inapoi_________inapoi la cuprins________ inainte

Fragment despre Iacob

Şerban ANGHELESCU

După o sterilitate îndelungă care anunţă naşterea unui erou, Rebeca, soţia lui Isaac prinde rod. În pîntecele ei, în noaptea pîntecelui ei, se luptă doi gemeni, încă nevăzuţi, pentru întîietatea ieşirii la lumină. Mama se înspăimîntă şi îl întreabă pe Domnul dacă mai are rost să păstreze sarcina, dacă viaţa ei mai are un rost. Domnul anunţă o dublă subordonare: fratele mai mare va asculta de cel mai mic, iar dintre popoarele generate de gemeni unul va fi mai puternic. Spre îndeplinirea acestei predicţii vor intra în joc viclenii complicate, fugi, călătorii, viziuni.

Esau, primul născut, roşu şi păros, îşi duce viaţa pe cîmpii, departe de casă, în preajma animalelor pe care le vînează şi li se aseamănă prin tegumentele păroase şi prin naivitate. În drumurile sale nu va găsi un vînat minunat. Dumnezeu nu-i va vorbi. Iacob este fratele domestic “ trăind în corturi”. Tocmai iubitorul de linişte, obligat să fugă, îl întîlneşte pe Dumnezeu în locuri pustii, liminale şi cunoaşte frica sfîntă. Esau îşi păstrează pînă la capăt identitatea simplă, inalterabilă de om direct şi sălbatic.

Iacob, mereu temătorul de frate, de tată, de socru, Iacob cel laş se arată de timpuriu viclean şi multiplu şi poate de aceea apt pentru revelaţie, pentru descoperirea alterităţii maxime, Dumnezeu, ales să i se schimbe alcătuirea firească a corpului în lupta cu îngerul. Esau trăia în imediat. Foamea sălbatică îl umple în întregime şi îl întunecă. Fără blidul de linte din faţa ochilor, fără viaţa roşiatică din fiertură, Esau cel roşu e sigur că va muri şi astfel îşi vinde viitorul sub jurămînt. Schimbul se face într-un mod care i-ar putea aduce aminte unui român de Dănilă Prepeleac sau de Păcală, dar pentru Esau nu stau în cumpănă drepturile sale sacre şi derizoriul boabelor de linte. În conştiinţa sa tîrgul se petrece între viaţă şi moarte. Tîrziu se va simţi înşelat.

Iar după ce a îmbătrînit Isaac şi au slăbit vederile ochilor săi, a chemat pe Isav, pe fiul său cel mai mare, şi i-a zis: “Fiul meu! Zis-a acela: “ Iată-mă!” Şi Isaac a zis: “Iată, eu am îmbătrînit şi nu ştiu ziua morţii mele. Ia-ţi dară uneltele tale, tolba şi arcul, şi ieşi la cîmp şi adu-mi ceva vînat; să-mi faci mîncare, cum îmi place mie, şi adu-mi să mănînc, ca să te binecuvînteze sufletul meu pînă nu mor!” (Facerea, 27, 1-4).

În articulo mortis, Isaac vrea să mănînce de dragul gustului. El cere şi aşteaptă mîncarea savuroasă, e un om civilizat, bucuros de aşteptare, nu înfulecă precum Esau, zorit de spaima morţii. Întîi mi s-a părut ciudată dăruirea binecuvîntării după un ospăţ aparent profan. Trupul fericit, îndestulat cu mîncare, determină sufletul să pronunţe fericirea celui binecuvîntat? Uitasem de masa ursitoarelor, plină cu bucate şi băuturi: vin, rachiu, plăcintă, carne “toate formele de mîncare, plăcintă, ca să vie Ursâtorile şi să mînce” (Otilia Hedeşan, Folclorul, ce facem cu el? Editura de Vest, Timişoara, pag. 18, 2001).

