inapoi________inapoi la cuprins________inainte

Florin MIHĂESCU

HERMETISMUL

Doctrină, Simboluri, Metode

Fig. 1 Pilda celui ce-şi ridică turn. Biserica Sf. Nicolae Domnesc, Curtea de Argeş, sec. XIV ê

În mod firesc, ceea ce trebuie să se ştie despre marile Tradiţii este în primul rând doctrina care le fundamentează. Şi lucrul e explicabil din moment ce fără doctrină, fără cunoaşterea principiilor nu e posibil să înţelegem o tradiţie, o religie, o civilizaţie. Iar înţelegerea, care poate fi până la o limită raţională, nu poate pătrunde în nivelele superioare şi în misterele cosmosului decât prin simboluri, purtătoare ale sensului spiritual pe care orice existenţă îl are din moment ce e creaţia unui Principiu suprem. Împreună cu ele coexistă ritualurile, ca metode (cale şi tehnică) de vehiculare a influenţelor spirituale fără de care doctrina nu se poate înrădăcina în existenţă. Şi în sfârşit, nici o spiritualitate nu poate avea coerenţă socială fără o etică, fără reguli morale care să asigure coexistenţa armonioasă a unei comunităţi.

Ceea ce se ştie mai puţin despre marile Tradiţii este concepţia lor despre lumea intermediară, despre lumea, văzută şi nevăzută, în care se trăieşte, despre ceea ce se cheamă, în genere, ştiinţe cosmologice. Există, desigur, mituri cosmogonice, despre geneza lumilor, dar cele mai multe se opresc la începuturi şi la structura în mare a cosmosului, intrând mai puţin în detaliile alcătuirii acestei lumi dintre cer şi pământ, în funcţionarea şi în ţelurile ei finale. Şi dacă toate acestea se referă la marele cosmos, nu mai puţin ele trebuie să lumineze şi complexitatea microcosmosului uman. Toate aceste aspecte sunt înmănunchiate în ceea ce s-a numit, în cadrul civilizaţiei creştine, mai ales medievale apusene, hermetism.

Desigur, hermetismul n-a putut să nu interfereze la început cu religia oficială, mai ales catolică, dar el are pe lângă aspecte pragmatice specifice şi aspecte mai curând ascunse, esoterice, care s-au infuzat în interstiţiile lăsate libere de religie, sau în cele misterioase, puţin accesibile celor cărora le lipseşte cunoaşterea interioară, fiind susţinuţi doar de credinţă şi ritualuri. Fără să se opună aşadar religiei, hermetismul o împlineşte în domeniul lumii intermediare, subtile dar şi spirituale, dându-i acea densitate în care interferează atât raţionalitatea dar şi misterele lumii, în care îşi au locul toate ştiinţele tradiţionale, de la astrologie la magie, cea mai extinsă parte fiind însă dominată de alchimie. Şi nu în ultimul rând, hermetismul, dezvoltând partea interioară, esoterică şi în bună măsură secretă, constituie principalul suport al iniţierilor, care deschid omului, pe lângă calea religioasă spre mântuire, şi o cale mai profundă prin care se poate ajunge, pentru cei calificaţi, în proximitatea Fiinţei supreme, dacă nu chiar în interioritatea ei. Şi poate prin această latură pur spirituală şi misterioasă a lui, hermetismul interesează mai mult omul de astăzi, şi nu prin latura lui tehnico-ştiinţifică, depăşită desigur de înaintarea ştiinţelor laice. Din această perspectivă, mai ales, vom prezenta hermetismul, pentru a pune în faţa omului modern, excedat de multe ori de hipertrofierea laturii pragmatice a civilizaţiei noastre, căi de meditaţie şi realizare spirituală, directă sau indirectă, mai puţin precare şi iluzorii.

*

Sub denumirea de hermetism, concepţia de care vorbim începe să fie cunoscută din epoca alexandrină care, răscolind lumea veche, a preluat-o mai ales de la egipteni, dar şi de la asirieni, dacă nu chiar de la indieni căci alchimia, care constituie inima hermetismului, se regăseşte în toate tradiţiile, de la cea atlantă la cea hiperboreană şi cea chineză. În epoca alexandrină are loc însă o adunare a ceea ce era risipit, o reunire dacă nu o sinteză a diferitelor ramuri hermetice, făcută sub emblema simbolică a zeului Toth, numit Hermes-Mercur în lumea greco-romană, zeu al ştiinţelor dar şi al misterelor.[1] Din lumea greacă, hermetismul s-a difuzat în lumea romană, apoi în cea bizantină, găsindu-şi deplina dezvoltare în lumea medievală occidentală. E greu de spus de ce, în Imperiul de Răsărit, alchimia a rămas puţin cunoscută, deşi existenţa unor nume de alchimişti ca Enea din Gaza, ca şi a focului grecesc cu care erau incendiate corăbiile duşmane, atestă existenţa hermetismului alchimic în Bizanţ. Ortodoxia, cel puţin din sec. V–VI încoace, a fost mai puţin tolerantă, atât cu ştiinţele intermediare, cât şi cu „misterele” antice, interzise de împăratul Justinian, iar filozofia greacă, pentru care misterele erau importante, a fost pe încetul înglobată în teologie, devenind în apus o ancila theologiae. Totuşi, în occident, teologia dezvoltându-se mai lent şi preluând mai direct de la romani spiritul pragmatic şi cel juridic, a permis coagularea ştiinţelor sacre în jurul alchimiei, formând hermetismul. Cei care au cules însă, după alexandrini, rezultatele alchimiei şi le-au transmis, în bună măsură occidentalilor, au fost arabii, care au contribuit astfel la legarea orientului de occident, aşa cum astăzi contribuie, în mod invers, la despărţirea lor.

Ceea ce s-a dezvoltat mai evident a fost aşa numita alchimie artizanală legată mai ales de metalurgie şi de artele focului, ale căror prime ecouri le găsim în Vechiul Testament, unde Tubalcain, urmaşul lui Cain, a fost, se spune, făurar (Gen. 4.22), dar şi în mitologia greacă unde Prometheu a fost pedepsit de zei pentru a fi furat focul ceresc dându-l oamenilor, care l-au folosit ca să facă arme. A continuat însă să fie pomenit şi focul spiritual,[2] dar pe o cale mai ascunsă, mai esoterică. Lumea creştină a folosit artele focului, dar le-a dat o configuraţie şi o dezvoltare spirituală, cel puţin atâta timp cât n-au intrat în conflict cu teologia.

Nu ne vom extinde mai mult asupra istoriei hermetismului şi alchimiei. S-a înţeles, sperăm, că această doctrină a devenit importantă pentru umanitatea veche nu atât prin latura ei practică, ci mai ales prin aspectele ei spirituale, care au încercat să lege pământul de cer, trecând prin sufletul omului, şi formând astfel triada bine cunoscută Deus-homo-natura. De aceste trei lumi, reunite într-una, de unde şi numele de Hermes Trismegistos (cel de trei ori mare), ne vom ocupa în continuare.

Vom începe aşadar prin a expune „materia” Astrologiei, pentru a continua cu Alchimia şi cu unele ramuri secundare ale ei cum sunt Spagiria, Heraldica, etc., oprindu-ne apoi la aspectele ei inferioare, cum este Magia. Vom prezenta mai ales esoterismul hermetic cu principalele lui căi iniţiatice, pentru a încheia cu influenţa pe care a exercitat-o hermetismul în nenumărate opere literare şi artistice care au constituit căi de perpetuare a simbolismului hermetic, mai ales atunci când, din cauza secularizării societăţii, hermetismul s-a retras, ocultându-se în cea mai mare parte. Căci, fiind de origine supraumană, adevărurile şi simbolurile lui nu pot să dispară, ci se ascund aparent de lume, până la o nouă manifestare a principiilor într-o lume nouă, după marile incendii finale de care vorbesc principalele Tradiţii.

inapoi________inapoi la cuprins________inainte

I. ASTROLOGIA

Hermetismul, după cum s-a spus, e o doctrină cosmologică referindu-se aşadar la tot ce alcătuieşte cosmosul, văzut şi nevăzut, înţeles în sensul antic, cuprinzând deci cele trei lumi: informală, subtilă şi corporală (pneuma, psyche, soma; spiritus, anima, corpus). Aceasta nu înseamnă că, prin transpoziţia simbolurilor cosmice, hermetismul nu poate atinge şi lumea principiilor (logoi) şi chiar a Principiului suprem (Logos), întrucât e creatorul cosmosului. Sensurile pur metafizice ale Principiului rămân însă dincolo de înţelegerea hermetică.

Evident că dintr-o astfel de perspectivă, creştinismul medieval şi-a apropiat ştiinţa astrelor, astrologia, încercând să descifreze lumea cerurilor în compunerea sa fizică. Trebuie însă să atragem atenţia de la început că nu este vorba de o astrologie în sensul divinatoriu în care era folosită în secundar de oracolele antichităţii, şi în care e folosită şi astăzi exclusiv şi încă într-un mod vulgarizator şi simplist. Astrologia hermetică urmărea sensul simbolic al existenţei astrelor şi al mişcării lor, preocupându-se de principiile care guvernează lumea, de influenţele lor asupra vieţii terestre şi de ciclurile după care se desfăşoară devenirea.

Existenţa planetelor din sistemul nostru solar este cunoscută, din timpuri imemoriale, de toate marile tradiţii, şi chiar dacă nu erau ştiute decât cele şapte planete vizibile, poate părea curios că se vorbeşte adesea (egipteni, Dionisie Areopagitul, Dante) de nouă ceruri ca şi când se „bănuia” existenţa a încă două planete descoperite recent (Uranus şi Neptun, excepţie făcând Pluto, prea mică şi prea îndepărtată). Pe lângă existenţa planetelor a căror mişcare era urmărită din Babilon până în vechiul Mexic, şi de la Stonehenge până în China, cei vechi cunoşteau şi o mare parte din constelaţiile care înconjoară lumea noastră, formând cadrul stabil al celor douăsprezece constelaţii zodiacale, stabile în raport, desigur, cu planetele noastre.[3] Cele 12 semne zodiacale, constituind cerul stelelor fixe, în faţa cărora se mişcă cele şapte (sau nouă) planete, alcătuiau aşadar cerurile despre care se vorbeşte în hermetism, moştenind de la greci denumirile lor mitologice. Astfel, pentru zodii s-au utilizat nume de animale reale sau fabuloase, iar pentru planete nume de zei, ceea ce nu înseamnă că grecii sau medievalii „idolatrizau” aceste astre, cum s-a afirmat în genere de către creştini, sau chiar de unii ştiinţifici care nu cunosc sensul simbolurilor pe care orice tradiţie le înţelegea, cel puţin prin intelectualii ei, cunoaşterea cerului fiind o ştiinţă sacerdotală.

E uimitor cum atâtea generaţii de europeni au socotit şi unii socotesc încă popoarele arhaice, care au dat capodopere artistice recunoscute, atât de reduse mintal încât să idolatrizeze animale şi chiar obiecte, când în realitate multe popoare li se închinau ca la nişte simboluri cu semnificaţii spirituale, aşa cum noi ne închinăm la icoane, simboluri care reprezentau în genere calităţi eminente, idei sau atribute divine.

Hermetismul medieval a păstrat această structură zodiacală şi planetară ca simbol al creaţiei spirituale, alcătuind adevărate trepte de existenţă sau stări spirituale, populate cu zei (sau îngeri), simboluri ale unor spirite imateriale şi informale, chiar dacă reprezentate prin chipuri umane, animale sau chiar prin figuri geometrice sau hieroglife (precum semnele zodiilor). Cea mai cunoscută scară este cea din Paradisul lui Dante care, în ordinea depărtării de Pământ, începe cu Luna şi continuă cu Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn, ajungând la cerul stelelor fixe şi la Primul mobil, scară simbolizând cele Nouă ierarhii îngereşti, deja descrise de Dionisie Areopagitul în tratatul său Despre ierarhiile cereşti. Dincolo de aceste ceruri este Principiul divin care le generează pe toate ex nihilo, principiu numit de Aristotel „motor imobil”.

Poate părea curios că aproape contemporan cu Dante (sec. XIII), un mare spiritual (sufi) arab, Muhiyddin-ibn Arabi, prezintă aceeaşi scară planetară simbolică în tratatul său Alchimia fericirii (Kimiya al Sa’ada), legând-o de cei şapte mari profeţi, într-o ordine a depărtării planetelor: Adam, Iisus, Iosif, Enoh, Aaron, Moise, Abraham. Aceşti profeţi corespund cerurilor: Adam (Luna); Iisus (Mercur – cerul cunoaşterii); Iosif (Venus – cerul iubirii); Enoh (Soarele); Aaron (Marte); Moise (Jupiter); Avraam (Saturn). De remarcat că ordinea profeţilor nu e cronologică, ci urmează semnificaţiile spirituale ale misiunii profetice.

Să remarcăm apoi că în hermetism funcţionau două scări planetare, diferite în genere doar prin poziţia soarelui, într-una Soarele fiind central, iar în cealaltă fiind situat la capătul superior al scării, rolul central fiind luat de Pământ. Aceste două scări corespund, în fond, celor două concepţii, heliocentrică şi geocentrică, care existau în hermetismul medieval. Poate părea curioasă afirmarea celor două concepţii când se ştie că evul mediu şi antichitatea credeau în concepţia geocentrică, în care se ţinea seama de mişcarea aparentă a soarelui în jurul pământului. Odată cu Copernic, astronomia a adoptat perspectiva heliocentrică, exactă din punct de vedere ştiinţific. Ca simbol însă, perspectiva geocentrică nu era mai puţin valabilă, dacă se ţine seama că pământul este central în lumea noastră, datorită faptului că e locuit de om, creaţia superioară a divinităţii.

