing, together with Prof. Radu Florescu and Eugen Deca, about the comical opposition between the snoring statements of the ministers that succeeded each other, for the last decade, at the helm of culture (who all stated that the cultural patrimony would be a priority) and the awfully poor condition of so many art and architecture monuments all over the country.  

At that moment, professor Florescu said: «Sandu dear, why don’t you, HAR Foundation, do something about it? You are able to procure funds and lead programs; get money on projects and restore the church!». «Indeed, continued Eugen Deca, if you can really find some funding, we’d better dismantle it, restore it by the book and move it to Bujoreni Village Museum ». I nodded. It was not only an idea, but also maybe the only viable solution for the dying church. After a brief evaluation of the situation, we all agreed that a restoration in situ would have been far more complicated: the foundation had to be entirely remade, which meant dismantling, restoration and replacement of structure elements – a laborious, long and costly process. Moreover, nobody could guarantee that, once the church restored, it would receive the due valuing. The only solution was to move the church in the ­Village Museum.

Still, I found this action of such amplitude and specialisation as quite difficult for our foundation, a private cultural operator, as the gentlemen from the Ministry are sometimes “fondling” us, not without irony and suspicion.

In the following days, we discussed the eventuality of initiating such an action with other colleagues within HAR Foundation and with museologists and conservation officers from Vâlcea Village Museum, who offered us their support in order to save the church.

Back to Bucharest we assessed HAR possibilities in subscribing a project within UE Culture 2000 financing program, comprising – as practical application of Tradition and Post-modernism Summer Workshops – the action of saving that monument. After the elaboration of numerous studies and preliminary projects, after discussions with specialists in the field, together with our partners from Sweden and Italy, we proceeded to this difficult, yet so interesting task of studying, dismantling, restoring and reconstructing Mreneşti-Creţeni wooden church.

 

From the start I would like to bring many thanks to all those who encouraged and supported us, especially to arch. Anca Bratuleanu and to my colleague and friend arch. Augustin Ioan – who guided us throughout the design stage – to the museologists Nicolae Georgescu, Cristina Hanulescu and ­Marcel Stoian, and the historian and art critic Luiza Barcan – who all carried out the documentation and study of the monument. Of a great help were also the exploratory discussions with Vasile Pop and Georgeta Iuga, from Baia Mare Traditional Crafts University and with the conservation officers ­Constantin Costache, Constantin Ţanea, Silvia Popescu, Ion Oprea and ­Mariana ­Stanescu. An equally important support was provided by Vâlcea County Councel and its president and vice president – Iulian Comanescu, respectively Dumitru Stancu – and Vâlcea branch of Professional Fine ­Artists Association led by the painter Gheorghe Dican who, throughout the entire project, drew us out of the most unexpected and difficult deadlocks. At the restoration/conservation stage participated the specialists and staff of Vâlcea Village Museum: Marian Stroe, Bogdan Bâjbâiac, Lucian Marinescu, Nicolae Radu, Constantin Stana, Elena Stroe and Olimpia Bâjbâiac. I could not thank to all those who enthusiastically supported our initiative. Still, I shall also mention, hopefully without serious omissions, Ligia Rizea, Sorin Zamfirescu, Dumitru ­Craciunescu, Laurentiu Bozdoc, Marius and ­Violeta Fulga, Elena and ­Constantin Popescu, Florin Mirica.

 

The actual action started with a new foundation at the Village Museum, foundation made of river stone blocks as, most probably, the original one had been. Then, at Mreneşti, we dismantled the church, we took photos and inventoried the parts that were transported and stored at Bujoreni. The parts comprising tempera painting on thin grounding – walls, altar dome, altar screen parts and several painting fragments on porch beams – were previously protected using thin Japanese paper and were wrapped up in shockproof plastic bags during transportation.

The dismantling process was quite troubling: after removing the roof, the walls started to dangerously incline towards south and south-east, so we had to prop the entire edifice with girders so as to avoid collapse. Only then we were able to notice the real proportion of decay, which was about 50-55 % instead of 30-35% as initially had been estimated. It was quite difficult to recover and transport certain pieces that had to be used as model for manufacturing some new ones. Unfortunately, rottenness, insects and fungi had totally affected all upper structure elements (bedplate, crossbeams) and also the first two low beams of the nave southern wall and the first three ones of the northern wall. The church porch too was more damaged than initially seemed: a pole had once replaced one of the pillars and other two were rotten at both joining ends. Just the southern pillar was in a pretty good shape.