Masa cerută de Isaac trebuie să fie opera integrală a lui Esau, expresia abilităţii cinegetice şi a priceperii culinare. Fiul trebuie să vîneze şi să gătească cu mîinile lui. Este începutul unei comunicări corporale. Slabvăzătorul Isaac pipăie mîinile lui Iacob, îi aude glasul, îi simte buzele în sărut, îl miroase. Binecuvîntarea se întemeiază în trup, se face corp la corp. Tatăl îşi recunoaşte fiul cu toată puterea trupului, îl absoarbe senzorial înainte înainte de a-i conferi o putere sacră ca şi cum actul sufletesc al transmiterii s-ar ridica pe realitatea imediată a simţurilor, iar trupul ar fi arcul din care pleacă săgeata binecuvîntării. Pe Isaac ni-l putem imagina fizic însumînd gesturile sale dar nu vom şti niciodată dacă era înalt sau nu, gras sau slab, nu vom afla culoarea părului şi a ochilor. Nici în privinţa lui Iacob cititorul nu poate descoperi o imagine totală a corpului. Rămîn doar punctele marcate: braţele, gîtul, capul, şoldul, pe care nu le putem reuni într-o formă întreagă. Absenţa descripţiei duce la un lucru straniu: oamenii aceştia fără figuri trăiesc intens corporal, au o prezenţă grea a trupului, prin funcţii şi senzori mai degrabă, afli despre ei fragmente cum ar fi culoarea pielii şi pilozitatea, dar întregul este interzis. În această parte a Vechiului Testament vîntul nu bate, păsările nu cîntă, florile nu înfloresc. Naraţiunea este austeră şi pură. E de ajuns să deschizi Iosif şi fraţii săi şi izbucnesc culorile şi detaliile minuţioase care compun portretul lui Iacob:

Barba lui rară, dar lungă şi răsfirată (căci, pierzîndu-se în părul stufos de la tîmple, îi încadra obrajii cu două şuviţe subţiri ajungînd în această lăţime pînă la piept), crescută în voie, fără a fi încîrlionţată, nici îndreptată şi nici cumva adunată, strălucea argintie în lumina lunii. Buzele subţiri i se străvedeau bine. Cute adînci îi brăzdau faţa, pornind de la rădăcina nasului subţire şi se pierdeau în barbă. Dar ochii- sub fruntea pe jumătate acoperită de o glugă cu împestriţări întunecate, dintr-un postav ţesut în Canaan, ale cărei capete se îndoiau pe piept în falduri şi erau aruncate peste umăr- ochii aceştia mici, căprui şi scînteietori, cu pungi moi dedesubt, obosiţi de vîrstă şi vădind numai agerimea spiritului, cătau îngrijoraţi la flăcăiandrul de lîngă fîntînă (Thomas Mann, Iosif şi fraţii săi, vol I, Bucureşti, Editura Univers, 1977, p.99).

Binecuvîntarea dată în apropierea morţii, cînd declină energia corpului, are o forţă mult mai mare decît cea pronunţată în deplinătatea puterilor fizice, graţie timpului de prag în care respiră deja sacralitatea lumii de dincolo. Mirosul, graţie materiei subtile care îl propagă, deschide binecuvîntarea şi leagă pămîntul de cer:

Iată, mirosul fiului meu e ca mirosul unui cîmp bogat, pe care l-a binecuvîntat Domnul. Să-ţi dea ţie Dumnezeu din roua cerului şi din belşugul pămîntului, pîine multă şi vin (Facerea 27, 27-28).

Isaac se cutremură “ cu cutremur mare foarte” cînd află de înşelăciune şi întreabă cine este cel pe care l-a binecuvîntat. Într-adevăr cine este tînărul care vorbeşte cu glasul lui Iacob, are mîinile şi gîtul acoperite cu blană de ied domestic şi poartă haina şi mirosul lui Esau? Fiul cu două învelişuri străine a intrat literalmente în pielea altora. În familia lui Iacov haina unui fiu înmuiată în sîngele unui ied îl va înşela pe tatăl care înşelase în tinereţe întrebuinţînd aceleaşi elemente. Fraţii lui Iosif descoperă o stratagemă în stare să-i apere de mînia patriarhului Iacov:

Atunci ei au luat haina lui Iosif şi, înjunghiind un ied, au muiat haina în sînge; Apoi au trimis după haina cea lungă şi aleasă şi au adus-o la tatăl lor, spunînd: “Am găsit aceasta: vezi de este haina fiului tău sau nu!” Şi a cunoscut-o Iacov şi a zis: “Este haina fiului meu! L-a mîncat o fiară sălbatică: o fiară l-a sfîşiat pe Iosif!” (Facerea, 37; 31,32, 33).

Binecuvîntările majore primite de Iacob urmează alternanţa pămînt-cer. Isaac binecuvîntează pe pămînt, corp la corp, Dumnezeul din vis stă în capul celest al scării, iar binecuvîntatul Iacob este întins pe pămînt. Îngerul se luptă cu viitorul Israel corp la corp pe pămînt. Despre acestea la care se adaugă spaimele, nopţile şi pietrele, în eseul viitor.

inapoi_________inapoi la cuprins________ inainte

previous_______ back to contents _________ next

! under construction !