inapoi ________inapoi la cuprins

 

 

 

A r t ă   p l a s t i c ă

 

 

 

 

 

 

 

O retrospectivă necesară

Călin Alupi

Palatul Parlamentului, mai-iunie 2002

 

Sala de expoziţii “Constantin Brâncuşi” de la Palatul Parlamentului, un loc în care publicul ajunge, din cauze obiective, destul greu, şi-a pus la dispoziţie spaţiul, timp de o lună, amplei retrospective de pictură şi grafică semnate Călin Alupi. Din păcate, omul ne-a părăsit în 1988, după o viaţă dedicată artei de înaltă ţinută, lăsând în urma sa un chip, cu nenumărate feţe, al artistului. Operei sale i s-a oferit prin această retrospectivă bucureş­teană ocazia de a fi mai bine cunoscută şi de ce nu, reconsiderată, într-o perioadă de maximă confuzie a valorilor.

 Câteva date biografice ale autorului trebuie de aceea reamintite: Călin ­Alupi s-a născut pe 20 iulie 1906 în satul Văncicăuţi, judeţul Hotin, Basarabia. În perioada 1925-1932 a urmat Academia de Arte Frumoase din Iaşi, sub îndrumarea profesorilor Jean I. Cosmovici şi Ştefan Dimitrescu. Din 1936 a pictat la Schitul Durău, de sub Ceahlău, îndrumat de Nicolae Tonitza, alături de Corneliu Baba, Mihai Cămăruş şi alţi artişti din epocă. După experienţa dramatică a războiului, în care este mobilizat în 1944, revine în viaţa artistică şi devine la rândul său profesor (asistent la catedra de desen a Academiei de Arte Frumoase din Iaşi, apoi profesor la Şcoala Medie de Arte Plastice din acelaşi oraş şi din 1968 profesor de pictură la Institutul Pedagogic din Iaşi).

Expoziţia retrospectivă de pictură şi grafică de la Palatul Parlamentului  a reunit un impresionant număr de lucrări aflate în colecţii particulare, precum şi în colecţia soţiei lui Călin Alupi, doamna Sanda Alupi. Pentru că i-a fost prieten apropiat pictorului, scriitorul ieşean şi neobositul om de cultură Grigore Ilisei nu este străin de organizarea acestui eveniment. De altfel, din seria portretelor expuse, cel al lui Grigore Ilisei stă mărturie a îndelungatei prietenii dintre cei doi artişti.

Pictura lui Călin Alupi are în primul rând valoare de document. “Dulcele târg al Ieşilor”, surprins cu iubire în diferite epoci, ni se înfăţişează, cu tot farmecul lui inconfundabil, ca invitaţie de a călători mental în trecut şi în prezent. Iaşul e un spaţiu al stratificărilor culturale, un loc în care timpul a uitat parcă să mai curgă şi unde o pace a începuturilor a pus stăpânire peste case, străzi şi oameni. Cei care cunosc Iaşul îl regăsesc în pictura lui Călin Alupi, cei care nu l-au văzut încă, au ocazia să şi-l imagineze. Artistul a reuşit să insufle veşnicie peisajelor sale prin forţa detaliilor şi prin culoarea atmosferei. Zorii zilei, amurgul, înserarea cu jocurile lor uneori surprinzătoare de lumină şi umbră schimbă necontenit formele şi volumele vechilor clădiri. Natura se află în continuă mişcare în pictura aceasta în care nimic nu încremeneşte. Nici măcar natura statică nu e lipsită de dinamism în compoziţiile lui Călin Alupi. Artistul te lasă să vezi mişcarea continuă, de obicei imperceptibilă, din tulpina sau corola florii puse în vază, din harbuzul care tolăneşte înconjurat de alte fructe pe o masă (e chiar surprinzător cum reuşeşte acest pictor să recupereze pepenele, un motiv ales cu predilecţie de artiştii amatori pentru tablourile de duzină). Tuşa amplă şi tensionată a lui C. Alupi trădează generozitate nesfârşită, dar şi o trăire ardentă. Artistul e generos şi cu fundalurile, adevărate reţele de pastă în care culorile dense pulsează, reuşind să creeze un un cadru distinct, cu viaţă proprie. Ceea ce este ordonat construit în primul plan al imaginii, are un corespondent imediat, plin de nelinişte, în aparenta dezordine a planului secund. Şi totuşi pictorul nu-şi aglomerează compoziţiile. Dimpotrivă, le lasă “să respire” şi lasă motivului ales să-şi impună întreaga lui fascinaţie vizuală.

Călin Alupi nu este, mai puţin, un portretist desăvârşit, dar şi din perspectiva acestui gen, pictura lui are valoare de document. Fie că e vorba despre autoportret, fie despre portretele rudelor şi prietenilor dragi, pictorul reuşeşte să descrie omul înfăţişat, să-i pună în valoare caracterul şi acel inefabil specific fiecărei fiinţe înzestrate cu gândire şi simţire. Portretele lui Călin Alupi au monumentalitate, dar şi căldură. Regăseşti în ele persoana înfăţişată, însă mai mult decât atât, poţi citi sentimentele artistului faţă de modelul său. Îi va fi fost, probabil, imposibil să picteze chipul unei fiinţe pentru care să nu fi avut sentimente.

E inutil să facem o distincţie între pictura şi grafica lui Alupi pentru că artistul foloseşte tehnica uleiului şi pe cea a pastelului ori a acuarelei cu aceeaşi măiestrie. Ştiinţa culorii, sensibilitatea lui înăscută de colorist, îi transformă şi grafica în pictură. Acceaşi materialitate şi onctuozitate a culorii transpar deopotrivă din lucrările realizate în tehnica pastelului.   