Dar dacă această structură aparent statică a astrelor a dat naştere scărilor planetare, caracterul lor dinamic a stat şi stă la baza principalelor cicluri cosmice care reglează şi ritmează curgerea timpului, începând cu ciclul zi-noapte, continuând cu ciclul lunar, apoi cu ciclul anual (influenţat de soare) şi în sfârşit cu marile cicluri cosmice, legate de polul universului nostru. Căci desfăşurarea devenirii care, cel puţin în istoria umanităţii, e socotită lineară şi progresivă, este în realitate afectată de ascensiuni şi coborâri, această alternanţă formând cicluri care domină lumea, aşa cum socotesc marile tradiţii spirituale ale omenirii. Cea mai extinsă, mai vastă doctrină a ciclurilor o găsim în tradiţia hindusă, fiind reglată de ciclul precesiei echinocţiilor, adică al revenirii echinocţiului de primăvară în acelaşi punct după ce a parcurs un cerc (ciclu) de 29 920 de ani, care e în realitate o mare spirală, ciclul neîncheindu-se decât într-o proiecţie plană, dar rămânând deschis şi continuând indefinit pe alte spirale. În tradiţia hindusă, două precesii şi jumătate formează un manvantara adică un ciclu al lui Manu, legislatorul universal, având o durată de 64 800 de ani. După această tradiţie, omenirea a apărut în urmă cu şapte manvantaruri (aprox. 420 000 de ani) şi va mai continua încă şapte, cele paisprezece formând în totalitate un kalpa. Fiecare manvantar la rândul lui este împărţit în patru vârste (yugas), de durată descrescătoare, pe măsură ce viteza de derulare a ciclului creşte, durată proporţională cu numerele 4+3+2+1=10 (tetraktys-ul pithagorician), vârste care poartă numele de satya, treta, dvapara şi kali-yuga, ultima fiind vârsta sumbră a omenirii care se va încheia printr-o catastrofă cosmică.[4] Această concepţie apare, mult simplificată, în opera lui Hesiod, preluată şi de hermetism, după care omenirea evoluează spre o catastrofă finală, tot în patru vârste denumite: de aur, de argint, de bronz şi de fier, metale de care vom mai auzi vorbindu-se în capitulul despre Alchimie. Aceleaşi vârste sunt simbolizate în tradiţia ebraică de profeţia lui Daniel căruia i-a apărut în viziunile sale un om cu capul de aur, cu pieptul de argint, cu abdomenul de aramă şi cu picioarele de lut, a căror sfărâmare va duce la pieirea omenirii. Creştinismul a reţinut mai ales viziunea lui Ioan, ducând la formarea unei perspective apocaliptice care a avut o dezvoltare puternică nu numai în cursul evului mediu, ci şi în epoca actuală, bazată desigur pe Apocalipsa evanghelistului Ioan.

Existenţa ciclurilor astrale, cu ritmicitatea lor cosmică, a făcut posibilă calcularea succesiunii zilelor şi alcătuirea de calendare axate pe cele patru puncte nodale ale mersului aparent al soarelui în decursul unui an, adică a celor două echinocţii (21 martie, 23 septembrie) şi a celor două solstiţii (21 iunie şi 21 decembrie), Naşterea lui Hristos fiind legată de solstiţiul de iarnă (poarta cerurilor, Janua Caeli), iar Învierea de echinocţiul de primăvară, cu simbolistica lor bine cunoscută.

Dacă în tradiţia creştină s-a adoptat calendarul solar de 365 de zile şi 12 luni, tradiţiile ebraică şi islamică folosesc calendarul lunar. Şi într-un caz şi în altul sunt necesare corectări, căci ciclul anual nu se împarte exact într-un număr întreg de luni. De aici necesitatea acelor îndreptări care au dat naştere, în creştinism, la vechiul calendar iulian, care după corectarea medievală a devenit calendarul gregorian, adoptat de majoritatea lumii creştine, unele confesiuni ortodoxe rămânând şi astăzi tributare aşa-numitului stil vechi.

O altă caracteristică importantă a ciclurilor cosmice a fost amprenta pusă pe devenirea umanităţii care, în plan tradiţional, a dat naştere istoriei sacre. Spre deosebire de istoria profană, ce ţine seama aproape exclusiv de evenimente economice, sociale şi politice, istoria sacră ia în consideraţie în primul rând evenimente spirituale ce s-au produs în omenire, care au influenţat la rândul lor toate celelalte manifestări umane. Fără să intrăm în evoluţia ciclică a altor tradiţii, vom aminti doar de evoluţia poporului evreu, relatată în Vechiul Testament, marcată de o importantă migraţie condusă de Patriarhi, deci de Regi-Sacerdoţi, din rândul cărora s-a născut profetul Moise care a primit tablele Legii de la Yahveh însuşi, formând baza Torei, a legii ebraice, apoi de Judecători şi Regi. Din linia regelui David s-a născut, după cum se ştie, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, cu care a început o nouă eră, era creştină, căreia îi aparţinem şi astăzi; iar din linia colaterală a lui Avraam, prin fiul său Ismael, s-a născut profetul Muhammad, căruia Allah i-a revelat Coranul, extinzându-se pe o bună parte a omenirii. Iată, extrem de rezumativ, un exemplu de istorie sacră a omenirii, o istorie influenţată de evenimente cu caracter religios, chiar dacă nu în mod exclusiv. Ecourile acestei istorii le vom găsi, exprimate de multe ori simbolic, în hermetismul medieval.

Dar aşa cum există o istorie sacră, există şi o geografie sacră, ca rezultat al concentrării influenţelor spirituale în anumite locuri privilegiate de pe pământ. Simbolic, este vorba de multe ori de o răsfrângere a astrelor pe suprafaţa Terrei, şi în primul rând a stelei polare care-şi are corespondenţe pe pământ şi care ciclic se pot muta căci, aşa cum se ştie, steaua polară este şi ea caracteristică unui anumit ciclu astronomic, în funcţie de marele ciclu al precesiei echinocţiilor, despre care am amintit. Cel mai cunoscut loc sacru, cel puţin în perioada hiperboreană, poartă numele de Tula (=balanţă), semnificând mai degrabă centrul imobil al balanţei. Acest nume se regăseşte din Asia până în Groenlanda şi în Mexic, din România până în Rusia şi Franţa. Este remarcabilă apoi răsfrângerea unor constelaţii în configuraţia unor lanţuri de munţi, care constituie în genere „scheletul” pământului, cum ar fi Dragonul ceresc oglindit în forma munţilor Carpaţi, din platoul Boemiei până în munţii Balcani, având centrul cercului precesiei în platoul transilvan (Mediolanum-Mediaş).[5] Omenirea arhaică ţinea seama de această oglindire a cerului pe pământ, construcţiile sacre reprezentând de multe ori imaginea unor constelaţii, precum piramidele egiptene reflectând constelaţia Orion, sau templele de la Stonehenge şi Sarmisegetuza reflectând zodiacul, etc. Este bine cunoscută de asemenea amplasarea altarelor şi templelor pe înălţimi sau pe insule, sau chiar a unor mari oraşe (Roma pe şapte coline; Parisul şi Nôtre Dame pe l’île de la Cité, etc.). Am dat doar câteva exemple pentru a sublinia faptul că între cer şi pământ a existat o legătură strânsă, aşa cum spune un faimos dicton hermetic – Tabula Smaragdina („Ceea ce e sus e la fel cu ceea ce e jos...”), dar şi rugăciunea Tatăl Nostru („Precum în cer aşa şi pe pământ...”). Tot de geografia sacră şi de calităţile direcţiilor spaţiului ţine şi orientarea altarelor şi a lăcaşurilor sfinte, care au o orientare solară (estică) în lumea creştină, şi una polară (nordică) în vechea Hiperborea. La fel, anumite ritualuri au în componenţa lor circumambulaţiuni solare sau polare (ca în biserica ortodoxă).

*

Diferitele aspecte ale astronomiei sau astrologiei tradiţionale structurează aşadar întreaga cosmologie a vechilor tradiţii, de la care tradiţia medievală nu putea face excepţie, înscriindu-se astfel în doctrina hermetică, Hermes (Toth) fiind de altfel zeul care făcea legătura între cer şi pământ, ca mesagerul zeilor, ca psihagog şi psihopomp, numele său regăsindu-se de altfel în multe denumiri de locuri sau persoane.[6]

Toate aceste lucruri de care am vorbit, constituind o parte din aspectele exoterice ale astrologiei hermetice, sunt dublate de alte aspecte mai ascunse, esoterice, care constituiau în evul mediu lumea restrânsă a iniţierilor. Căci Hermes-Marcur era şi zeul ştiinţelor oculte şi purtătorul influenţelor spirituale care deschideau calea iniţiatică celor calificaţi s-o urmeze. Am amintit rolul ciclurilor planetare şi zodiacale asupra ciclurilor terestre, asupra istoriei şi geografiei sacre. Aceste cicluri constituiau însă, în plan simbolic, şi adevărate scări spirituale între pământ şi cer, pe care puteau urca cei înscrişi pe o cale iniţiatică, având numeroase trepte sau staţiuni spirituale, la care se putea accede prin rituri specifice, deosebite de cele exoterice.

Cea mai cunoscută scară în iniţierile medievale era aceea a celor şapte planete formând, împreună cu cerul stelelor fixe şi cu primul mobil, cerurile pe care Dante le urcă în Paradis sub călăuzirea Beatricei, ca simbol al iubirii divine, ultimele două ceruri fiind urcate având ca ghid pe Sf. Bernard, simbol al cunoaşterii. Anterior însă, Dante străbătuse, coborând spre centrul pământului, nouă cercuri infernale, şi apoi şapte cercuri purgatoriale, având drept călăuză pe poetul latin Virgiliu. După tradiţie, cele nouă cercuri infernale sunt corespondentul subteran al cercurilor cereşti, care s-au format la căderea lui Lucifer, aşa cum cele şapte nivele purgatoriale corespund aspectelor inferioare ale celor şapte ceruri planetare. În tradiţia ortodoxă, nivelele purgatoriale sunt reprezentate de vămile vazduhului, de obicei un multiplu al numărului şapte.

Fiecare treaptă din Paradis reprezintă un nivel spiritual purtând denumirile zeilor olimpici la Dante sau denumirile cetelor îngereşti la Dionisie Areopagitul. Aşa cum am spus, acestor trepte le corespund, în tradiţia musulmană, şi numele unor mari profeţi, iar în tradiţia ebraică, planurile de manifestare ale celor nouă (+unu) Sefiroturi, ca principale atribute divine.

Apare evident că cele trei lumi danteşti corespund celor trei niveluri ale universului – informal (angelic), formal subtil (duhuri intermediare) şi formal material, iar microcosmic, corespund celor trei componente umane: spirit (duh), suflet şi corp (pneuma, psyche, soma; spiritus, anima, corpus).

Fără să intrăm în alte detalii, să mai subliniem că şi în universităţile medievale asupra cărora hermetismul a avut o influenţă definitorie, exista o ordine a materiilor predate corespunzând celor şapte ceruri planetare şi formând cele şapte arte liberale, în ordine ascendentă: gramatica, retorica, dialectica, geometria, muzica, aritmetica, astronomia, cu unele variaţii desigur. Aceste arte puteau reprezenta de altfel, printr-o transpoziţie simbolică, tot atâtea trepte iniţiatice, în învăţământul esoteric.

În sfârşit, să mai remarcăm faptul că săptămâna, cu cele şapte zile ale ei, poartă şi astăzi denumirea celor şapte planete, dar într-o altă ordine decât cea cerească, ordinea succesiunii cuvintelor din gama muzicală medievală, ceea ce corespundea unui mod simbolic de a exprima armonia sferelor reflectată în viaţa de pe Terra. Faţă de ordinea normală a planetelor, Lună, Mercur, Venus, Soare, Marte, Jupiter, Saturn, şi a gamei muzicale obişnuite, do, re, mi, fa, sol, la, si, ordinea cuvintelor este: do, sol, re, la, mi, si, căreia îi corespunde ordinea planetelor în zilele săptămânii: luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică. (V. tabelul de mai jos).

În ce priveşte aspectele divinatorii ale astrologiei hermetice, trebuie spus că ele nu urmăreau atât prezicerea viitorului, ci mai curând definirea temperamentului şi a caracterului prin intermediul celor 12 zodii, a celor 7 planete şi a celor 4 elemente, destinul fiind o rezultantă a influenţelor cerului, a trăsăturilor ereditare (a strămoşilor) şi a ambianţei sociale, hotărâtoare fiind însă influenţa Providenţei (aşa cum se va vedea într-un capitol viitor).

inapoi________inapoi la cuprins________inainte

II. ALCHIMIA ŞI ARTA REGALA

Tabula Smaragdina

1. Adevărat, cu certitudine şi fără nici o îndoială: ceea ce este jos este asemănător cu ceea ce este sus, şi ceea ce este sus e asemănător cu ceea ce este jos, pentru a produce miracolele unui singur lucru.

2. La fel cum orice lucru este ieşit din Unicul şi prin meditaţia Unului singur, la fel toate lucrurile, prin derivaţie, se vor naşte din acest Unic.

3. Tatăl său este Soarele şi mama să este Luna. Vântul îl purtă în

pântecele său, şi doica sa este pământul.

4. El este tatăl tuturor miracolelor lumii.

5. Puterea sa este împlinită atunci când el e transformat în pământ.

6. Separă pământul de foc şi ceea ce e subtil de ceea ce e grosier, cu suavitate şi mare prudenţă.

7. El se ridică din pământ spre cer, şi de acolo revine spre pământ

pentru a primi puterea de sus şi de jos. Tu vei poseda astfel lumina

lumii întregi, şi orice întuneric se va îndepărta de tine.

8. Aceasta e puterea între toate puterile, căci ea e învingătoare a insesizabilului şi pătrunde prin tot ce e solid.

9. Astfel lumea mică este creată după chipul marelui univers.

10. De aici şi în acest mod se vor împlini lucruri miraculoase.

11. Şi de aceea sunt numit Hermes Trismegistos, căci eu posed cele trei părţi ale înţelepciunii universului.

12. Ceea ce e spus despre lucrarea soarelui s-a împlinit.

(după T. Burckhardt, L’Alchimie, Science et Sagesse, Paris, Plančte)

Corpus Hermeticum

Carte a cincea

1. Acest discurs ţi-l voi dedica tot ţie, o, Tat, ca să nu fii neştiutor

asupra numelui celui mai minunat al Zeului.

2. Însă, te rog, priveşte cu ochii Minţii cum ceea ce multora le pare

ascuns şi nemanifestat poate fi pe deplin manifestat pentru tine.

3. Căci El nu ar fi totul, daca ar putea fi văzut: căci toate câte se văd au fost născute sau făcute, şi s-au făcut aşa încât ele să fie manifestate; dar ceea ce este nemanifestat este veşnic.

4. Căci nu are nevoie să fie manifestat, întrucât este de-a pururea.

5. Iar El face ca toate celelalte lucruri să se manifeste, El fiind ne

manifestat, căci este de-a pururea, şi făcând ca celelalte lucruri să se manifeste, El nu se face totuşi manifestat.

6. El însuşi nu este făcut, deşi în închipuire El închipuie toate

lucrurile, ori, ca înfăţişare, El le face să se înfăţişeze; căci înfăţişarea aparţine numai acelor lucruri care sunt generate ori făcute, întrucât înfăţişarea nu este nimic altceva decât generare.

7. Însă acela care este Unul, care nu e făcut ori generat este de

asemenea neînfăţişat şi nemanifestat.