At the northern corner, the spigot joints were 90% destroyed or mutilated by the unfortunate intervention dated 1942. The entire monument comprised elements that were apparently healthy, but practically empty inside, having real caverns made by insects and rottenness. The surprises went on later, at Bujoreni, when we started the restoration and reconstruction.

In the church attic, above the altar, we found the original wooden leg of the Holy Table which, we found out, had been replaced by a masonry one right after the Romanian Independence War, in 1877, when the brick foundation replaced the stone one.

When dismantling the nave, between the third and the fourth southern beams and under the bedplate of the southern pew, several coins were found: Austrian Kreuzers dating 1816, respectively local Cents dating 1867 and 1906 and an Ottoman coin dating 1839 issued by Sultan Abdul Mejid. The coins’ location and dating refutes a local legend according to which the church was brought from another location around 1870–1880.

Under the brick foundation of altar’s eastern side, buried at 45 cm depth, several ceramic fragments and a bronze ring were found, probably an offering made by constructors.

Once the new foundation made and the church pieces transported and stored, we started to take, out of oak logs, the material necessary for replacing the compromised parts or the ones that could be saved by partial replacement. As we had to restore or replace almost 60% of the pieces, some of which over 9 meters long, and as neither we nor our enthusiastic partners and sponsors found a frame saw that processed logs over 6 meters long, we had to use a mechanical log cutting device quite difficult to handle.

 

 

 

 

 

Am folosit pe cât a fost posibil şi materialul vechi. / We used also the old material for some restoration.

Continuarea seriei de fotografii

Follow up the photos series       č

We must mention that the basic principle of our entire activity has been the attempt to recover as many original parts as possible, provided that the structural ones are viable and able to sustain the edifice. As well known, concerning the wooden churches, and therefore, ours too, the compounding elements are also structural elements (excepting the several decoration elements, although they are also part of the edifice as regards symbolic signification), fact that makes restoration more difficult, because any omission or substitution is out of question. Consequently, we sought and successfully applied solutions that enabled us to use the original wood from totally compromised parts for the restoration of the pieces that needed only partial replacement or consolidation, without endangering the solidity of the monument. In this manner we consolidated and recovered the altar upper crossbeam, the arches of naos dome (found broken in situ), the altar southern bedplate (bearing a valuable inscription), the pillars of the entrance door and a beam located on the northern side of the naos. Some of the beams appeared in a better condition were consolidated by replacing the compromised material with a good one, of course, without changing their original appearance.

The lower part of the monument was more difficult to restore due to the severe degradation of the bedplates, which had to be replaced (excepting the one located on the southern side of the altar); the seriously deformed original beams (deformation caused by the early sliding of the foundation and water infiltration occurred after 1926) made the task even more tricky. The closer to the roof we got, the slighter the deformation excepting rafters’ beams that were, as I already mentioned, severely decayed.   

 We have to mention that, along the entire process of manufacturing replacing pieces and reconstruction, we carefully aimed at using only native techniques and methods, at working in a spirit adequate to the monument’s old age. Therefore, the joins were made only using oak and locust treenails, the iron nails that had been used by former unprofessional interventions ­being removed.

As previously mentioned, the painting has been conserved in order to stop its grinding during the reconstruction process, preceding its restoration scheduled for the following spring.

In order to ensure optimal conservation conditions, due to the kindness of the National Research Institute for Optoelectronics (INOE 2000), we were able to monitor the humidity and temperature conditions both in situ and on the new location at Bujoreni.

 

In conclusion of this general presentation, I am thinking about the satisfaction felt by us all those who directly involved in the process of saving the monument from Mreneşti when, at the end of only three months of work (we actually worked all day long including weekends) we saw the church erected on its new location and I may say, without exaggerating, that I experienced something unique.

Besides the issues revealed by research and documentation, we understood in the process of restoration and reconstruction the indissoluble relationship that connects the real, physical aspects (technical and procedural) to the spiritual ones (symbolic and ontological). Every element, every wooden piece is important in making up the resistance structure but also in carrying deep symbolical signification driven up to the prime universal form and substance. The hylemorphism (hyle=wood, the universal substance, morphe=form, gr.) of such kind of edifice is exemplary. Nothing is extra. Nothing is lacking. Nothing can be replaced or reconsidered.

 

A wooden church like the one from Mreneşti-Creţeni is, definitely, the best example of how the formal and spiritual rigour implied by material joins the most favourable way it needs for becoming.

 

 

previous________back to contents ________next