În arta lui Călin Alupi se contopesc, într-o sinteză plastică şi într-o vizine personală, mai multe stiluri. Îl regăsim uneori pe Tonitza în naturile statice cu flori, alteori pe Corneliu Baba, în portrete. Aceste înrâuriri sunt fireşti şi mărturisesc contemporenitatea celor trei artişti. Generic, am putea caracteriza pictura lui Alupi ca postimpresionistă, dar răzbat din ea şi accente expresioniste, mai ales din portrete. Se poate vorbi, de aceea, despre pictura lui Călin Alupi şi ca despre un document de istorie a artei româneşti moderne şi contemporane. Ea este, în egală măsură, expresia unei excep­ţionale şi irepetabile învăţături, dobândite la şcoala românească interbelică de artă. Locul operei lui Calin Alupi este, de aceea, într-un muzeu reprezentativ.

 

 

 

 

Lirismul bine temperat

Cornelia Daneţ

galeria ­Simeza, iunie 2002

 

Tehnicile dificile ale gravurii, artă cu reguli precise dar şi meşteşug menit să ordoneze gesturile şi gândirea, sunt practicate astăzi de un număr restrâns de artişti contemporani, fără a exista însă prejudecăţi legate de vârsta acestora . Sunt desigur, ca şi în cazul celorlalte genuri, maeştri şi discipoli, artişti care profesează de o viaţă întreagă gravura şi artişti tineri care-şi supun viziunea şi ideile travaliului acestor tehnici care nu sunt, câtuşi de puţin, la îndemâna tuturor.

Atelierul bucureştean de gravură din strada Speranţei, recent salvat de pericolul evacuării datorate unei pseudorevendicări, îi adună ca într-o enclavă pe artiştii gravori de la cei mai tineri la cei mai vârstnici. Uneori ei expun împreună în galeriile bucureştene sau în propria lor galerie, numită “La Pod”. Alteori, expun individual, după perioade îndelungate de muncă şi ezitări. Este cazul Corneliei Daneţ Demetrescu, a cărei expoziţie personală a fost deschisă la galeria Simeza între 12-25 iunie 2002.

Artista s-a născut în 1929 la Silistra, Bulgaria şi a absolvit Academia de Artă din Bucureşti în 1954. Este autoarea a opt expoziţii personale, participând totodată la peste 40 de expoziţii de grup în străinătate şi la peste 50 în ţară. A ilustrat, de asemenea, numeroase cărţi şi reviste pentru copii. Activitatea i-a fost recunoscută şi premiată de-a lungul timpului. Cornelia Daneţ este şi membră a Academiei “Tomasso Campanella” din Roma.

Recenta expoziţie de la galeria Simeza a fost alcătuită din lucrări realizate în ultima perioadă: gravuri în diferite tehnici (aquaforte, aquatinta, tehnici mixte, cromolitografie) dar şi multe acuarele care dezvăluie abilităţile cromatice şi înclinaţia către pictură ale Corneliei Daneţ. Ceea ce a impresionat realmente în discursul plastic desfăşurat pe simezele galeriei din centrul Bucureştiului a fost în primul rând capacitatea de sinteză care caracterizează plenar arta Corneliei Daneţ. De la motivele alese, la tratarea lor în compoziţii şi până la alăturarea sau suprapunerea registrelor cromatice, artista dovedeşte o remarcabilă capacitate de a construi, cu o evidentă economie de mijloace, lucrări sintetice de o intensă forţă vizuală.

Fiecare lucrare se constituie într-o compoziţie fermă, îndelung elaborată, lirică şi cerebrală în proporţii bine dozate. Discursul plastic a fost structurat în cicluri de motive exploatate în genere după aceeaşi tehnică grafică, oferind ocazia de a urmări evoluţia formelor şi tratările pe etape. Cei ce sunt familiarizaţi cu tehnicile gravurii ştiu că imprimarea pe suport poate arăta de fiecare dată altfel, în funcţie de factori obiectivi şi exteriori voinţei artistului. Tocmai de aceea, efortul gravorului se concentrează asupra obţinerii exemplarului celui mai reuşit din punct de vedere plastic. E o muncă laborioasă, care cere pasiune şi îndemânare. Cornelia Daneţ Demetrescu adaugă acestor calităţi un tip special de percepţie a realităţii vizibile, ca şi a celei ce poate fi doar intuită. Demersul ei artistic e aşezat undeva în zona armoniilor. Îi place muzica şi o mărturiseşte oricând prin lucrările nonfigurative. Armoniile muzicii reuşesc să facă casă bună cu armoniile vizuale. Se nasc astfel mici universuri ordonate după legile dictate de sensibilitatea artistică. Dar sunt universuri care se lasă cu uşurinţă explorate de ochiul spectatorului.

Surprinzătoare sunt şi acuarelele expuse de Cornelia Daneţ. Cele mai multe evocă peisajul porturilor şi al malurilor mării. Aceste compoziţii apte să comunice atmosfera locului sunt statice, calme, aproape încremenite pentru că artista a reuşit să le fixeze definitiv o anumită imagine, într-un anumit moment al zilei. Alte lucrări sunt, dimpotrivă, mult mai dinamice, au un desen tensionat şi plin de dramatism.

Abordările Corneliei Daneţ Demetrescu sunt mult mai numeroase decât ceea ce a putut fi văzut recent la Simeza şi poate ar fi bine dacă artista ar expune mai des. Ea este printre foarte puţinii gravori care mai practică litografia în culori, tehnică extrem de dificilă, necesitând multiple imprimări. Din câte ştiu, la atelierul din Speranţei doar Rodica Lomnăşan şi Cornelia Daneţ se încumetă să lucreze cromolitografie şi, din când în când, chiar să expună lucrări realizate în această tehnică.

Dincolo de toate aceste sumare consideraţii, se cuvine a încheia consemnarea acestui fapt artistic prin aprecierea că expoziţia Corneliei Daneţ Demetrescu a oferit o probă, atât de necesară astăzi, de virtuozitate şi de bucurie estetică izvorâtă din exercitarea cu credinţă a meşteşugului gravurii.