8. Însă, făcând ca toate lucrurile să apară, El se înfăţişează în toate, şi prin toate, dar mai ales este nemanifestat care sau în acele lucruri pe care El însuşi le doreşte.

9. Prin urmare tu, Tat, fiule, roagă-te în primul rând Domnului şi Tatălui, celui care este Singurul şi Unul, să fie îndurător faţă de tine, ca tu să poţi cunoaşte şi înţelege măreţia Zeului; şi ca El să-şi îndrepte una din razele sale, spre înţelegerea ta.

10. Căci numai înţelegerea vede ceea ce nu este manifestat, ori vizibil, căci nici ea nu este manifestată, nici vizibilă; şi, dacă vei izbuti, o, Tat, ea îţi va apărea în faţa ochilor Minţii.

11. Căci Domnul, fără părtinire, se arată în lumea întreagă. Poţi să vezi inteligenţa, poţi să o apuci cu mâinile tale şi poţi să contempli

imaginea Zeului.

12. Căci dacă ceea ce este în tine nu ar fi cunoscut ori aparent în tine, cum ar putea să fie văzut în tine, să se înfăţişeze ochilor?

(Din Filozofia hermetică, Ed. Univers Enciclopedic 1995, Cartea a cincea, p. 41)

1. Date generale

Daca astrologia hermetică priveşte cosmosul de sus în jos, de la principiile reprezentate de ceruri sub aspectul simbolic al zodiilor (constelaţii) şi planetelor, alchimia propriu zisă priveşte lumea noastră de jos în sus, plecând de la pământ spre cer, de la elemente spre arhetipurile lor cereşti. Această întâlnire între pământ şi cer determină însăşi structura cerului, care îmbină în sufletul lui atât energiile cereşti cât şi pe cele telurice, într-o unicitate pe care fiecare individ o reprezintă într-un grad mai mic său mai mare de conştienţă. Şi atâta timp cât omul a respectat aceasta unicitate, lucrând s-o menţină şi s-o amplifice prin creaţia să, lumea şi-a păstrat unitatea, cu toate conflictele inerente societăţii umane, conflicte care se echilibrau însă prin grija Providenţei, prin acea balansare a contrariilor transformate în complementare şi chiar, în momentele faste ale istoriei, în armonie şi pace.

Încă din vremurile originare, primii oameni au început să lucreze pământul şi să crească animale, Cain fiind agricultor, iar Abel păstor. (Gen. 4-2). Ceva mai târziu, unul din fiii lui Cain, Tubalcain, a început să lucreze metalele, devenind făurar. (Gen. 4.22). Aceste trei meserii au constituit, timp de milenii, activităţile principale ale omului, care s-au exercitat asupra celor trei regnuri: vegetal, animal şi mineral, regnuri alcătuite, în variate proporţii, din cele patru elemente: pământ, apă, aer şi foc, ultimul reprezentând energia cosmică dinamizatoare a întregii deveniri. Aceste patru elemente (în fond principii elementare[7]) şi trei regnuri alcătuiesc cele şapte aspecte fundamentale ale naturii în care a convieţuit omul tradiţional; iar adaptarea principiilor elementare pe fiecare din cele trei lumi ale creaţiei (corpus, anima, spiritus) însumând 12 aspecte cosmice este simbolizată de cele 12 constelaţii zodiacale, aşa cum cele 7 aspecte ale naturii îşi au corespondente în cele şapte planete. Întreg acest imens ansamblu constituie preocuparea Hermetismului alchimic, ca însumare a ştiinţelor medievale, ca reprezentare a cosmologiei tradiţionale.

Spre deosebire însă de lumea cerească a astrelor, care este o lume stabilă, mişcându-se după ritmuri precise, lumea naturii este în plină prefacere, la care nu puţin contribuie şi creativitatea omului. O lume deci în permanentă transformare, dar nu în mod haotic, ci înscriindu-se în ritmurile cereşti (zile, nopţi, anotimpuri, cicluri, etc.). Aşa s-a format o cunoaştere a pământului şi a legilor sale care a devenit cu timpul o ştiinţă sacră legată de ritmurile cereşti, constituind ceea ce s-a numit mai târziu alchimia, în fond o ştiinţă a metamorfozelor elementelor primare în cadrul amplu al naturii.

Omul, aflat în centrul acestui imens cosmos, dotat cu conştiinţă discriminatoare, şi-a dat în curând seama de analogiile care există între viaţa naturii şi propria sa viaţă, între viaţa naturii care plecând de la o simplă sămânţă, suma însă a multor virtualităţi, poate ajunge la un organism vegetal sau animal (şi chiar mineral, unde rolul seminţei e jucat de cristal), la rândul lui roditor de seminţe, înainte de a muri pentru a renaşte din alte seminţe, altele dar cu aceleaşi însuşiri principale. Aceastî metamorfoză generalizată a marcat în conştiinţa omului existenţa unei tendinţe ascendente spre împliniri superioare, o nevoie nu numai de schimbare dar şi de transformare, deci de trecere dincolo de formele şi de viaţa individului. O tendinţă deci permanentă de depăşire prin creativitate, dar şi prin actul gândirii, explicabilă prin existenţa în sufletul uman a acelui chip divin care a menţinut în conştiinţă nostalgia unui paradis din care fusese alungat. O nostalgie care l-a făcut să caute nu numai în propriul suflet dar şi în natură această tendinţă spre mai mult, dacă nu spre mai armonios. De aici încercarea de a găsi în procesele naturale analogii pentru propriile sale transformări, analogii bazate pe semnificaţiile simbolice ale fiecărei creaturi. Căci aşa cum va spune Goethe: “Tot ce e trecător e numai un simbol”[8]. Şi nu putea fi altfel din moment ce toată creaţia poartă pecetea divină.

Primele analogii le-a găsit omul în cultivarea pământului unde dintr-o sămânţă care conţine, în mod potenţial, principalele caracteristici ale viitoarei plante, poate ieşi un arbore imens. E bine cunoscută parabola lui Iisus între bobul de muştar şi arborele pe care-l generează (Mt. 13.31) În acelaşi timp însă tot Iisus spune ca sămânţa care nu moare nu dă roade (In. 12.24). Iată două principii pe care le vom regăsi în alchimia hermetică. Să mai adăugăm însă, la simbolurile cristice, şi parabola Semănătorului (Mt. 13.3-9) din care rezultă că, pe lângă sămânţă, mai e necesar şi un mediu (pământ) bun pentru rodire. Semănătorul, sămânţa şi mediul formează o triadă care condiţionează creaţia şi propăşirea ei spre împlinire. Şi dacă din domeniul substanţial, al culturii pământului, transpunem acest proces în acel al sufletului uman, se pot identifica analogii cu cele trei momente sau trepte amintite: a germenului, a lucrătorului şi lucrării pământului (inclusiv calitatea lui) şi în sfârşit a rodului care e împlinirea totului. Sunt cele trei trepte principale ale etapelor de transformare a sufletului uman pentru a atinge desăvârşirea spirituală.

Aceste desfăşurări din lumea vegetală (asemănătoare şi în lumea animală) sunt destul de sugestive prin simbolismul lor. Adevărata dezvoltare a alchimiei spirituale s-a produs însă din momentul în care a început lucrarea metalelor, a căror metamorfoză e mai ascunsă dar şi mai bogată în semnificaţii. Aici rolul seminţei, al embrionului îl joacă minereul care în amestec cu impurităţi zace în pământul – matrice până când, descoperit de om, e supus unor procedee de separare, de purificare, de concentrare, etc. fiind adus în stare lichidă care serveşte la rândul ei pentru formarea cristalelor, prin răcire sau prin sublimare. Aceste etape, asupra cărora vom reveni, sunt mult mai aproape de cele trei componente umane: corp, suflet, spirit şi de transformările lor. Şi dacă, la scară mare, aceste procese ale metalurgiei au loc în cuptoare (viitoarele furnale), în laborator ele sunt reproduse într-un vas numit athanor[9], urmărindu-se în detaliu, cu reluări repetate şi nenumărate variante, obţinerea metalului pur.

La început, metalele care au intrat în acest proces au fost metalele nobile, aurul şi argintul, plecând fie de la starea nativă (minereu), care de multe ori se prelucrează la rece, fie de la săruri care prin diferite procedee duc la metalul curat. Evident că analogia între aur, ca metal nobil, inalterabil şi spirit se impune de la sine, ca şi între argint, mai uşor alterabil, şi sufletul uman, suportul fiind de multe ori un minereu sau o sare cu metale mai grele şi mai banale (de obicei plumb, aramă, fier).

Dar alchimia, cu semnificaţiile ei spirituale, a luat o mare dezvoltare abia atunci când procesele de transformare s-au aplicat sărurilor de plumb, mercur şi sulf care se găsesc în cantităţi importante sub formă de minerale precum galena (SPb – sulfura de plumb, neagră) şi mai ales cinabrul (SHg – sulfura de mercur, roşiatică) sau sub formă de săruri (sulfuri, sulfiţi, sulfaţi), sulful combinându-se aproape cu toate metalele, fiind bi, tri şi hexa – valent. Formele lui de cristalizare şi culorile pe care le ia fac şi mai uşor de urmărit şi mai bogate în semnificaţii metamorfozele lui. Acest polimorf al sulfului şi combinaţiilor sale a extins posibilităţile lui de analogie cu sufletul uman în multiplele lui transformări, formând materia de predilecţie a alchimiei.

Am dat aceste minime date privind partea materială a alchimiei pentru a se putea înţelege cum s-a trecut de la aspectele concrete la cele spirituale prin intermediul analogiilor şi simbolurilor, care formează într-un fel structura întregii alchimii spirituale. Nu trebuie să credem însă că alchimistul era atât de naiv încât să-şi închipuie că odată cu operaţiile din athanor se transformă implicit şi sufletul său. Meditând asupra acestor operaţii şi transformări, care se petrec în fond în întreaga natură, alchimistul căuta corespondenţe cu propriile procese interioare, pe care le aplica apoi, prin metode specifice, sufletului său pe cale de spiritualizare. Veghind lângă athanor şi întreţinând focul, el nu făcea decât să mediteze la propriile suferinţe, rugându-se ca aceste transformări să le poată controla şi aplica propriei sale existenţe. Obţinerea aurului–metal nu era pentru el decât o operaţie secundară, indirectă şi de evitat. Cei care urmăreau acest scop material erau dispreţuiţi, ca “souffleurs” sau “bruleurs de charbon”. Numai atunci când credinţa şi conştiinţa alchimistului au început să slăbească, au trecut pe primul plan aspectele materiale ale reacţiilor din athanor. Dar atunci spiritualul s-a prefăcut în om de ştiinţă…

2. Metodele alchimiei iniţiatice

În realitate, în laboratorul său alchimistul încerca să refacă, sintetic şi simbolic, procesele şi prefacerile întregii naturi, şi în acelaşi timp ale propriei existenţe. El era conştient că dinamismul naturii şi al sufletului uman urmăresc în genere acelaşi drum pentru menţinerea sau recâştigarea armoniei de la începuturile creaţiei. De aceea, la baza doctrinei hermetice stăteau câteva procese de creare şi distrugere, de concentrare şi expansiune care întreţineau viaţa universului natural şi uman. Sinteza acestor procese complementare era definită de dualitatea coagula–solve, care menţinea ritmul vieţii în macro şi microcosmos. Un ritm asemănător există şi în alte tradiţii, precum yin–yangul în China antică. O consecinţă a acestui ritm care menţinea dinamismul creator erau câteva reguli pe care alchimistul le respecta, cum ar fi spiritualizarea corpului şi corporificarea spiritului; sau fixarea volatilului şi volatilizarea fixului, reguli pe care alchimistul le aplica în propria existenţă pentru a-şi regăsi şi păstra armonia interioară. În acelaşi timp, el regăsea aceste ritmuri în propriul lui corp, în bătăile inimii şi alternanţa respiraţiei. Căci pentru aceşti oameni însetaţi de spiritualitate inima era centrul vieţii interioare, împreună de altfel cu creierul cu care forma un cuplu de solve–coagula de al cărui echilibru depindea armonia existenţei sale. Această unificare a ceea ce în creştinism se numea coborârea minţii în inimă îşi găsea un simbol geometric în transformarea elipsei cu două centre într-un cerc cu un singur centru, sau în ceea ce Nicolaus Cusanus definea Principiul însuşi ca un cerc cu centrul peste tot şi circumferinţa în nici o parte. Atingerea unei asemenea stări supreme necesita însă un drum foarte lung de veghe, de purificare şi asceză, adaptat la temperamentul spiritual al fiecărui alchimist.

În privinţa căilor şi metodelor pe care alchimistul trebuia să le urmeze, ele erau de o mare diversitate care se cerea adaptată atât la natura minereului, care trebuia bine cunoscută, cât şi la evoluţia proceselor din athanor. În general, după demararea acestor procese, athanorul trebuia bine închis pentru a nu se pierde elementele volatile cele mai preţioase, iar focul trebuia întreţinut continuu şi lent, pentru a nu grăbi procesele care scăpate de sub control puteau duce la explozia şi ratarea întregii operaţii. Aceasta închidere a athanorului nu era în fond decât izolarea oricărui spiritual care în timpul rugăciunii trebuie să aibă o maximă răbdare şi concentrare.

În principal, existau două căi de urmat, denumite calea umedă şi calea uscată. Calea umedă avea ca metodă umezirea siccităţii, ca fiind de obicei aplicată în două situaţii: atunci când compostul era prea uscat pentru a se produce reacţia, şi atunci când era prea încins putând compromite rezultatul. În plan psihic, putea fi situaţia unui ucenic prea dominat de mental, de procesele raţionale, lipsit de flexibilitate şi subtilitate; sau invers, prea stăpânit de o pasionalitate care trebuia temperată prin umezire–răcire. Calea uscată avea ca metodă siccitatea umedului şi trebuia aplicată unui mediu prea labil, prea sentimental, prea lichid pentru a avea plasticitatea necesară, dar şi unui mediu prea rece care trebuia încălzit pentru a reacţiona. Se înţelege că aceste căi erau asemănătoare atât în prelucrarea materiei prime minerale, cât şi în aplicarea lor la structura psihică a ucenicului alchimist. În ambele cazuri trebuia să se ţină seama de calităţile celor patru elemente principale şi de corespondenta lor cu cele patru temperamente, după schema din tabelul următor:

_______________________________________________________________

Element Pământ Apă Aer Foc

Calitate Rece Umed Uscat Cald

Temperament Flegmatic Melancolic Coleric Sangvin

________________________________________________________________

Aceste calităţi trebuie astfel combinate ca să fie complementare şi nu contradictorii, pentru a se putea echilibra reciproc, altfel trebuind “rectificate” pentru a fi aduse în stare de compatibilitate. Apare evident că aceste operaţii sunt cu atât mai necesare în cazul firilor umane pentru a putea forma un cuplu armonic, un cuplu hierogamic. Căci alchimia era în primul rând o ştiinţă a sufletelor şi a armonizării lor pentru a putea nădăjdui la spiritualizare[10].