 

 

 

 

ArTuborg a doua oară

Constanţa, iunie-iulie 2002

 

Cronica aceasta este un ecou întârziat al unei frumoase întâmplări artistice din luna lui cuptor. Având totuşi în vedere că ceea ce s-a petrecut la Constanţa într-un interval de timp strict delimitat (o lună fierbinte de vară ) are efecte pe termen lung, poate că nici nu este întârziată, ci mai curând binevenită cronica mea cu rol de anamneză.

Acum un an şi mai bine, întâlnirea providenţială dintre Isaac Sheps, Preşedintele United Romanian Breweries Bereprod, şi sculptorul Marius Leonte ducea la naşterea unui parteneriat exemplar între artă şi industrie, între artist şi industriaşul-mecena. Fiecare dintre protagoniştii evenimentului cultural care avea să fie creat, mai întâi în curtea Fabricii de Bere Tuborg, de lângă Bucureşti şi apoi în Portul Tomis, la Constanţa, şi-a clarificat dintru început responsabi­lităţile şi misiunea. Artistul avea să-şi pună în operă ideile şi obiectivele, comanditarul avea să finanţeze corespunzător proiectul, fără a încerca să influenţeze viziunea artiştilor participanţi. Cuvântul cheie al celor două tabere de sculptură ambientală finalizate până acum a fost profesionalismul.

Despre prima ediţie a taberei de sculptură ArTuborg am scris la momentul cuvenit (vara anului 2001). Toţi cei care călătoresc acum dinspre Bucureşti spre Constanţa pot vedea cu ochii lor cum s-a umanizat un peisaj industrial prin prezenţa sculpturilor realizate din metal, gresie, sticlă sau bronz, de cei şapte artişti plastici participanţi la prima ediţie a taberei.

Dacă în urmă cu un an obiectele plastice monumentale erau menite decorării unui spaţiu privat, anul acesta organizatorii şi-au îndreptat atenţia spre spaţiul public. Mai exact, un perimetru de teren aflat în paragină, din mijlocul Portului Tomis, a devenit parc cu alei de pietriş alb şi colorat care-l conduc pe vizitator în faţa unor lucrări de artă gândite de autorii lor în relaţie directă cu amplasamentul. Obiectele plastice realizate la Constanţa din metal de la şantierul naval n-au fost, prin urmare, “para­şutate” în Portul Tomis, ci executate in situ după proiectele şi machetele artiştilor invitaţi.

Sculptorul Horia Bojin a fost prezent a doua oară în cadrul taberei ­ArTuborg. Lucrarea lui, din metal şi calcar de Sibioara are un titlu sugestiv pentru contextul în care s-a născut. Se numeşte Eu şi Tuborg la mare. Compoziţia ei este simplă: o masă mare de metal pe care stă fixat în chingi metalice un bloc de piatră înconjurat cu recipiente de sticlă în care se află nisip, scoici, oase de peşte şi alte materiale care evocă spaţiul experienţei artistice trăite. Titlul lucrării lui Bojin se leagă poate şi de faptul că timp de o lună, cât a durat tabăra, artiştii prezenţi pe şantier n-au prea văzut marea care se afla la câţiva zeci de metri de locul acţiunii. I-au simţit doar mirosul, căci munca începea la şapte dimineaţa şi se sfârşea după apusul soarelui. Nu şi-au luat pauză nici duminica. Cu toate acestea, imediata vecinătate a mării nu i-a lăsat indiferenţi. Frustrarea ca prezenţă concretă în plin sezon estival n-a făcut decât să-i ambiţioneze. Marius Leonte, managerul proiectului a parcurs probabil mii de kilometri încercând să ţină sub control o activitate complexă şi mai puţin obişnuită în spaţiul românesc. A avut totuşi timp şi pentru lucrarea intitulată Human Being, un personaj straniu, suspendat la câţiva metri de sol, contrabalansat pe orizontală de volume circulare din metal lăsat la culoarea lui naturală. Compoziţia suprarealistă a lui Leonte atrage acum irezistibil privirile trecătorilor prin Portul Tomis.

O lucrare cu totul de excepţie este cea lui Mircea Roman. Dacă titlul ei, Cupa lui Ovidiu, face referire la context, compoziţia propriu-zisă reia la scară monumentală lucrările de atelier ale sculptorului aflat acum în rezidenţă la Londra. Partea plină a obiectului ambiental, vopsită în alb, aminteşte de anatomia umană. Înăuntrul ei, se deschide “cupa” ce poate fi explorată de vizitatori pe treptele metalice masive. Lucrarea lui Mircea Roman e o prezenţă umanizantă. Înlăuntrul ei se adăpostesc uneori perechi romantice de îndrăgostiţi.

Un alt tânăr sculptor, Vlad Gherghiceanu, a realizat un personaj inedit pe care l-a botezat GUIN 736. O anatomie masivă, hibridă, ceva între om şi pinguin, are încorporată mişcarea în compoziţia sa. Lucrarea din metal vopsit în oranj conţine în doze echilibrate umor, speranţă şi bucurie. Toate sunt dăruite oamenilor şi spaţiului, vitregit până nu demult, al parcului din Portul Tomis.   

Aurel Vlad, Maxim Dumitraş şi Vladimir Şetran au trimis la Constanţa proiectele şi machetele lucrărilor care au fost executate de meşteri, şi prin amabilitatea colegilor sculptori aflaţi zi de zi pe frontul de lucru. Aurel Vlad a conceput o compoziţie orizontală, alcătuită din trei volume masive, circulare, din metal sudat, intitulată Obiecte bizantine. Maxim Dumitraş a fost însă atras de verticală. Lucrarea sa, intitulată Stup, din metal vopsit în albastru, e o compoziţie minimalistă. Pictorul Vladimir Şetran, prezent cu o lucrare şi în prima ediţie a taberei ArTuborg, şi-a numit Curcubeu obiectul ambiental de formă cubică pe suprafeţele căruia se regăsesc culorile primare.

Marius Leonte consideră, pe bună dreptate, că la reuşita proiectului său a contribuit şi cel de al optulea artist. E vorba despre arhitectul Redin Tanior Abduraman, cel care a gândit ambiental organizarea parcului cu sculpturi din Portul Tomis. Primăria Municipiului Constanţa a susţinut constant derularea proiectului ArTuborg.

Pe 22 iulie 2002, la vernisajul taberei, au fost prezenţi oficiali, numeroşi artişti, gazetari şi critici. Prezenţa lui Isaac Sheps, Preşedintele United Romanian Breweries Bereprod, a transformat vernisajul într-o sărbătoare, pentru că invitaţia sa de a trăi plenar bucuria întâlnirii cu frumosul şi cu lucrul bine făcut a fost sinceră şi entuziastă. Exemplul tipului de mecenat iniţiat de Isaac Sheps ar merita urmat şi de alţi industriaşi. A fost clar ca lumina zilei, pentru toţi cei prezenţi acolo, că dincolo de interesul firesc arătat de un patron faţă de publicitatea firmei pe care o conduce, preşedintele Companiei Tuborg crede cu adevărat în proiectul lui Marius Leonte, în valorile artistice româneşti şi în puterea noastră de a ne îmbunătăţi prin cultură calitatea vieţii. Voi încheia, citându-l chiar pe Isaac Sheps care afirmă, în textul dedicat catalogului ediţiei a doua a taberei ArTuborg: “ Noi credem că arta trebuie să facă parte din viaţa noastră de zi cu şi ne străduim să aplicăm acest lucru în tot ceea ce facem”.

 

 

 

Itinerariile lui Ilie Boca

expoziţia Itinerarii europene, Muzeul Naţional Cotroceni, iulie 2002

 

Mult hulită şi marginalizată în ultimul deceniu pentru că aparţine genurilor “clasice”, pictura românească se afirmă tot mai greu ca artă contemporană, nu pentru că n-ar fi, ci pentru că nu mai e recunoscută astfel. Ea aparţine, cum e acum la modă să spunem, vechilor media şi nu mai este capabilă, prin urmare, după mintea unora, să ne reprezinte şi dincolo de graniţele naţionale.

Dacă nu s-ar întâmpla ca efortul unor artişti înzestraţi să se materializeze şi să devină vizibil în expoziţii despre care ai ce vorbi mult timp, am putea crede că epoca picturii a apus, într-adevăr. Şi totuşi, ca orice limbaj îndelung exersat, apt să comunice mesaje estetice şi intelectuale dintre cele mai diverse, pictura se dovedeşte în continuare imprevizibilă în abordări, moduri de expresie şi viziuni.

Pictura lui Ilie Boca, artist român prezent în străinătate cu peste zece expoziţii personale, şi nu oriunde, ci în marile capitale culturale, distins cu trei premii internaţionale importante, reprezintă cea mai bună dovadă de menţinere într-o continuă actualitate a genului. Până la urmă, importante nu sunt limbajul, tehnica sau medium-ul abordat, importantă e calitatea intelectuală şi artistică a creatorului, ca să nu mai vorbim de cea morală, aceasta presupunând respectul neştirbit faţă de meseria dobândită.

Din acest punct de vedere, Ilie Boca reprezintă un model greu de urmat. Nu-l cunosc foarte bine ca om, însă îmi imaginez că practică un fel de asceză, trăind în lume desigur. Cred că se purifică de tot ceea ce este inutil, de tot ceea ce ar putea impieta asupra unei vederi clare şi sincere a fru­museţii lumii materiale. Aşa se explică limpezimea desăvârşită şi echilibrul clasic al imaginilor picturale realizate de el, indiferent de etapele de creaţie parcurse. Pictura lui Ilie Boca transmite un fel de înţelepciune, care este în primul rând a artistului, apoi sentimentul detaşării de orice fel de tensiuni sau de nelinişti fără rost. Însă la o asemenea detaşare n-are cum să ajungă artistul care bâjbâie, care e nesigur, care n-a dobândit siguranţa gestului său, ci dimpotrivă, cel care înţelege binele şi frumosul ca pe consecinţele imediate ale înţelepţirii şi cunoaşterii profunde.

În 1974, Ilie Boca primeşte o bursă de studii în Italia, ţară în care revine şi ulterior de mai multe ori şi unde se face remarcat (în 1984, la Roma, primeşte Premiul Caravaggio). Nu puţini sunt artiştii români care au experienţa itinerariilor în acest spaţiu încărcat de cultura atâtor secole, iar Italia lasă urme adânci în istoria noastră vizuală. Din punctul acesta de vedere, expoziţia Itinerarii europene deschisă de Ilie Boca la Palatul Cotroceni, cu ocazia Zilei Muzeelor, nu aduce nimic nou. Peisaje din Italia şi din Europa Centrală am văzut de la Petraşcu şi Pallady încoace, cu duiumul. E adevărat însă, că am văzut de fiecare dată altă Italie şi altă Europă. Am văzut de fapt cum percepeau pictorii frumuseţea specială a fiecărui loc, culoarea lui, atmosfera şi mai ales, cum reuşeau să le transpună pictural. Se poate spune de aceea, că sunt atâtea Italii, câţi artişti o vizitează şi o pictează.