Exista desigur şi cazuri extreme când sunt necesare metode dure pentru a scoate din inerţie compostul. Astfel, în cazul unei siccităţi prea mari, care ameninţă cu pietrificarea, se foloseşte o “apă de foc” (acqua ignea), aşa cum atunci când ebuliţia e prea mare e necesar un “aer îngheţat”. Toate aceste operaţii trebuiau făcute, cum spun recomandările multor alchimişti: suaviter, magnum cum ingegna, sugerând că e vorba de operaţii de mare fineţe la care trebuie procedat cu inteligenţă şi prudenţă extremă. E evident ca urmărind această echilibrare a materiei prime, uneori chiar înainte de a o introduce în athanor, alchimistul nu făcea altceva decât să evite dezechilibre în cursul procesului de metamorfoză care ar fi compromis posibilităţile substanţelor, şi deci ale sufletului său, de a urca spre starea finală, aceea a obţinerii pietrei filozofale.

3. Treptele şi Operaţiile Artei Regale

După aceste explicaţii prealabile, vom intra în descrierea propriu-zisă a fazelor sau etapelor procesului alchimic care aveau ca ţel final transmutarea materiei şi spiritualizarea ei. În linii mari, această transmutare comportă trei faze sau trepte cunoscute sub numele de: opera la negru (nigredo), opera la alb (albedo) şi opera la roşu (rubedo), corespunzătoare celor trei componente ale persoanei umane: corp, suflet, spirit (soma, psyche, pneuma; corpus, anima, spiritus). Acestui ternar microcosmic îi corespund în procesul alchimic cele trei elemente sau substanţe: sarea, mercurul şi sulful sau plumbul, argintul şi aurul, cu unele variante. Aceste trei componente reprezintă în fond trei trepte de transformare sau de transmutare ale omului intrat pe calea spiritualizării pentru a realiza, încă din această viaţă, starea de om perfect sau de om paradisiac, deci starea omului înainte de căderea din rai.

a. Prima faza, aceea a Operei la negru, este propriu-zis faza materiei prime înainte de introducerea în athanor sau în primele etape ale procesului alchimic. Este faza minereului extras din pământul care l-a conservat, ca o alma mater, hrănitoare şi păstrătoare, minereu care este în genere o sare, deci un compus al unei baze (metaloid) cu un acid (metal), de cele mai multe ori a sulfului cu mercurul sau cu plumbul, cum s-a mai spus. În alchimia vegetală este faza germenului, a seminţei care are în ea posibilităţi multiple ce nu pot fi însă puse în valoare decât prin puterea lucrătoare a omului, cu ajutorul energiilor date de focul natural (soarele) sau artificial.

Aceasta fază mai e numită putrefacţia, deoarece numai prin desfacerea învelişului material şi disoluţia lui, germenul e liber să încolţească şi să dea rod. În acelaşi timp, ceea ce rămâne după această separare, reziduurile sau cenuşile, nu sunt lipsite de unele calităţi care pot fi extrase ulterior. Cineres ne vilipendas (nu dispreţuiţi cenuşile), spune un text alchimic. Aceasta fază corespunde morţii trupului care se reîntoarce în pământ şi detaşării germenului sufletesc care îşi urmează viaţa post-mortem. Alchimic ea corespunde degajării metalului din ganga minereului care se precipită pe fundul athanorului. De aceea ea este numită separare pentru că desface compostul în ceea ce e inert şi ceea ce rămâne activ, viu.

Separarea (separatio) este prima operaţie şi poate cea mai importantă pentru că viul se desparte de mort şi poate să-şi urmeze calea ascendentă. Desigur, separarea îşi are întreaga semnificaţie la moarte, dar există separaţii parţiale pe toată durata existenţei, căci fiecare detaşare de viaţă materială nu face decât să libereze existenţa pentru a o putea concentra pe viaţa spirituală. Poate cea mai elementară şi mai esenţială separare e aceea dintre cer şi pământ, care se poate face în fiecare moment printr-un simplu gest de ridicare a privirii spre cer (V. Lovinescu). Intelectual, separarea este discriminarea accidentalului de permanent; dar aceasta necesită libertatea şi capacitatea omului de alegere. Existenţa devine astfel o serie de separări succesive care să libereze sufletul, făcându-l apt să urce spre izvorul lui spiritual. Aceste separări sunt de multe ori violente, luând un aspect sacrificial, dureros dar binefăcător, în măsura în care omul fiind conştient de acest lucru, există speranţa unei transformări viitoare. Procesul mai poate fi înţeles şi ca o mortificare, deci ca o asceză cu care începe un proces de purificare necesar pentru facilitarea ascensiunii sufletului.

În sens alchimic, în athanor, separarea liberează, prin topire, mercurul din minereul impur, făcând să precipite reziduurile pe fundul vasului, iar mercurul să se separe ca un lichid care trebuie purificat. În limbaj simbolic, opera la negru e figurată de un mormânt, de un cadavru, de un corb, etc. deasupra cărora se ridica, sub diferite înfăţişări, sufletul.

Acest proces de separare trebuie însă să se petreacă lent, pentru a nu pierde nimic din ceea ce ar putea fi folosit ulterior şi pentru a nu altera elementele componente. Comparată de mulţi alchimişti cu pilirea fierului care prin îndepărtarea ruginei va putea fi mai uşor atras de magnetul spiritual, separarea poate lăsa de multe ori o stare de nuditate, un gol în suflet, o stare de slăbiciune care e însă benefică pentru că, aşa cum spune apostolul Pavel: “atunci când sunt mai slab, atunci sunt mai tare”.

b. În continuarea operei la negru, a acestei separări de precipitatul greu, în genere inert şi a liberării Mercurului lichid, numit şi Mercur vulgar (marcat cu semnul ), urmează Opera la alb, care constă dintr-o serie lungă şi dificilă de operaţii care au ca scop principal purificarea acestui Mercur pentru a-l transforma în Mercur nobil (marcat cu semnul , semnul Lunii fiind înlocuit cu semnul Berbecului). Aceste operaţiuni sunt de obicei alternante de solve – coagula, formate în fond din cupluri de procese complementare ca: uscare-umidificare; topire-solidificare; disipaţie-condensare, etc. Ele trebuie reluate, repetate cu răbdare de un mare număr de ori pentru a elimina ceea ce poate constitui un lest pentru viaţa ulterioară a Mercurului. În aceasta perioadă, athanorul trebuie ţinut închis atât pentru a nu pierde prin evaporare Mercurul, dar şi pentru a nu lăsa să pătrundă din exterior impurităţi care ar putea “otrăvi” Mercurul (astăzi am putea spune pentru a nu “polua” Mercurul). Totul se face, cum spuneam, la foc lent, asemănător de multe ori cu acea căldură organică ce transformă în natură germenele încolţit într-o plantă şi planta în rod. Se vorbeşte de aceea de foc lăuntric sau de foc natural care dă viaţă, spre deosebire de “focul contra naturii” care poate ucide. Chiar în cazul în care e necesar un foc violent pentru a înfrânge inerţia materiei, el trebuie redus după aceea la un foc lent. La sfârşitul acestor operaţii de purificare, Mercurul pur apare strălucitor, de unde şi numele Operei la alb.

E uşor de perceput din cele spuse că toate aceste operaţiuni alchimice îşi au corespondentul lor în lumea sufletului uman, care trebuie pregătit pe încetul, cu maximă prudenţă, prin alternanţe de înaintări şi retrageri, de urcări şi coborâri, de rugăciune şi post, de renunţări şi împliniri, de sacrificii şi căinţă, ca să se poată detaşa de tot ceea ce îl trage în jos în ambianţa exterioară sau în impulsurile interioare. Se produce astfel o despătimire a sufletului până la acea stare de apatheia, care nu înseamnă pasivitate şi inerţie, ci o maximă potenţialitate aptă să primească influenţele harului.

Alchimistul adevărat era conştient că tot ce se întâmpla în athanor cu substanţele elementare nu sunt decât procese asemănătoare cu cele care se petrec în athanorul sufletului, transformările alchimice ajutându-l, prin meditarea simbolurilor, să-şi perfecţioneze propriul suflet. Unul din ultimii alchimişti, dominicanul Dom Pernety, spune: “Când în materia Marii Opere survine Albul, viaţa a învins moartea. Regele a reînviat, Pământul şi Apa au devenit Aer, Copilul lor s-a născut… Atunci materia a dobândit un asemenea grad de fixitate, încât Focul n-ar putea să o distrugă… Filozofii hermetici spun că atunci când văd Albul desăvârşit trebuie să rupă cărţile, deoarece ele au devenit inutile…”[11]

c. Şi totuşi, odată cu realizarea operei la alb, operaţiunea hermetică e abia la jumătatea ei. Mercurul, simbol al sufletului, a fost degajat din ganga ce-l ţinea prizonier în materie, şi a fost purificat. El e însă încă ameninţat cu “căderi”, din cauza instabilităţii funciare a acestui “argint viu”, cum a mai fost denumit. În consecinţă, el trebuie fixat prin acţiunea Sulfului, simbol al spiritului, care singur poate depăşi agitaţia ego-ului, scoţând în lumină Sinele. De aceea focul athanorului trebuie întreţinut mai departe, şi chiar înteţit.

Dacă în timpul Operei la Alb procesul a avut loc mai ales în fază lichidă, prin separarea de reziduurile solide şi purificarea Mercurului, pentru realizarea Operei la Roşu se trece în faza de gaz care liberează de asta data Sulful printr-o operaţie de distilare la temperaturi mai mari, care-l transformă în vapori. Urcând spre bolta athanorului, vaporii de sulf se condensează pe pereţii mai reci, formând splendide ace roşietice, în fond cristale de sulf, simbol al spiritului fixat. După acel solve care a dus la obţinerea Mercurului, iată acum un ultim coagula care transformă prin sublimare Sulful în cristale, simbol al Pietrei filozofale, acea “piatră din capul unghiului” de care vorbeşte şi Iisus. Totul se întoarce aşadar la faza solidă a începutului, dar una cristalină, simbol al Ierusalimului ceresc, obţinuta prin intervenţia duhului, a Focului spiritual. Odată cu fixarea şi corporificarea spiritului, acel Magnum Opus Alchemicum ia sfârşit în lumina desăvârşirii.

Cele trei trepte ale Operei alchimice pot fi simbolizate şi de alte trei elemente: Plumbul, Argintul şi Aurul, care se transmută în athanor, cu metode specifice de adaptare desigur, luând în mare cele trei culori simbolice: negru, alb şi roşu. Prin această altă faţă a Operei se poate înţelege şi mai bine corespondenţa celor trei trepte cu planetele cereşti, ca simbol al celor trei metale: Saturn (Pb) – Diana (Luna) (Ag) – Apollo (Soarele) (Au). Fazele intermediare sunt simbolizate de alte planete şi metale, în funcţie de perspectiva din care alchimistul priveşte propriile transformări, care sunt indefinit variabile, ca şi sufletul omenesc.

_____________________________________________________________________

Planete Saturn Jupiter Luna Venus Mercur Marte Soare

Metale Plumb Cositor Argint Aramă Hidrargir Fier Aur

Culori Negru Cenuşiu Alb Roşiatic Alb-argintiu Cenuşiu Galben

Ruginiu Purpură

Cele şapte planete, fiecare cu nuanţele şi culorile sale, simbolizează în fond “curcubeul”, semn al alianţei dintre cer şi pământ, după ce “corbul negru nu s-a mai întors iar porumbelul alb a adus ramura de măslin”[12]. Nu mai insistăm asupra multiplelor simboluri ale numărului şapte care de la Geneză la Apocalipsă marchează întreaga viaţă a Universului.[13]

Aşadar, în Opera alchimică, s-a plecat de la influenţa Cerului, coborându-se în lumea metalelor, pentru a urca din nou la astre. Cercul s-a închis, sau s-a deschis pe o nouă spirală, pentru a obţine desăvârşirea spirituală. Tot acest drum iniţiatic este sintetizat în bine cunoscuta formulă hermetică: ”Visita interiora (inferiora) terrae, rectificando, invenieus occultam lapidem, veram medicinam“ formula chintesenţiată de iniţialele: V I T R I O L U M. Otrava suferinţei (interiora terrae) s-a transformat (rectificando) printr-o metanoia alchimică în piatra filozofală (occultum lapidem), în elixirul de nemurire (verae medicinam). Este evident că toate aceste procese aveau pentru alchimist un caracter şi o semnificaţie esoterică, interioară.[14]

Triada Sare–Mercur–Sulf este simbolul multor procese naturale şi spirituale. Unul din cele mai importante este o sinteză a vieţii familiale, cele două elemente Mercurul şi Sulful simbolizând femininul şi masculinul, cu toate aspectele lor, între care cel mai important este unirea Mercurului şi Sulfului cu formarea cristalelor de sare (sulfura de mercur), simbol al unităţii androginice. Nu este sarea impură de la care s-a pornit (minereul de cinabru), ci e o sare sublimată prin această unire hierogamică ce constituie refacerea androginului primordial. Este nunta lunii şi a soarelui, a femeii şi bărbatului din care va rezulta “copilul filozofal“, în acelaşi timp prunc al continuităţii umane, dar şi copil spiritual. Sunt bine cunoscute spusele lui Iisus care socoteşte copiii ca îngeri, atrăgând atenţia omului: “De nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. ”(Mt.18.3)

4. Spagirica

În chiar ultimele cuvine ale formulei alchimice V I T R I O L se face o referinţă la rolul medical al alchimiei (veram medicinam) care trata nu numai sufletul ci şi corpul omului. Dealtfel, ca în toate domeniile cosmosului şi în acela al existenţei omului, ştiinţele sacre plecau întotdeauna de la principii spirituale pentru a cunoaşte aplicaţiile lor pe diferite planuri ale realităţii. Nu făcea excepţie nici medicina care era arta de a îngriji bolnavii (ars medica). Încă de la promotorii ei clasici, Hippocrate şi Galenus, medicina se baza pe urmarea unor reguli spirituale în cunoaşterea şi practica medicală. Lucrul nu e de mirare din moment ce medicina era patronată de un zeu, Asclepios (Aesculap în latină), el însuşi fiu al lui Apollo, căruia ştiinţa sacerdotală i-a fost predată de centaurul Chiron, înţeleptul învăţător al zeilor. În antichitate, ştiinţa medicală era aplicată de preoţi, fiind deci o ştiinţă sacerdotală.[15] În acest sens, pentru a vindeca o boală, se pleca de la stabilirea cauzelor ei, care erau mai totdeauna de origine sufletească, fiind datorată unei dereglări psihice, unui hybris, sau, cum se va mai numi în creştinism, unui păcat. Dar hybris-ul nu era numai o exagerare, o patimă, ci şi o sărăcire a puterilor sufleteşti[16]. Chiar dacă numai simbolic, şi uneori doar formal, chiar şi astăzi medicii fac “jurământul lui Hippocrate”, pentru a putea practica medicina; cu atât mai important era el în Rvul Mediu.