Italia văzută prin ochii de artist ai lui Ilie Boca e un spaţiu cunoscut şi totodată o terra incognita. S-a spus despre impresionanta serie de lucrări expuse la Palatul Cotroceni că ar fi un “reportaj de călătorie”, dar cred că aceasta e doar o apreciere superficială. E vorba mai degrabă despre o incursiune în lumina şi culoarea fără seamăn a Italiei, fără ca artistul să încerce să le surprindă întocmai în pânzele sale. Toate lucrările din acest ciclu sunt proiectate pe un fundal unic ca dominantă de culoare şi majoritatea prezintă o viziune în clar-obscur a luminoasei Italii. Aceste fundaluri aproape identice şi relativ neutre potenţează imaginea de prim plan care poate fi citită, la un al doilea nivel de receptare, ca o incursiune în cultura materială şi spirituală sedimentată în formele arhitecturale, piaţetele, bazilicile şi catedralele Italiei. E o incursiune când nostalgică, când şăgalnică, trădând într-un fel “durerea” privirii în faţa atâtor frumuseţi. Ca un profesionist desăvârşit, Ilie Boca ştie că aceste lucruri nu pot fi reproduse, dar ştie că-şi poate comunica trăirile nestingherit. Şi de aici vine libertatea deplină de expresie, prezentă în forme uneori antagonice: unele dintre lucrări se caracterizează printr-un geometrism sobru, clasic, altele recurg la cele mai îndrăzneţe deformări şi aglomerări de detalii; artistul e uneori foarte reţinut în privinţa folosirii gamei cromatice, alteori contraste dintre cele mai neaşteptate “sparg” suprafaţa pânzei; oroarea de vid din majoritatea compoziţiilor e contrabalansată de prezenţa unei forme unice, drastic stilizate, în altele.

Pictura, în genere atât de bogată în personaje a lui Ilie Boca, e de data aceasta golită aproape total de prezenţa umană. În schimb, ea ne propune o savantă reevaluare a stilurilor moderne, de la postimpresionism şi până în contemporaneitate, dovedind cunoaşterea autentică şi capacitatea exploatării valenţelor expresive ale acestora.

Acest ciclu din creaţia lui Ilie Boca, recent expus, e o lecţie de privit, dar nu mai puţin una de trăit ce merită a fi trecută printre momentele semnificative ale artei contemporane.

 

 

 

 

PoveŞti despre oameni Şi îngeri

Ilie Boca

galeria «Sabina şi Jean Negulescu», iulie 2002

 

O a doua expoziţie bucureşteană semnată Ilie Boca şi deschisă la scurt timp după cea de la Palatul Cotroceni, la galeria de artă “Sabina şi Jean Negulescu”, menţine în atenţia iubitorilor de artă şi a criticilor creaţia acestui artist.

Spuneam în cronica precedentă că ciclul cu peisaje din Italia, expus la Palatul Cotroceni, se distinge de alte etape ale picturii lui Ilie Boca prin absenţa aproape totală a prezenţei umane, artistul concentrându-se asupra locurilor vizitate de-a lungul timpului şi transformate în spaţii ale unei geografii interioare.

În seria de lucrări, impresionantă şi ea, expuse la galeria de artă “Sabina şi Jean Negulescu” de pe Bulevardul Aviatorilor din capitală, artistul revine asupra reprezentărilor antropomorfe. Figura umană, cercetată şi surprinsă în felurite ipostaze, reprezintă subiectul preferat al autorului. Ilie Boca a creat de-a lungul anilor o adevărată galerie de personaje, inconfundabile prin tipul de stilizare, prin inserarea detaliilor de factură folclorică şi prin “încorsetarea” lor în compoziţii stratificate (pe verticală, pe orizontală, dar şi în profunzime). Izvoarele certe ale acestui tip de abordare le aflăm în fresca religioasă, în icoana ortodoxă şi în imagistica folclorică specifică spaţiului balcanic. Toate aceste trei surse, de o bogăţie practic inepuizabilă, trec prin filtrul unei interpretări plastice laborioase, a cărei principală calitate este modernitatea. Înţeleg însă prin modernitate, capacitatea artistului de a aduce şi de a menţine în actualitatea imediată, valori spirituale şi vizuale ale culturii medievale şi premoderne, demers de pe urma căruia pictura contemporană nu are decât de câştigat. Arta lui Ilie Boca propune o sinteză de stiluri, viziuni şi tipuri de abordare a culturii vizuale medievale (religioase şi folclorice), identificabile în pictura secolului XX, subordonate însă cu toate, unui tip special de sensibilitate.

Tipul de discurs plastic ales de Ilie Boca spre a fi prezentat la galeria ­“Sabina şi Jean Negulescu” se adaptează perfect respectivului spaţiu, ale cărui dimensiuni echivalează cu cele ale casei ţărăneşti tradiţionale. Artistul umple cocheta galerie – în care te simţi bine încă de la intrare, tocmai datorită reducerii spaţiului ei la dimensiunea umană – cu pictura sa plină de căldură, vibrând de viaţă, exact aşa cum ţăranul de odinioară acoperea peretele dinspre răsărit al casei sale cu icoane. Aglomerarea e, de aceea, benefică, generatoare de energii pozitive. Personajele lui Ilie Boca, oameni şi îngeri, interacţionează cu spectatorul, chiar dacă fundalul lucrărilor le menţine “captive” în convenţia imaginii. De la stilizări extreme şi până la reprezentări aproape realiste ale unor portrete, personajele create de Ilie Boca invită la o incursiune în istoria imaginii. Încadrarea explicită a multor portrete, structurarea compoziţiilor în succesiuni de cadre ferm delimitate, aminteşte de separarea în episoade a istoriei sacre, aşa cum ne apare ea reprezentată în frescele bisericii creştine şi uneori şi în icoane. Nici nu este de mirare acest lucru, cât timp artistul intră în rezonanţă cu moştenirea culturală a spaţiului din care se trage, un spaţiu al confluenţelor spirituale, răsfrânte în pictura bisericească, în icoană, în broderie, în miniatură şi în întreaga artă medievală a Moldovei de nord.

Cultura ţărănească este, cum spuneam, o altă sursă importantă pentru pictura lui Ilie Boca. Înrâuririle ei sunt vizibile în detaliile de costum, în portretele de ţărani, în reluarea unor străvechi simboluri. În general, întreaga imagistică suprapune sau conto­peşte repere vizuale ce trimit la scoarţele şi covoarele ţărăneşti, la icoanele pe sticlă, la broderia casnică din mediul tradiţional.