În antichitate, unul din medicii cei mai cunoscuţi (sec. II) a dat numele unei întregi secţiuni a alchimiei medicale, galenica, folosite până astăzi în farmacologie. Dealtfel, chiar numele farmaciei provine din grecescul pharmakon, care înseamnă remediu. Succesul unui tratament medical era legat indirect de influenţa subtilă pe care medicul o exercita asupra bolnavului. Ulterior, termenul şi practica au degenerat în aspecte magice, în ceea ce sunt astăzi farmecele.

Medicina hermetică avea diferite metode de tratare a bolilor în detaliul cărora nu putem intra aici. În principal, se socotea, de la Hippocrate şi Galenus, că omul e dominat de diferite umori, caracterizând la rândul lor firea său temperamentul lui: flegmatic, melancolic, coleric sau sangvin, după elementul care predomina în fiecare. Echilibrul acestor umori asigura sănătatea, aşa cum dezechilibrul lor provoca boala. Acest dezechilibru se trata cu diferite medicaţii pentru a stimula organismul să producă umoarea deficientă sau s-o reducă atunci când era în exces. În acest scop, se foloseau diferite poţiuni sau tincturi preparate din plante sau săruri minerale, din care se extrăgeau principiile active, numite şi chintesenţe. Aceste poţiuni puteau fi balsamuri sau veninuri, care reechilibrau organismul prin aceleaşi alternanţe de solve-coagula care, aşa cum s-a văzut, era un principiu general în hermetism. Majoritatea poţiunilor se extrăgeau din plante care trebuiau culese într-un anumit anotimp şi timp al zilei, mai ales noaptea când principiul activ se condensa în planta respectivă, sau în zori (aurora) când planta era acoperită de rouă.[17] Să spunem că aceste plante se culegeau în timp ce se spuneau anumite formule magice sau rugăciuni, atunci când culegătorul era sacerdot. Să amintim un binecunoscut personaj din teatrul lui Shakespeare, călugărul Lorenzo, din Romeo şi Julieta, care tocmai culegea plante vindecătoare atunci când Romeo îl vizitează: “Dar mai nainte/ Ca ochiul soarelui, aprins, să zvânte/ A nopţii rouă, negura s-o-nghită,/ Eu trebuie, în coşul de răchită/ Flori preţioase cu anume suc/ Şi ierburi veninoase să apuc să strâng…” (III,3) Tot în aceeaşi tragedie întâlnim însă şi un spiţer (farmacistul de astăzi) care-i dă lui Romeo o otravă ce va dezlănţui tragedia.

Pentru Paracelsus, în secolul XVI, microcosmosul uman este condus de aceleaşi principii ca şi macrocosmosul. Viaţa în sine este menţinută de o forţă vitală (spiritus vitae) numită şi archeus, idee care a dat naştere curentului vitalist ce s-a menţinut până în secolul XIX. Această forţă produce toate schimburile din corp fie anabolice, pozitive, fie catabolice, negative, sănătatea depinzând de echilibrul lor. Paracelsus nu neglijează influenţa astrelor, dar nu acceptă determinismul lor: astra inclinant, non necesitant. Medicul are însă nevoie nu numai de ştiinţă, ci şi de intuiţie: el trebuie “să vadă fără ochi, şi să audă fără urechi”. Pentru Paracelsus cei patru stâlpi ai medicinei sunt: filozofia, astronomia, alchimia şi virtutea (în sensul medicilor fără de arginţi ai creştinismului primar).

Multe din principiile şi tratamentele medicinii spagirice s-au păstrat până astăzi, revenind în prim plan ca aşa zisa “medicină naturistă”, care îşi are rădăcinile în alchimia hermetică şi ar putea fi şi o reacţie împotriva abuzului de tratamente chimico-terapeutice, în care efectul e obţinut prin substanţe dozate cantitativ. În medicina spagirică, apropiată de homeopatie, organismul e stimulat să reacţioneze prin folosirea unor elemente în diluţii foarte mari. Dar ne oprim aici ca să nu stârnim reacţia unor specialişti, care nu au nici o încredere în spagirica hermetică, socotind-o doar un episod neînsemnat în istoria medicinii.

4. Heraldica

Persoana umană este individualizată şi recunoscută printr-un nume care, dacă e corect pus, ar trebui să exprime esenţa lui, caracteristica lui principală, pentru a fi identificată de semenii săi. În vechile tradiţii, ca şi în cea creştină, numele era legat în genere de o calitate care la rândul ei era reflexia unui atribut divin (exemplu: Andrei – cel curajos; Eugen – cel bine născut; Macarie – cel fericit; etc). De aceea, se punea de obicei noului născut, şi se consfinţea la botez, numele unui sfânt din calendar, sau numele unui părinte sau strămoş, pentru a marca continuitatea neamului. Numele era deci un simbol sacru. Astăzi, numele nu mai reprezintă decât gustul şi fantezia părinţilor şi are tot mai mult tendinţa să fie înlocuit, la limită, printr-un număr, semn invers al unicităţii şi al anonimatului.

În antichitate, şi mai cu seama în familiile aristocrate, pe lângă nume, element sonor, persoana, şi mai ales familia, purta şi un semn sa

u însemn, element vizual, care reprezintă în acelaşi timp şi individul şi neamul, deci strămoşii, evidenţiind astfel continuitatea printr-un element comun dar şi specific, blazonul. Aşa s-a constituit, prin folosirea simbolurilor, ca semne reprezentative purtătoare de sens, heraldica, un domeniu al ştiinţelor sacre, hermetice. Ulterior, de la individ şi neam, blazonul s-a extins sub formă de steme şi la organizaţii, la oraşe, la ţări, fiind folosit mai ales în lupte, pentru recunoaşterea adversarului. Nu ne vom ocupa aici de istoria dezvoltării heraldicii, ci doar de câteva elemente componente ale blazonului, ca figură majoră a heraldicei.[18]

Principalul element al unui blazon este scutul (“écu”) care reproduce, esenţializat, geometrizat, pieptul omului, încadrat uneori de soare şi lună, făcând astfel legătura macrocosmosului cu microcosmosul. Centrul scutului, numit şi “abis” (mettre en abîme) reprezintă inima persoanei, aşa cum coroana, situată deasupra scutului, reprezintă capul. E evident ca aceste însemne principale îl reprezintă pe om, în chintesenţa lui.

Celelalte elemente care constituie un blazon poartă numele de mobile şi sunt de o mare diversitate. Scutul blazonului este împărţit de obicei în trei sau patru sectoare, dar nu numai, caracterizate prin culori (smalţuri, metale), separate prin linii în câmpul scutului, şi el decorat (blănuri), şi ocupat de figuri simbolice care pot fi flori, animale, obiecte, semne geometrice, etc., evident simbolice. În exterior, scutul este însoţit (în “cimier”) de coroană sau/şi coif, susţinut lateral de “ţinători” (tenants) decorat cu ghirlande (“lambrechini”) şi marcat cu “devize”. Toate reprezintă blazonul printr-o ţesătura complexă de semne şi simboluri care formează astfel o imagine a persoanei, neamului, etc. imagine evident sintetică şi semnificativă. El este în acelaşi timp corespondentul alchimic al athanorului, pe care Vasile Lovinescu îl caracterizează astfel:

“Blazonul e expresia plastică a alchimiei umane. De aceea am spus ca e o secţiune verticala a athanorului, a vasului hermetic, a oului lumii şi “mobila” din el reprezintă, dus la perfecţiune, “compostul” originar depus în el, ermetic închis, destinat transmutaţiunii, care e miracula rei unius, cum se spune în Tabula Smaragdina. Metamorfoza se producea când athanorul, blazonul, era însoţit de “focul filozofal”, care la războinici era curajul, vitejia, dispreţul de moarte, fidelitatea faţă de prinţ, dar şi dragostea pentru o stăpână, care de cele mai multe ori era “Madonna Intelligenza”, Beatrice, aceea care dă beatitudinea. Dar toate acestea sunt numai mijloace; finalitatea era moartea şi transfigurarea, palingenezia, simbolizate de Fenix, pasărea fabuloasă, având un rol capital în hermetism. Fenixul său vulturul erau aşezate deasupra coroanei scutului blazonului, reprezentând ceea ce hinduşii numesc “sahasrara” (lotusul cu o mie de petale) din vârful capului, a cărui deschidere e finalitatea tehnicilor yoghinice; e identic cu nimbul sfinţilor.”[19]

inapoi________inapoi la cuprins________inainte

III. HERMETISM ŞI MAGIE

Poate să pară curios că includem în hermetism şi magia care e socotită astăzi mai mult o vrăjitorie dacă nu chiar o şarlatanie. Trebuie spus însă că ceea ce acum este o practică degenerată, era în perioadele arhaice şi în evul mediu, o ştiinţă sacră chiar dacă folosindu-se de forţe subtile, de multe ori inferioare, dar oricum reale. Universul nu e populat numai de energii bine cunoscute de ordin fizico-chimic, biologic sau psihic, ci şi de forţe sau energii de ordin subtil care se prezintă sub forma unei game mari de radiaţii, mai puţin cunoscute şi studiate de ştiinţele exacte, nefiind accesibile instrumentelor tehnice, ci mai curând intuiţiei umane. Universul întreg este în fond o sumă a acestor energii, specifice fiecărui nivel de existentă, energii care îşi au originea în energiile increate prin care Creatorul însuşi a generat lumea. Am arătat în altă parte[20] cum se transformă şi se individualizează aceste energii pe diferitele planuri ale manifestării universale, începând cu energiile informale sau angelice, continuând cu cele subtile, superioare şi inferioare şi, în sfârşit, cu energiile lumii în care ne mişcăm noi, toate interferând în omul care, ca centru al universului, este un sintetizator al acestor energii, corespunzând celor trei lumi: spiritus, anima, corpus. În prezentul capitol nu ne vom referi decât la energiile subtile, la acele energii a căror structură e puţin cunoscută, dar care au fost folosite din timpuri străvechi de magicieni care le cunoşteau legile şi le foloseau în scopuri diverse.

Pentru a ne da seama ce sunt aceste forţe ale lumii intermediare, aceste energii derivate prin reflectarea pe planurile sublunare a energiilor angelice, simbolizate de cerurile planetare, ni se pare indicat să pornim de la religiile mitologice, în acest caz de la religia egipteană şi greacă, de la care a pornit şi hermetismul. Pentru vechii greci, zeii reprezentau energiile spirituale, informale, ca manifestări ale atributelor divine, ale ideilor şi arhetipurilor, reflectate la rândul lor în energiile din lumea formală. Dar dacă lumea informală este accesibilă doar intelectului (nous), de unde şi numele ei de lume inteligibilă, lumea formală, văzută şi nevăzută este accesibilă, în parte, facultăţilor noastre mentale, raţiune, imaginaţie, etc. sau simţurilor noastre. Făpturile acestei lumi sunt reflexii sau refracţii imperfecte ale lumilor angelice, pe care de altfel le pot simboliza (aşa cum păsările sunt în genere simboluri ale îngerilor). Şi dacă zeii în mitologia greacă (sau egipteană, sau hindusă, etc.) sunt reprezentaţi prin fiinţe umane perfecte sau prin fiinţe fabuloase, forţele din lumea formală subtilă sunt reprezentate printr-o serie de duhuri sau spirite, prin zâne, spiriduşi, elfi, etc., care animă întreaga natură, de la formele ei: munţi, râuri, câmpii, vânturi, etc. până la făpturile ei: plante, animale, şi, evident, oameni, al căror suflet este de natură subtilă, chiar dacă spiritualizată. Căci tot ce există în lumea sensibilă are ca suport o energie subtilă, care o susţine şi îi dă viaţă. Dar în această lume sublunară sunt şi forţe subtile libere, am putea spune, care se pot agrega şi fixa la un moment dat sau pot fi captate de oameni dotaţi la rândul lor cu forte psihice deosebite ca structură şi putere, respectiv de magicieni. Aceştia pot supune şi folosi forţele subtile în scopuri diverse, benefice său malefice, de unde şi numele acţiunii lor: magie albă şi magie neagră.

Şi în creştinism există aceste forţe, dar nu sunt numite decât cele malefice, reprezentate de demoni, ei înşişi la origini îngeri, dar care după aruncarea lor din cer, ca urmare a revoltei lui Lucifer, şi-au pierdut puterea spirituală, rămânând cu energia subtila, nevăzută dar sensibilă în anumite momente şi la anumite făpturi (demonizaţi).

În mitologia greacă, aceste energii erau daimonice (celebrul daimon al lui Socrate) fiind folosite de om în scopuri benefice, dar şi demonice când acţionau malefic. În Hermetismul medieval, sub influenţa creştinismului, forţele benefice apar mai puţin căci creştinul cheamă în ajutor mai ales puterile angelice; în schimb forţele malefice sunt prezente mai des acţionând asupra lumii vizibile, fie din proprie iniţiativă, fie la solicitarea omului şi mai ales invocate de acei magicieni care le cunoşteau puterile şi ştiau să le folosească. Aşa a apărut magia albă şi magia neagră, cea care le foloseşte în scopuri bune şi cea care le foloseşte spre rău. Din nefericire, prin demitizarea acestei lumi subtile, s-au pierdut simbolurile acestor forţe şi n-au mai putut fi invocate, decât rareori şi în mod imperfect sau chiar derizoriu.

1. Magia albă

Pentru a evoca acţiunea magică a duhurilor bune va trebui să apelăm mai ales la mitologia greacă său celto-germanică, încă prezentă în evul mediu apusean. Şi o vom face tot prin intermediul lui Shakespeare care se foloseşte de ea în Visul unei nopţi în miez de vară (A Midsummer Night’s Dream) în care aproape tot ce se întâmplă în desfăşurarea piesei este influenţat de Oberon, regele zânelor, de soţia sa, Titania şi de faimosul spiriduş Puck. Iată cum se autodefineşte acesta din urmă:

Eu sunt un duh/ Ce zbor întreaga noapte prin văzduh.

Pe Oberon îl fac să râdă-ades/ Când ca o mânză sprintenă nechez… (II,1)

Şi mai elocventă este cearta dintre Oberon şi Titania care agită întreaga natură:

De câte ori din miezul verii-ncoace/ Ne-am întâlnit pe dealuri, în vâlcele,

În codru,-n câmp, lângă izvor, prin trestii/ Sau pe-ale mării ţărmuri

nisipoase,

Când vântul şuieră şi noi dansăm,/ Avan te-ai repezit ţipând la noi şi

jocul ni l-ai tulburat…

Întregul crez al vremii se răstoarnă:/ Căruntul ger se lasă peste raze,

Cununa de omăt şi sloi a iernii/ E-mpodobită azi cu flori şi muguri,

Şi anotimpurile vin de-a valma,/ Ca nimeni nu le mai cunoaşte rostul.

Năvala-aceasta de nenorociri/ A izvorât din certurile noastre…” (II,1)

Apare limpede că aceste duhuri stăpânesc întreaga natură, pentru ele spaţiul şi timpul au alte dimensiuni decât pentru noi, iar, în cele din urmă, acţiunea lor este benefică pentru că favorizează cele trei nunţi din piesă, trei hierogamii în momentul fast al solstiţiului de vară. E bine cunoscut că şi în tradiţia noastră populară, la Sânziene (24 Iunie), în preajma acestui solstiţiu (21 Iunie), apar zânele numite Iele, care schimonosesc pe cei ce le ascultă cântecul cu nevrednicie (ca şi Sirenele lui Ulise) – Dar cea mai elocventă probă de magie benefică o găsim în ultima piesă a lui Shakespeare, în Furtuna, unde personajul principal, Prospero, nu este numai ducele unui centru spiritual, Milanul (Mailand), dar şi un puternic magician, el provocând furtuna care-i rătăceşte pe adversarii săi, dar îi salvează pe o insulă (simbol al stabilităţii) pe prieteni. Şi tot el, ajutat de un alt spiriduş faimos, Ariel, pedepseşte duhurile rele ale insulei, pe vrăjitoarea Sicorax şi fiul ei Caliban, restabilind armonia prin hierogamia Mirandei, fiica sa, cu Ferdinand, moştenitorul tronului Neapolelui (Noua cetate). Iată câteva versuri grăitoare pentru definirea aspectelor magice ale piesei:

Miranda: Prin arta-ţi, dragă tată, le-ai stârnit/ Acest al apei clocot,

domoleşte-l…

Puteri de zeu de-aş fi avut, mai iute/ Vâram marea-n pământ

decât s-o las

Să-nghită mândrul vas cu-a lui povară/ De suflete.

Prospero: E timpul, noi lucruri să-ţi destăinuiesc. Dă-mi mâna

Şi-mi scoate mantaua fermecată./ Magie, stai de-o

parte… (I,2)

După ce, pe insulă, Prospero reinstaurează pacea, înăbuşind revolta lui Caliban, el renunţă însă la puterile-i magice şi se retrage în vechiul centru al Milanului, în timp ce Ferdinand şi Miranda, într-o perfectă armonie, se-ndreaptă spre Neapole.

Prospero: Ci iată-acum, mă lepăd de magie./ Mai cer numai un cânt ceresc

Ca să-mi sfârşesc lucrarea,/ Prin vrăji de sus; apoi

bagheta-mi frâng

Şi-o-ngrop la câţiva stânjeni sub pământ./ Iar cartea mai

adânc s-o afund

Decât s-a-ncumetat vreodată plumbul. (V,1)

E clar că puterile magice acţionează benefic numai cu ajutorul puterilor de sus, al energiilor spirituale. De altfel, în finalul epilogului, Prospero declară:

Nu mai doresc/ Să chem duhuri, să vrăjesc,

Dacă n-am să mă închin/ Voi muri în mare chin

Rugăciunea-ntrece chiar/ Al milostivirii har! (V,2)

Desigur, s-ar putea spune că aceste personaje de teatru sunt ieşite din fantezia unui geniu poetic. Dar marii scriitori nu sunt oglinda vremii lor? Iar spusele lor fac parte din simbolurile şi miturile doctrinei hermetice medievale, din realitatea acelei lumi care credea în existenta forţelor subtile şi în influenţa lor, forţe stăpânite şi dirijate de puterea magicienilor.[21]

Exemple de magie sunt nenumărate în textele medievale şi chiar în Scriptură. E bine cunoscut cazul lui Simon Magul, redat în Faptele Apostolilor (8, 9-17) care “vrăjea şi uimea neamul Samariei”, până când s-a botezat şi a renunţat la magie. El a vrut însă să primească binecuvântarea de la apostoli în schimbul banilor, de unde şi numele de “simonie” dat acestui păcat.

După aceste exemple de magie benefică, este însă necesar să facem o diferenţă netă între fenomenele magice care sunt rezultatul acţiunii puterilor cosmice subtile, şi miracolele care sunt acte ale puterilor theurgice, ale energiilor spirituale folosite de profeţi şi sfinţi, cu invocarea îngerilor şi chiar a lui Dumnezeu. Dovada cea mai elocventă, exceptând minunile lui Iisus, desigur, o avem în Vechiul Testament unde proorocul Ilie Tesviteanul i-a înfruntat pe proorocii lui Baal care n-au putut să coboare focul pentru jertfa cu puterile lor magice, în timp ce Ilie, invocând pe Dumnezeul lui Israel, a coborât focul din cer care a mistuit jertfa. (Regi III, cap 19)

Şi poate nu e lipsit de interes, chiar dacă iese din perimetrul Hermetismului, să amintim un exemplu celebru din lumea tibetană, acela al lui Milarepa (cel iubit de Brâncuşi) care în tinereţea lui avea puteri magice atât de mari încât atrăgea ploi şi grindină asupra satelor distrugându-le, până în ziua în care l-a întâlnit pe sihastrul Marpa şi a renunţat la magie pentru a primi iniţierea, devenind unul din cei mai mari spirituali budişti. Este încă un exemplu privind prăpastia care separă magia, legată de fenomenele subtile ale cosmosului, şi o realizare spirituală cum e cea a Marii Opere alchimice.

2. Magia neagră

Dacă până acum am dat exemple de magie albă, benefică, vom arăta în continuare şi câteva aspecte ale magiei inferioare, aşa numita magie neagră care foloseşte puterile subterane, întunecate ale demonilor. Spre deosebire de puterile folosite în scopuri benefice care sunt în genere puteri neutre al căror caracter benefic sau malefic este dat de intenţiile magicienilor, există puteri malefice prin însăşi natura lor, apărute odată cu căderea îngerilor care l-au susţinut pe Lucifer şi care au format puterile infernale. După viziunea lui Dante, şi aceste puteri au o structură ierarhizată, similară, dar răsturnată, ca şi puterile angelice, formând nouă cercuri (trepte) mişcate de focul energiilor subtile inferioare, având în centrul subteran pe Lucifer însuşi, devenit înger al întunericului. Nu vom intra, desigur, în descrierea acestor puteri infernale, înfăţişate uluitor de Dante, dar vom remarca încă de pe acum că ele acţionează atât independent, conduse din centre satanice, dar se folosesc şi de magicieni, de vrăjitori şi mai ales de oameni păcătoşi cărora le conferă puteri lumeşti malefice ca să distrugă ordinea creaţiei divine. Să amintim că aceste puteri sunt denunţate de Iisus însuşi care-l numeşte pe capul lor “stăpânitorul acestei lumi” (princeps hujus mundi), dându-i îngăduinţa să bântuie şi să înşele omenirea. În genere, aceste puteri produc fenomene banale, dar nocive, intercalate în viaţa oamenilor şi a societăţii. Vom lua exemple tot din scriitorii vremii, foarte sensibili şi la aceste manifestări infernale care produc răul din lume sub înfăţişări uneori atât de ispititoare. Şi vom începe tot cu Shakespeare care nu a neglijat în opera sa nici unul din aspectele acestei magii inferioare.

Într-una din primele sale tragedii, Titus Andronicus, unul din personajele principale, negrul Aaron (e vorba de simbolismul inferior al culorii negre) care, pentru a lua puterea împreună cu regina Tamora, în ultimele faze ale decadenţei Imperiului roman, nu ezită să invoce pe stăpânul infernului pentru a-şi duce la îndeplinire planurile lui monstruoase. Aşa cum scriam cu o altă ocazie: “O forţă supra- individuală pare să-l mişte (pe Aaron), singura în stare să explice dimensiunile dezechilibrului pe care-l provoacă. Pentru că numai ura lui de fost sclav nu poate justifica amploarea sacrilegiilor săvârşite. El scapă oricărei înţelegeri umane şi se ridică chiar împotriva zeilor într-o încercare de a absolutiza răul. Prin el şi prin dezastrele pe care le dezlănţuie, tragedia Titus Andronicus se profilează asupra lumii romane ca un preludiu apocaliptic. Căci ce sunt figurile malefice ale Tamorei şi ale lui Aaron decât simboluri personificate ale Prostituatei şi Fiarei de care vorbeşte Apocalipsa creştină?”[22]

Nu mai puţin sinistră este intervenţia forţelor malefice într-o altă tragedie shakespeariană, Macbeth, unde sumbrul personaj ajunge rege cu ajutorul vrăjitoarelor şi vrea să domneasca cerând puteri de la Hecate şi de la stăpânitorii infernali ai acestor vrăjitoare. El este împins spre crime abominabile şi spre putere de crunta-i soţie, Lady Macbeth, care invocă puteri supra sau subumane ca să-şi atingă scopul.

Lady M: Vino! Să-ţi torn a mele duhuri în urechi, să biciui

Cu grai de foc tot ce te-ndepărtează

De cercul de-aur, cel cu care soarta

Şi ajutorul metafizic pare-se

Că te-au şi-ncoronat (I,5)

Iată maleficiat chiar aurul Operei alchimice şi invocată o putere care atinge un fel de absolut infra-uman.

Dincolo de aceste exemple extreme ale laturii întunecate a evului mediu, să mai evocăm un alt erou celebru, apărut într-un mit de la sfârşitul sec XIV, mitul lui Faust, folosit de un scriitor contemporan cu Shakespeare, Chr. Marlowe, şi reluat apoi de Goethe, ca şi de alţi scriitori ca Thomas Mann. Aici nu mai e vorba atât de un magician, ci de un demon personalizat, celebrul Mefistofeles, care încearcă să-l damneze pe Faust, simbol al gândirii medieval-renascentiste, de la astrologie la alchimie şi de la ştiinţă la filozofie. Până la urmă însă, demonul trebuie să se recunoască învins de credinţa savantului şi de ajutorul de sus dat chiar de Maica Domnului, pe care o invocă în final. Iată cum, într-o epocă încă spirituală, demonul poate face indirect binele, prin forţele celeste date omului. Să amintim, din această faimoasă operă, un important “sabat” al vrăjitoarelor, acea Wahlpurgisnacht, un loc şi un timp în care puterile infernale încearcă să făurească destinele omului, prin demoni şi vrăjitoare, care sunt aspecte decăzute ale magicienilor din vremea Renaşterii.

Că aceste exemple nu erau simple fantezii de scriitor stau dovadă luptele duse de Biserica catolică pentru a le combate. Şi nu e vorba aici de trista Inchiziţie şi de vânătoarea ei de vrăjitoare, ci de anumite serbări carnavaleşti, organizate chiar de Biserică, pentru a fi un exutoriu al păcatelor, înaintea postului şi a sărbătorii Paştelui, pentru alungarea forţelor malefice şi purificarea sufletelor. Una din aceste serbări era numită chiar “sărbătoarea măgarului”, acest animal având un simbolism inferior folosit de puterile infernale. Exista o serbare în care puterea era dată, pentru un timp limitat, unui sclav sau nebun (“fętes des fous”) care ducea lumea la haos, din care să renască după aceea o lume nouă.[23] Era în fond o reeditare, la scară socială a “operei la negru”, pentru a “separa” lumea de păcate şi a începe o opera de purificare, reluată de altfel periodic, pentru că nimic nu poate opri definitiv decăderea spirituală a omenirii.

Rezultă din aceste puţine exemple că magia neagră avea puteri şi desfăşurări mult mai ample decât magia albă, ea fiind dirijată de forţe oculte infernale. În acest caz, se poate vorbi nu numai de decadenţa magiei în vrăjitorie şi demonism, ci chiar de un adevărat satanism, în care acţiunile distrugătoare sunt conduse din anumite centre anti-spirituale (R. Guénon). Aceste subversiuni s-au continuat din nefericire, accentuându-se, până în zilele noastre, asupra cărora nu vom insista însă. Să amintim, totuşi, unele cazuri sinistre care, încercând să submineze Biserica însăşi, au dus la aşa numitele “messe negre” în care ritualul euharistic este batjocorit până la blasfemie.(4) Sunt de asemenea indicii despre existenţa unor centre de subversiune contra-iniţiatică chiar în epoca contemporană, cum ar fi cele “Şapte turnuri demonice “ descoperite de un călător englez, situate pe un arc de cerc care ar pleca din Siberia, trecând prin Orientul Mijlociu şi străbătând Sudanul până în Nigeria, susţinute de altfel de existenţa “aurului negru”, numit de medievali “acqua infernalis”.[24] Cât despre grupurile sau chiar sectele sataniste actuale, semnalate frecvent de mass-media, ele par să fie numai vârfurile unor “eisberg”-uri de care nu ne vom ocupa aici.

Revenind la hermetismul propriu-zis, să spunem că, odată cu decadenţa spiritualităţii medievale, această doctrină şi practicile ei s-au destrămat cu încetul sub asaltul forţelor adverse, şi uneori chiar ale Bisericii creştine care, temându-se de opoziţia lor aparentă, le-au persecutat, încercând să le elimine. Să amintim doar de acea acţiune a regalităţii franceze care, la începuturile absolutismului, prin Filip IV cel Frumos (ce ironie!), a desfiinţat, de conivenţă cu papa Clement V, ordinul Templierilor, arzând pe rug pe şefii ei, în cap cu Jacques de Molay, în 1314. A urmat aşa numita “captivitate de la Avignon” a papalităţii (1309-1378) şi mai apoi “războiul de 100 de ani” care au schimbat mersul istoriei medievale, cu tot revirimentul spiritual adus de Ioana d’Arc, ducând şi la slăbirea şi destrămarea hermetismului. Înainte de a ajunge însă la aceasta încheiere, să ne întoarcem în miezul evului mediu, încercând să descifrăm acţiunea unor admirabile forţe spirituale esoterice, care sub acoperirea Hermetismului şi ajutate de el, au creat ceea ce se poate numi curentul iniţierilor medievale.

inapoi________inapoi la cuprins________inainte

IV. HERMETISM ŞI INIŢIERE

Într-o expresie simbolică, se poate spune ca Hermetismul şi-a întins aripile imense peste toate marile mistere ale lumii antice şi mai ales medievale. Şi chiar dacă unele din aceste mistere nu provin din civilizaţiile greco-egiptene, ci mai ales din cea creştină, spiritul lor poartă, direct său indirect, pecetea acestei vaste viziuni esoterice a lumii medievale. Fiind animat de puternica legătură dintre cer şi pământ, Hermetismul a colectat (“rassembler ce qui est épars”) curente de o mare diversitate dar care, toate, au fost susţinute de nevoia imensă a omului medieval de a depăşi lumea iluzorie a vieţii obişnuite, dură şi agitată, pentru a putea atinge, în cele din urmă, desăvârşita armonie a sferelor.