Se întâmplă însă, ca şi în cazul peisajelor italiene, să avem în faţa ochilor imagini epurate de orice detaliu superfluu, capabile să trăiască în sine şi să concentreze o forţă de sugestie remarcabilă. Aşa sunt imaginile stilizate ale îngerilor care alcătuiesc, pe unul dintre pereţii galeriei, o adevărată ­friză.

Se poate vorbi, de asemenea, despre felul în care Ilie Boca suprapune planurile picturale pe suprafaţa compoziţiei, stratificând astfel şi nivelurile de lectură. Artistul nu se foloseşte decât arareori, şi doar atunci când e neapărată nevoie, de reprezentarea în perspectivă. Pictura sa respinge aproape instinctiv iluzia volumetrică, în schimb juxtapune sugestiv planurile şi obţine alăturări susţinute de folosirea bine controlată a gamei cromatice. Artistul dă dovadă de echilibru şi stăpânire a tehnicilor picturale în dialogul dintre suprafeţele vibrate şi cele acoperite de culoare pură. De altfel, ca mulţi dintre pictorii moldoveni, Ilie Boca e un colorist desăvârşit. Povestea despre oameni şi îngeri de la galeria de artă “Sabina şi Jean Negulescu” se impune privirii prin folosirea culorilor calde. Complementară discursului în clar-obscur de la Palatul Cotroceni, lumina invadează supra­feţele pictate din această a doua expoziţie şi sufletul spectatorilor. Persoanjele lui Ilie Boca sunt entităţi învestite cu identitate şi proiectate în prezentul etern al imaginii.

 

 

 

 

BrâncuŞiana 2002

Târgu-Jiu, iulie-august 2002

 

Finalizarea celei de a doua ediţii a taberei de sculptură Brâncuşiana este o împlinire, dar şi o promisiune. Oraşul căruia Brâncuşi i-a dăruit un ansamblu monumental, râvnit de orice capitală culturală a lumii, s-a îmbogăţit cu încă opt obiecte plastice monumentale, amplasate central sau periferic, în locuri ce vor dobândi în timp o nouă identitate.

Amplasarea noilor lucrări de sculptură, născute pe faleza Jiului, în imediata vecinătate a Căii eroilor, este totodată promisiunea că vor urma şi alte ediţii, spre a duce la bun sfârşit proiectul, atât de ambiţios, de a transforma oraşul Târgu Jiu într-o “capitală a sculpturii moderne”, cum îmi mărturisea sculptorul Paul Popescu, ini­ţiatorul şi directorul artistic al taberei. Pentru ca acest vis să se împlinească mai e însă cale lungă de urmat. Cel mai mare obstacol este inerţia noastră, uneori mai greu de urnit decât blocurile masive de piatră din care, cu trudă şi talent, se iveşte sculptura.

Meritul de a se lupta cu inerţia şi cu mentalităţile anticulturale din zilele noastre,  de a nu ceda în faţa piedicilor de tot felul, aparţine deopotrivă oamenilor şi instituţiilor locale: sculptorului Paul Popescu, Primăriei municipiului Târgu Jiu, Centrului Cultural Brâncuşi. Aparţine, în egală măsură, artiştilor participanţi, puşi la grea încercare anul acesta de masivitatea şi duritatea blocurilor de travertin de Borsec, materie imprevizibilă şi extrem de capricioasă.

Anul acesta, foarte aproape de Calea eroilor, adică fizic şi spiritual în vecinătatea creaţiei lui Brâncuşi, şi-au dat întâlnire opt sculptori încercaţi în multe alte tabere de creaţie. Veniţi din mai multe zone ale ţării (Bucureşti, Sibiu, Cluj, Oradea), artiştii români au avut din nou ocazia unui schimb de experienţă cu un artist japonez, sosit din zări îndepărtate, spre a se alătura astfel celor care, prin creaţia lor, îl omagiază pe Brâncuşi.

    

Lucrari de Alexandru Ciutureanu, Alexandru Lupu şi Alexandru Nancu

 

              

Lucrari de Paul Popescu şi Tatsumi Sakai

 

Sculptorul sibian Ioan Cândea şi-a intitulat lucrarea Dor de Brâncuşi, urmărind nu doar să-l evoce astfel pe marele înaintaş, ci chiar să citeze, în sculptura amplasată în curtea fabricii de cauciuc ARTEGO, unul dintre motivele folosite de Brâncuşi la Masa Tăcerii, clepsidra. Aceasta, reprezentată pe cele patru suprafeţe ale lucrării, are şi menirea de a le aminti oamenilor cărora lucrarea le va ieşi zilnic în cale, de scurgerea necruţătoare a timpului. Artistul a urmărit echilibrul volumelor şi respectare principiilor simetriei în sculptura suspendată pe un cilindru metalic la 1,50 m de sol.

Experimentatul sculptor Alexandru Ciutureanu a traversat, faţă de colegii săi, o încercare în plus. Puternic fisurat, primul bloc de piatră care i-a revenit n-a putut fi prelucrat. Dar în tot răul e şi un bine: structura mult mai ofertantă a celui de al doilea i-a sugerat compoziţia actualei lucrări, amplasate pe Bulevardul Titulescu din Târgu Jiu şi intitulate Căutătorul de lumină. Forma naturală, de bloc paralelipipedic, a pietrei e învăluită într-o “mantie” de motive geometrice realizate astfel încât să capteze lumina tot timpul zilei. Artistul bucureştean a iniţiat astfel un dialog inspirat între plin şi gol, între lumină şi umbră, între urma sculelor de prelucrare şi textura naturală a pietrei. Lucrarea lui Ciutureanu se detaşează astfel din peisaj ca o siluetă majestuoasă, surprinzătoare din fiecare unghi de vedere.  