Una din aceste viziuni fabuloase a fost aceea a căutării Graalului; o alta a fost aceea a Roza-Crucii, care a continuat simbolismul iniţiatic al Graalului; dar poate cea mai persistentă şi mai efectivă a fost aceea a iniţierilor cosmologice legate în principal de practicarea unor meşteşuguri sacre. Şi în sfârşit, ca o încheiere, ca o ultimă tresărire înainte de ocultare, se poate vorbi de magia filozofică, înainte de a-şi pierde suflul şi a deriva în gândirea ştiinţifică şi în reformele Bisericii. Lăsând totuşi urme de neşters în literatură şi artă, vestigii ale unei spiritualităţi care nu putea să piară, ci s-a transformat în activitate creatoare.

1. În căutarea Graalului

Dintre toate ”questele” medievale cea mai celebră şi mai impresionantă este căutarea Graalului, care face joncţiunea între civilizaţia creştină şi civilizaţia celtică. Graalul fiind în acelaşi timp un simbol al potirului creştin ca şi al vasului celtic în care se aduna băutura de nemurire, simbol al depozitului tradiţional. În ciclul creştin, Graalul (cu sensul de cupă – grasale, dar şi de carte – gradale) este potirul de la Cina de Taină, în care Iosif din Arimatheia a strâns sângele curs, după răstignire, din cele cinci răni ale lui Iisus, sânge care a devenit băutura de nemurire, adică euharistia creştină. În versiunea germană, acest potir a fost tăiat în smaragdul căzut din fruntea lui Lucifer (lapsit exillis), păstrat în rai după izgonirea lui Adam, şi recuperat de Set, care l-a transmis din generaţie în generaţie, până la Cina de Taină, simbol evident al continuităţii tradiţionale. Adus de Iosif şi Nicodim în Bretania, Graalul a fost adăpostit în castelul regelui Amfortas (în alte versiuni regele Pelles, “le roi pęcheur”, în dubla accepţie de rege pescar şi rege păcătos), care însă nu-l putea atinge din cauza unei răni nevindecabile, făcută de o lance în timpul unei aventuri sensuale. Graalul apare astfel însoţit de lance, formând un cuplu substanţă-esenţă, simbol al unei hierogamii celeste. În ciclul breton, care se împleteşte cu ciclul creştin, e vorba de regele Arthur, ultimul rege celt din sec VI, şi de 12 (sau 24) cavaleri reuniţi în jurul unei mese rotunde, formând o confrerie iniţiatică, simbol al ciclului zodiacal, etc. (fig ). Aceşti cavaleri pornesc în căutarea (questa) Graalului, dar mulţi se rătăcesc în aventuri de dragoste şi se pierd pe drum. Unul din cei mai viteji, Lancelot du Lac, nu ajunge nici el la castelului Graalului, din cauza iubirii lui vinovate chiar pentru Guenievra, soţia regelui Arthur. Singurii care s-au păstrat puri şi care au găsit cupa Graalului au fost Galaad, Parsifal şi Bohors, care au trebuit însă s-o scoată din Occidentul decăzut, ducând-o în Orient, într-o ţară misterioasă numită Regatul Preotului Ioan sau într-o regiune numita Sarras[25].

În acest mit cu numeroase episoade şi ramificaţii e vorba, în fond, de două căi de iniţiere: una sacerdotal-intelectuală, a celor trei cavaleri puri; şi o alta cavalerească, a cavalerilor care urmând calea iubirii au realizat o nuntă hierogamică, întrerupându-şi căutarea. În al doilea caz e vorba de atingerea perfecţiunii umane, în primul s-ar putea vorbi, cel puţin prin transpoziţie superioară, de omul universal, cele două căi sunt echivalente cu Micile şi Marile Mistere din tradiţia greacă, sau cu Opera la Alb şi Opera la Roşu din Marea Operă alchimică, de care s-a vorbit.

Cel mai cunoscut şi mai semnificativ cavaler din numeroasele romane ale Graalului este Parzival (sau Perceval), primul în redactarea lui Wolfram von Eschenbach (al doilea în cea a lui Chretien de Troyes). Semnificaţia cea mai importantă a lui Parzival (reluat şi de Wagner într-o operă celebră), este că acest cavaler, crescut în pădure şi în puritate de mama sa, odată pornit în căutare şi ajuns la castelul Graalului, unde zace rănit şi neputincios regele Amfortas, din sfială şi bună creştere nu întreabă de ce e rănit regele, iar ţinutul său e dezolat, şi nici ce reprezintă cortegiul ritual de fecioare purtând Graalul. Din această lipsă de interes spiritual, el trebuie să părăsească castelul şi să rătăcească prin nenumărate aventuri, până să ajungă din nou la castelul Graalului. De data aceasta el pune întrebarea, regele e vindecat, şi Graalul regăsit. Importanţa punerii întrebării apare astfel capitală din punct de vedere spiritual. Găsirea Graalului şi a băuturii de nemurire (echivalentă cu obţinerea elixirului de viaţă lungă din alchimie) este deci un act de cunoaştere şi nu numai unul de iubire.

Să mai amintim şi de un alt cavaler celebru, dar care are numai o legătură indirectă cu romanele Graalului: e vorba de Tristan care din dragostea lui pentru Isolda, soţia regelui Marc, nu ajunge să găsească Graalul, şi se uneşte în moarte cu marea lui Iubire. Aceasta temă este reluată de Dante, prin iubirea nelegitimă dintre Paolo şi Francesca, pe care îi aşează în Infern (“amor conduse noi ad una morte”), ca şi de Wagner, în opera Tristan şi Isolda, splendida pagină muzicală, terminată tragic. Deşi cele două cupluri nu duc la o hierogamie spirituală, ele au totuşi un sfârşit cathartic datorită unirii lor într-o moarte sacrificială.

Toate aceste aventuri, simbolizând realizarea unor trepte spirituale, nu ar fi fost posibile fără o iniţiere a eroilor în cadrul unor organizaţii mai mult sau mai puţin secrete în care nu se putea intra fără un ritual de transmitere a unei influenţe spirituale, ritual care însemna iniţierea propriu-zisă. Pentru a deveni efective, iniţiaţii trebuiau să parcurgă o serie de încercări sau probaţiuni de purificare şi detaşare de lume, care să transmute ego-ul în Sine şi să ducă la realizarea unei stări spirituale supra-umane.

Una din organizaţiile iniţiatice medievale cele mai cunoscute, cel puţin ca nume, a fost aceea a Fedelilor di Amore (sau Fede Santa) din care a făcut parte şi Dante. De altfel, după ieşirea din Infern şi parcurgerea Purgatoriului, având ca ghid pe Virgiliu, în ultima parte a Divinei Comedii poetul florentin este condus în Paradis de Beatrice, simbol al unei realizări spirituale prin iubire. În ultimele trei ceruri, călăuza va fi sf. Bernard, până la picioarele tronului divin, realizarea echivalând cu o iniţiere intelectuală, sacerdotală. Atât în romanele de provenienţă franceză (Chrétien de Troyes, Robert de Borau, etc.) dar mai ales în cele germane (Wolfram von Eschenbach), Graalul apare ca realizare a unei iniţieri care poate fi transpusă până la limita Omului universal, echivalând cu Opera la roşu alchimică. Ar trebui să mai amintim că nu este lipsită de semnificaţii iniţiatice nici opera unor truveri sau trubaduri care în cântarea iubirii Doamnei inimii lor o căutau în realitate pe Fecioara Maria, acea “Madonna intelligenza” din Paradisul lui Dante. (fig )

Şi aşa cum în microcosmosul uman Graalul corespunde inimii, în domeniul alchimic el corespunde athanorului. Prin aceste simboluri apare evidentă legătura între toate curentele esoterice ale Hermetismului.

2. Roza-Crucea

Romanele Graalului au fost difuzate în Occident într-o perioadă relativ scurtă, în sec. XIII, mai ales între 1250-1280, adică cu puţin timp înaintea distrugerii ordinului Templului (1314). Ele par să fie astfel testamentul esoteric al acestui ordin de călugări cavaleri, de care sunt legate şi unele din organizaţiile iniţiatice de care am pomenit. Dar dacă Graalul s-a ocultat, semnificaţia lui nu s-a pierdut, chiar dacă s-a diminuat, ci a fost transferată unor organizaţii având ca simbol roza în centrul unei cruci (sau chiar cinci rose la capătul braţelor crucii şi în centru), de unde şi numele acestor organizaţii de Rozi-cruciene, şi numele de Roza-Cruci dat unor adepţi superiori, cvasi-necunoscuţi, ai acestui curent iniţiatic (R. Guénon). Roza devine astfel un simbol al cupei păstrătoare de nectar, ca băutura de nemurire, şi transmiţătoare a semnificaţiilor esoterice ale Tradiţiei perene[26].

Sensul spiritual iniţiatic al Roza-Crucii se regăseşte în numeroase opere medievale, începând cu acel Roman de la Rose şi cu Roza mistică din Paradisul lui Dante, continuând cu The fairie Queen a lui Edmund Spenser pentru a persista sub forme simbolice şi chiar criptografice până în opera lui Shakespeare sau chiar a lui Ronsard care făcea parte dintr-un grup literar, cu nuanţe esoterice, numit La Pléiade (constelaţia având ea însăşi forma unei cupe).

Ultimele manifestaţii, mai explicite, ale Roza-Crucii apar la începutul sec XVII, când organizaţiile erau pe cale de ocultare, în trei opere atribuite alchimistului Johann Valentin Andreae (1586-1654) numite: Fama Fraternitatis (1614), Confessio (1614) şi mai ales Nunta chimică a lui Christian Rosen-Kreutz (1616). Însuşi titlul acestei din urmă cărţi arată legătura Roza Crucii cu realizarea unei hierogamii prin iubire şi cu Hermetismul alchimic medieval.[27]

În realitate, se cunosc destul de puţine date despre Rosicrucianism şi mai ales despre Roza-Cruci, care reprezentau mai degrabă un grad înalt de iniţiere personală decât organizaţii iniţiatice propriu-zise. De multe ori, ei nu făceau parte din nici o organizaţie, ci erau călători necunoscuţi, transmisia spirituală făcându-se oral de la maestru la ucenic, ceea ce le-a permis să supravieţuiască mai bine de trei secole după dispariţia ordinului Templului, până la sfârşitul Războiului de 30 de ani (Westfalia 1648) când s-au retras, ca şi cavalerii Graalului, în acel misterios Orient, ocultându-se, căci toate asociaţiile care se intitulează astăzi rosicruciene nu au decât cel mult un caracter pseudo-iniţiatic.

Un lucru deosebit de interesant la aceste organizaţii rosicruciene este legătura lor cu unele organizaţii iniţiatice ale sufismului islamic, datând încă din vremea Cruciadelor, când exista în islam o cunoscută organizaţie iniţiatică, numita Hasissini, cu care cavalerii occidentali aveau relaţii ascunse, pe deasupra conflictelor exoterice şi militare pe care creştinismul le avea cu islamul. Se cunosc de asemenea legăturile pe care Dante le-a avut cu islamul, ca şi Ibn Arabi cu creştinismul (care-l venera pe Hristos ca pe cel mai mare profet). Dar legăturile cele mai evidente par să fi fost între Rosicrucieni şi unii poeţi persani care cântau de asemenea roza şi iubirea, cum sunt Omar Khayam sau Saadi. Pentru ei, parfumul rozelor atât de diafan, ca şi vinul, dădeau o beţie care nu putea să fie decât de ordin iniţiatic.[28]

În sfârşit, am arătat într-un curs anterior[29] importanţa simbolică şi iniţiatică pe care au avut-o în evul mediu unele jocuri, între care cele mai importante au fost jocul de şah şi aşa numitul Tarot (existente şi astăzi), despre care vom vorbi mai târziu. Să mai spunem ca Luther însuşi avea ca emblemă o cruce cu o roză, ceea ce era desigur o uzurpare, şi că Descartes a căutat să între în legătură cu Rozacrucii fără să reuşească, ceea ce pare să fi izbutit Leibnitz, care avea oricum o filozofie mai apropiată, cum s-a mai spus, de doctrinele tradiţionale (teoria monadelor) Există de asemenea indicii că o parte din rozicrucieni şi alchimişti s-au refugiat la începutul sec XVII la curtea de la Praga a Împăratului Rudolf II, care era el însuşi un alchimist activ. Să nu uităm de altfel că la Praga a trăit rabinul Loew şi a apărut legenda Golemului, nu fără legătură cu esoterismul Kabalei.

Aşa cum vom vedea, acest secol XVII a fost de altfel “mormântul” mai tuturor curentelor esoterice şi iniţiatice medievale, de la alchimie la rozacruce şi de la magie la masonerie, sub influenţa materialismului economic şi ştiinţific, care au dus la secularizarea civilizaţiei occidentale.

3. Iniţierile meşteşugăreşti

După prezentarea iniţierilor cavalereşti şi rosicruciene, mai rămâne totuşi să spunem câteva lucruri despre un important domeniu, cel al iniţierilor de meserii sau meşteşugăreşti. O civilizaţie sacră cum era cea medievală nu se putea ocupa numai de clasele sacerdotale şi aristocrate, deci într-un fel intelectuale, ale societăţii, ci şi de clasa lucrătoare a meşteşugarilor. Şi aceasta nu numai prin creştinismul exoteric, religios, accesibil tuturor, ci şi prin latura lui esoteric-iniţiatică. Căci marile construcţii de catedrale din occident nu puteau fi opera numai a unor meşteri laici locali, ele având la bază o întreagă doctrină, ca şi o elaborată ştiinţă şi artă a arhitecturii şi a tehnicii construcţiilor (“ars sine scientia nihil”). Aşa au luat naştere şi s-au format organizaţii de constructori-zidari, a căror activitate era reunită în bresle, conduse însă de nuclee cvasi-secrete de “zidari liberi” (franc-masoni), care cunoşteau nu numai canoanele şi simbolurile extrem de complexe ale unei construcţii sacre, dar şi tehnicile ridicării unei catedrale.

Acest lucru nu era desigur specific numai evului mediu, ci tuturor civilizaţiilor sacre care au ridicat temple impunătoare şi extrem de complicate. Originile masoneriei sacre trebuie căutate însă, cel puţin pentru civilizaţiile mediteraneene, în lumea orientului mijlociu, primele indicii apărând în Vechiul Testament, odată cu prima construcţie a templului din Ierusalim. “Atunci a trimis Hiram, regele Tibrului, pe slujitorii săi la regele Solomon… Şi a trimis regele Solomon şi a luat pe meşterul Hiram din Tir” (Regi III, cap 6-7). Tradiţia spune ca Hiram ar fi fost ucis la sfârşit de calfele sale ca să-i afle secretul, fără să reuşească. A fost un omor sacrificial care s-a perpetuat după aceea, simbolic, în toate riturile masonice[30].

Se ştie mai puţin despre constructorii templelor greceşti, dar marile edificii romane au fost ridicate cu sprijinul acelor Collegia Fabrorum, organizaţii de meşteri din toate domeniile, dar desigur în primul rând din cel al construcţiilor. S-ar putea pune întrebarea de ce în Răsăritul ortodox n-au existat asemenea organizaţii masonice la construirea bisericilor? Ele au existat totuşi, deşi mult mai puţin cunoscute şi mai puţin extinse, dovadă “semnele de pietrari”, care nu erau embleme individuale, ci mai curând colective, unele din ele legate de meşterii aduşi din apus de domnitorii români. De asemenea există indicii simbolice în unele balade ca aceea a Meşterului Manole, sau în unele fresce cum este cea de la biserica veche de la Curtea de Argeş[31] (fig.1).

Fără să intrăm în detalii, trebuie spus că lucrătorii cei mai importanţi ai construirii catedralei erau organizaţi în loji, conduse de un maestru, corespunzând constructorului-arhitect, şi având în subordine pe aşa numitele calfe şi pe ucenicii mai mărunţi. Aceste trei categorii de lucrători au constituit cele trei trepte ale masoneriei operative, cunoscute sub numele de: maître, compagnon, apprenti (în Franţa) sau de: master, fellow, apprentice (în Anglia).

Desigur, în aceste loji nu erau primiţi orice lucrători, ci numai acei cu calităţi deosebite, atât de meserie, ca şi de credinţă. Intrarea în loje se făcea printr-un ritual iniţiatic, ca şi trecerea de la o treaptă la alta. Secretele meseriei trebuiau păstrate cu stricteţe, fiind specificate în aşa numitele “old charges” (caiete de sarcini) şi fiecare mason trebuia să depună un jurământ că va păstra secretul.[32] De asemenea, masonii erau obligaţi să ducă o viaţă tradiţională, respectiv creştină, de post şi rugăciune, păstrându-se curaţi şi cinstiţi. Unele din aceste canoane se mai întâlnesc şi astăzi la meşterii iconari, de pildă. Este evident că odată cu exercitarea meseriilor, masonii urmăreau şi propria lor perfecţionare sufletească şi spiritualizarea lor, mergând, la gradul de maestru, până la realizarea treptei de om primordial. Iniţierile masonice fiind de ordin strict cosmologic, nu puteau depăşi limita unei individualităţi complete.

Nu numai constructorii formau aceste organizaţii secrete, ci şi alţi meşteşugari care lucrau în domeniul sacrului, cum ar fi ţesătorii (se cunosc marile tapiserii medievale), ceramiştii, lucrătorii în metal, etc. Şi poate nu atât secretul constituia statutul de bază al meseriei lor, cât obligaţia de a respecta unele canoane şi de a trece mai departe folosirea lor, de multe ori sub jurământ. Numai aşa s-au putut păstra arhetipurile artei tradiţionale şi regulile de execuţie şi folosire a simbolurilor. În cadrul acestor canoane, lucrătorul avea însă libertatea să introducă detalii şi combinaţii proprii, ceea ce asigura contribuţia lui creatoare şi unicitatea fiecărei opere.

Toate aceste organizaţii principale erau tutelate la început de ordinul Templului, ca şi celelalte organizaţii iniţiatice de care s-a vorbit. Şi toate au constituit până la urmă acel Hermetism medieval ale cărui doctrină, simboluri şi reguli erau supuse unei viziuni sacre, în care se înscriau nu numai operele rezultate ci şi viaţa spirituală interioară a realizatorilor respectivi. Unitatea acestor domenii atât de diverse era constituită nu numai de unitatea Principiului creator, ci şi de necesitatea realizării unităţii spirituale a fiecărei persoane. Remarcabil pentru această unitate este şi faptul ca treptele realizării spirituale ale omului corespundeau cu cele trei lumi ale micro şi macrocosmosului. Cu denumiri diferite, cele trei trepte se regăsesc în fiecare dintre iniţierile de care s-a vorbit.

Trebuie spus, mai ales în privinţa ultimei trepte, că ea nu era efectiv realizata decât rareori, dar transpoziţia simbolică a micilor mistere în marile mistere este de multe ori posibilă, chiar dacă realizarea este incompletă.

Să menţionăm de asemenea ca deosebit de important faptul că cele trei tipuri iniţiatice se regăsesc în multe mituri şi basme româneşti, şi mai ales în trei mari balade: Mioriţa, Ivan Iorgovan şi Meşterul Manole care ar corespunde unor iniţieri sacerdotale, cavalereşti şi de meşteşug.

Odată trecută vremea marilor catedrale, importanţa masoneriei operative a scăzut. Lovitura de graţie a dat-o şi în acest domeniu al hermetismului desfiinţarea Ordinului Templului care tutela organizaţiile masonice, ceea ce a dus la risipirea constructorilor-masoni care s-au retras şi au mai supravieţuit un timp în Scoţia, rămasă catolică, şi în Portugalia. Oricum, palatele Renaşterii, prin caracterul lor laic, nu mai presupuneau cunoaşterea marilor simboluri sacre, decât în mică măsură, aşa încât masoneria operativă s-a stins chiar mai repede decât celelalte iniţieri. Au rămas câteva însemne sacre pe unele palate[33], ca şi în organizarea urbanistică a unor mari capitale[34].

Trebuie spus, în final, că ceea ce se numeşte astăzi Franc-masonerie nu mai are aproape nici o legătură efectivă cu meşteşugul constructorilor, ci este numai o organizaţie speculativă. Ea a luat fiinţă în Anglia, bazele ei fiind puse de pastorul protestant Anderson la 1717. De atunci şi până astăzi ea s-a divizat în numeroase ramuri, ordine şi loji, ne mai păstrând iniţiatic decât, uneori, ritualul de intrare în loje şi simbolismul unor însemne. Activitatea lor nu mai are aproape nimic sacru decât cel mult depunerea unui jurământ pe Biblie şi invocarea Marelui Arhitect al Universului, în unele loji, cele mai multe loji fiind doar locuri de întâlnire şi dezbateri politico-culturale. Ar mai fi poate de menţionat unele simboluri în decorarea lojilor: orientarea spre răsărit, încadrate de soare şi lună, o pardoseală în şah (simbol al lumii) şi un plafon înstelat (simbol cosmic), cu două coloane la intrare de la care porneşte un şnur ca un lanţ al uniunii, etc. Sunt de asemenea însemne specifice fiecărui grad masonic ca: ciocanul, dalta, echerul, compasul, nivela, firul cu plumb, planşa de desenat, sorţul, etc. Idealul declarat al masoneriei este: înţelepciunea, frumuseţea şi forţa, dar el rămâne, atunci când există, legat de aspecte umaniste şi umanitare. La intrarea în masonerie neofitul este ţinut într-o cameră de reflexie întunecată, apoi trece spre lumină cu pieptul gol punându-i-se în faţă o sabie, simbol al morţii şi învierii iniţiatice. Iniţierea rămâne însă virtuală, din lipsa unor ritualuri efective de realizare spirituală (multe loji fiind, de altfel, agnostice). Devize ca: “ex oriente lux”; “rassembler ce qui est epars”; etc. rămân simple adevăruri uitate sau respectate formal. Influenţa masoneriei, atâta câtă este, nu mai e de ordin spiritual, ci politico-financiar. Desacralizarea lumii moderne a afectat multe loji până la nerecunoaştere, chiar dacă trecutul le mai poate da o vagă aură de mister şi nostalgie.

inapoi________inapoi la cuprins________inainte

---

[1] Printre scriitorii hermetici alexandrini cităm pe Zosima şi Synesius (sec. IV) ca şi celebrul text anonim Tabula Smaragdina.

[2] Reamintim că Sf. Duh coboară asupra apostolilor la Rusalii sub formă de limbi de foc.

[3] În realitate, aceste constelaţii par stabile pentru că se mişcă cu viteze uluitoare, depărtându-se de pământ pe direcţii radiale (după teoria big-bang-ului).

[4] R. Guénon. Formes traditionnelles et Cycles cosmiques. Paris: Gallimard. 1970

[5] Cf. Ianus. No.5-6/2002, p.146.

[6] Hermas, Hermogen, Sf. Mercurie etc.

[7] Să notăm că începând chiar cu filozofii presocratici elementele nu reprezintă substanţe materiale, ci principii din care a fost făcută lumea. Altfel cum ar fi spus Heraclit: “fulgerul (care este foc) conduce tot universul” (64).

[8] Alles vergängliche ist nur ein Gleichnis. Faust II. act 5.

[9] O deosebit de interesantă semnificaţie a athanorului găsim în Vasile Lovinescu, Jurnal Alchimic: “Vasul tău e pe măsura focului tău” (Vas tuus est mensura Ignis tui) spune un dicton alchimic, ceea ce înseamnă că limitele noastre corporale nu coincid cu limitele vasului hermetic (…) Când aspiraţia, asentimentul nostru ating aceste limite reale ale athanorului, atunci de abia se întorc în lumea noastră sub formă de rouă de lumină, de ulei supraesenţial, umidificând şi regenerând tot organismul nostru. Cerul răspunde cu un distilat. Trimitem în sus o aspiraţiune şi se întoarce un înger. Se stabileşte între noi şi Cer scara lui Iacob…”

[10] Un exemplu convingător al “rectificării” temperamentului şi caracterului feminin pentru a deveni compatibil cu cel al bărbatului, se poate găsi în comedia lui Shakespeare: Îmblânzirea Îndărătnicei, unde Katharina este supusă de Petrucchio la o serie de încercări: foame, sete, ploaie, îngheţ, sărăcie, etc. pentru a-i domoli dezordinea şi a-i armoniza calităţile, prin iubire. “And that which spites me more than all these wants/ He does it under name of perfect love” (IV.3)

[11] Dom Pernety: Dictionnaire mytho-hermétique – Denoël. 1972

[12] J. Evola: Tradiţia hermetică. Humanitas 1999

[13] Cele şapte trepte macrocosmice îşi au corespondenţa microcosmică în chakre-le situate de-a lungul coloanei vertebrale din tradiţia hindusă

[14] Sensul tradiţional al termenului esoteric este acela de spiritualitate interioară, sensul etimologic al cuvântului esoteron, care e un comparativ, fiind acela de “mai interior”. El a fost folosit prima dată după ştiinţa noastră, de apostolul Pavel. În epoca modernă, termenul s-a depreciat, mai ales datorită folosirii lui abuzive şi inadecvate de curentele ocultiste şi neospiritualiste.

[15] Chiar Iisus, după ce îi vindecă pe unii bolnavi de lepră, îi trimite la preoţi ca să constate vindecarea

[16] Termenul spagirica ar însemna a risipi şi a aduna.

[17] În lat. ros-oris, de unde şi au-rora.

[18] O prezentare de însemne heraldice a avut loc chiar în cadrul unei expoziţii organizată de Fundaţia HAR în 2001. Cf. Al. Nancu. Simbolurile heraldice, însemne ale ordinii tradiţionale. Ianus 4/2001.

[19] V. Lovinescu. Al patrulea Hagealâc, Ed. Rosmarin 1996.

[20] F. Mihăescu. Simbol şi Mit în Vechiul Testament. Arhetip. 2003. Cap. De la energia increată la energia atomică.

[21] În Don Quijote, autorul îl face pe Sancho Panza stăpânul unei insule pe care, în nepriceperea lui, o duce la dezordine, fiind alungat. Aşa cum, în Îmblânzirea Îndărătnicei, Shakespeare îl aduce pe căldărarul Sly, adormit de beţie în şanţ, într-un palat în care, la trezire, are iluzia că este el însuşi stăpânul palatului.

[22] R. Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor. Humanitas. 1999

[23] 4 J. K. Huysmans – Lŕ Bas.

[24] W. H. Seabrook – Aventures en Arabie. Gallimard. Paris

[25] Semnalăm că un munte important din Maramureş poartă numele de Popivan, iar o localitate se cheamă Sarsău. Aceste corespondenţe fonetice, împreuna cu aceea a regelui Evalach, pot sugera că retragerea şi ascunderea Graalului, ca păstrător al Tradiţiei, a putut avea loc în mai multe regiuni ale unei geografii sacre greu de precizat.

[26] Şi prin mulţimea petalelor ei, care se acoperă una pe alta, ascunzând caliciul şi nectarul, roza este una din cele mai sugestive flori-simbol, comparabilă cu lotusul din tradiţia hindusă.

[27] Prezenţa Roza-Crucii la acest început de sec XVII este atestată şi de faptul că Descartes a călătorit în Germania ca să-i întâlnească pe reprezentanţii ei, fără să-i găsească. Ceea ce pare să fi reuşit Leibnitz, un filozof mult mai apropiat de Principiile Tradiţiei perene prin a sa Monadologie.

[28] În localitatea franceză Provins, care era sediul unei comanderii templiere, s-au adus primele roze din Persia. Numele localităţii e citat şi de Shakespeare în Hamlet.

[29] F. Mihăescu, Simbolul, imagine a lumii. Ianus no. 5-6 2002

[30] Una din căutările masonilor este aceea a “cuvântului pierdut”, a secretului pe care Hiram l-a luat cu el în mormânt.

[31] Fresca numita “Zidirea Turnului” în care un grup de şase zidari cu maestrul şapte urcă pe o scară piatra din vârful unghiului, sub ochiul atent al domnitorului (după legendă Negru Vodă) care priveşte însă spre un Înger inspirator.

[32] În profesiunea medicală, se depune până astăzi “jurământul lui Hippocrate”, chiar dacă el nu mai are decât o importanţă formală.

[33] Fulcanelli, Les Demeures philosophales. Paris

[34] Paul Barbă-Neagră, Arhitectură şi Geografie sacră. Polirom. 2000