Destinată unei intersecţii din vecinătatea Sălii Sporturilor, Poarta soarelui, lucrarea sculptorului sibian Septimiu Enghiş e amplasată vertical, pe o bază rotundă, şi se elansează ca un trunchi de con din masa căruia se desprind calote semicirculare. Artistul a fost preocupat în primul rând de obţinerea unei armonii compozi­ţionale, bazate pe principiile simetriei. Această Poartă iradiază într-adevăr forţă şi echilibru, exaltând expresivitatea naturală a travertinului de Borsec. Lui Enghiş pare să-i fi reuşit transpunerea în piatră a unei compoziţii îndelung experimentate în lemn.

Alexandru Lupu, artist clujean cu multă experienţă a sculpturii în piatră dură, şi-a intitulat lucrarea Contrast. Ea este amplasată orizontal în spaţiul verde din faţa Prefecturii municipiului Târgu Jiu. Compoziţia urmăreşte dialogul controlat dintre o formă organică, obţinută prin “înmuierea” supra­feţelor dure ale pietrei, şi o formă anorganică, ce reia  structura regulată a cristalului. Impresia vizuală obţinută de autorul Contrastelor e puternică şi greu de uitat pentru că el reuşeşte să sugereze “lichefierea” materialului solid într-o revărsare de “magmă” cu atât mai convingătoare cu cât textura naturală a pietrei e exploatată în întregime. 

Sculptorul orădean Ioan Mihele a ales ca motiv al lucrării intitulate Taina îmbinarea organică a principiilor masculin/feminin. Astfel, forma masculină, “impetuoasă” şi puternică ocroteşte forma “docilă”, sferică, în care se ascunde taina creaţiei. Suprafeţele cioplite ale compoziţiei verticale comunică cu suprafeţele a căror textură e obţinută prin intervenţie mecanică. Publicul va putea admira de acum lucrarea lui Mihele ampasată pe Calea Victoriei din Târgu Jiu, în faţa magazinului Sport-Turism.

Alexandru Nancu s-a raportat constant, în lucrarea intitulată Regele lumii (în memoria hermeneutului René Guénon), la structura blocului masiv de travertin căruia s-a străduit să-i păstreze monumentalitatea naturală. Intervenţia lui e mai curând de natură conceptuală, exploatând simbolurile sacre, reprezentate sintetic pe suprafeţele compoziţiei verticale: funia răsucită (solomonică) – atribut al înţelepciunii, caduceul Trimegistului – atribut al ştiinţei, candelabrul lui Moise (Menora) – atribut al luminii şi arborele dublu ternar, străjuit de soare şi lună, ca legătură între cer şi pământ. Amplasată în zona „Lido”, lucrarea intenţionează să sugereze un semn al ordinii lumii tradiţionale. 

 Paul Popescu a realizat anul acesta a doua lucrare în cadrul Brâncuşienei. Ea se  numeşte Despărţire şi este amplasată în Parcul lui Tudor, undeva în zona Liceului de Artă unde Paul este profesor. Alegerea formei - două jumătăţi de sferă uşor deplasate şi unite printr-un “vrej” ca un cordon ombilical - a presupus un efort considerabil: transformarea unui bloc paralelipipedic de travertin într-un cilindru şi apoi secţionarea cilindrului în două calote. Artistul include în această lucrare semnificaţii simbolice: despărţirea unicului în entităţi separate, proces care a condus la dualitatea principiilor lumii.

Tatsumi Sakai, artistul venit din Ţara Soarelui Răsare în ţara lui Brâncuşi, şi-a numit lucrarea, foarte poetic, Poarta apelor. Pentru că ea este amplasată în faţa Muzeului de Artă din Târgu Jiu, artistul şi-a  gândit compoziţia accentuând ideea de faţadă. Prin urmare, doi moduli verticali, despărţiţi printr-un mic spaţiu, sunt ciopliţi astfel încât unul să devină oglinda celuilalt. Suprafeţele lor sensibil ondulate prin şlefuire reiau şi sugerează convingător motivul feminin al curgerii apei, în buna tradiţie a simbolisticii orientale. Artistul nipon reia astfel, într-o piatră foarte dură, un motiv care revine constant în lucrările sale de atelier.

Anul acesta, la Târgu Jiu, în cadrul Taberei Naţionale de Sculptură Brâncuşiana, Porţii sărutului i s-au alăturat o Poartă a soarelui şi o Poartă a apei iar Dorului de Brâncuşi i s-au oferit ca antidot un Căutător de lumină şi un Rege al lumii. Taina vieţii poate fi aflată uneori în Contraste. Mai dramatic este cu Despărţirea, pentru că e inevitabilă. De ea se teme întotdeauna Paul Popescu, chiar şi când e vorba de echipa artistică ce trebuie să se destrame imediat după ce s-a sudat cu adevărat. Probabil că acest sentiment de frustrare nu-i va da linişte sculptorului şi astfel el îşi va continua cu tenacitate generosul proiect ­cultural.

 

 

 

 

Şcoala de pictură a lui Horea PaŞtina

Cristian Diţoiu

Expoziţie personală de pictură, Palatul Mogoşoaia, august-septembrie 2002

 

Spuneam într-o cronică de acum câteva săptămâni că voi reveni cu un comentariu asupra activităţii pictorului Horea Paştina, unul dintre cei mai apreciaţi artişti contemporani, profesor la Universitatea de Arte din Bucureşti şi membru al grupului ­Prolog. Despre arta lui Horea Paştina am mai avut prilejul să scriu, mai ales că este un pictor activ. Expoziţiile lui din ultima perioadă (Palatul Mogoşoaia, Muzeul Bruckenthal şi galeria Conta 18) relevă expresia unui rafinament desăvârşit, a unei viziuni spiritualizate asupra lumii. Peisajul şi natura statică sunt genurile abordate cu predilecţie de acest artist pe care-l pot înţelege cu adevărat doar spiritele elevate. Horea Paştina contrazice prin expresia inconfundabilă a artei lui impresia că pictura figurativă ar fi mai lesne de înţeles pentru că dă privitorului posibilitatea de a recunoaşte motivele reprezentate. Recunoşti orice formă pictată de Horea Paştina, dar sensul ei îţi rămâne străin dacă nu pătrunzi filosofia acestei reprezentări subtile a lumii materiale născute printr-o intervenţie de natură transcendentă.

Horea Paştina nu pictează pur şi simplu, dintr-un imbold interior inexplicabil. Demersul lui artistic se constituie într-o cale de cunoaştere, una dintre cele date fiinţelor superioare. Pentru că este şi profesor, Horea Paştina îi învaţă pe studenţii săi să gândească în acelaşi spirit. Tocmai de aceea se poate vorbi, lucru rar astăzi, despre o şcoală de pictură aflată sub semnul personalităţii lui Paştina. La sfârşitul anilor de studii, cei care l-au avut profesor pictează aproape la fel ca el. Despărţirea de maestru se dovedeşte anevoioasă. Personalităţile puternice se desprind însă treptat de modelul iniţial, îşi găsesc propriul drum, păstrând totuşi câteva învăţături esenţiale: interesul pentru genurile majore (peisaj, natură statică, portret), deprinderea de a-şi controla intelectual arta, credinţa în pictură ca mijloc de explorare a tainelor creaţiei lumii. Câteva nume de tineri artişti care au studiat pictura cu Horea Paştina tind deja să se impună: Marian Dobre, Nicolae Badiu, Valeriu Palade, Cristian Diţoiu (aceştia chiar au expus împreună de câteva ori în ultimii ani, alăturându-se lor şi pictoriţa Florica Peia).

Mă voi referi, cu ceva întârziere, la a treia expoziţie expoziţie personală deschisă de Cristian Diţoiu în perioada august-septembrie 2002 la Mogoşoia. Cristian Diţoiu e născut în 1967, a absolvit Universitatea de Arte din Bucureşti în 1996 şi este acum restaurator de pictură la Muzeul Naţional de Artă al României.

 Tânărul pictor a expus în spaţiul restrâns al galeriei Foişor de la Palatul Mogoşoaia şapte lucrări realizate recent în spiritul învăţăturii dobândite de la profesorul său. Nu cantitatea ci calitatea stă în prim - planul preocupărilor lui Diţoiu. Calitatea nu apare însă pur şi simplu, din jocurile hazardului, ci doar ca efect al rigorii, al unui travaliu intelectual care disciplinează sensibilitatea viziunii şi percepţiei asupra lumii. Cristian Diţoiu a călătorit în Italia, ca mulţi dintre artiştii români din toate timpurile. Peisajele italiene nu l-au lăsat indiferent nici pe el, nostalgia lor născând în sufletul pictorului o Italie interioară, cu valori speciale de lumină, umbră şi culoare, cu o geometrie spirituală inconfundabilă. Diţoiu îşi ordonează compoziţiile după secţiunea de aur, indiferent de localizarea peisajului pe care-l transfigurează.

Peisajelor italiene li s-au alăturat câteva inspirate de atmosfera patriarhală a Ipoteştilor sau a mânăstirii Pasărea. Artistul selectează din realitatea locurilor care l-au emoţionat cadre fixe pe care le delimitează com­poziţional, lăsând ochiului nealterată percepţia fragmentului decupat cu bună ştiinţă dintr-un peisaj mult mai vast, pe care privirea nu l-ar putea cuprinde în întregime. Selectând, artistul îşi oferă şi ne oferă posibilitatea contemplării detaliului semnificativ în ordine spirituală.

Fără nici un fel de sfială faţă de culoarea primară, faţă de tonurile vii, puternice, faţă de culorile calde, Cristian Diţoiu îşi compensează exube­ranţa controlând ferm desenul şi compoziţia. Pictura lui reuşeşte o dublă performanţă: să bucure ochiul şi să incite la contemplaţie.

În mod evident, protagonistul expoziţiei de la Palatul Mogoşoaia pictează în stilul lui, păstrând de la profesorul care l-a îndrumat învăţătura şi respectul pentru lucrul bine făcut. Rămâne de văzut, ca în cazul tuturor artiştilor aflaţi la început de drum, pe ce direcţie se va înscrie creaţia lui viitoare, atunci când interesul său se va concentra şi asupra altor genuri.

 

 

 

 

Fata cu cerbi sau Un manifest pentru sănătatea picturii

Anca Berzunţeanu

sala Atelier 35 (Eforie), septembrie-octombrie 2002

 

Pictura nu este un simplu element cosmetic mărturiseşte Anca Berzun­ţeanu, foarte tânăra autoare a expoziţiei intitulate Şi dacă se poate să se asorteze cu canapeaua. Autoarea, născută la Oneşti în 1978, este acum studentă în ultimul an la Universitatea de Arte, clasa profesorului Vladimir Zamfirescu.

Neconvenţional şi nonconformist, discursul plastic al Ancăi Berzunţeanu se fundamentează pe experienţa personală, constituindu-se într-un comentariu parodic al realităţii imediate. Anca a lucrat într-un magazin unde se înrămau tablouri şi se vindea pictură. Clienţii veneau să caute acolo ceva pictat (reproducere sau original) care “să se asorteze” cu canapeaua, fotoliile, covorul etc. Întristată de condiţia actuală a picturii, tânăra artistă s-a decis să contribuie prin demersul ei la însănătoşirea mentalităţilor, la (re)formarea gustului. Astfel că expoziţia, deşi a stat sub semnul umorului, a transmis un mesaj neliniştitor.

 De la bun început, tânăra artistă ştie exact ce vrea. Mai presus de orice, ea crede în puterea picturii de a se salva de urîţenie şi deriziune şi de a redeveni o artă majoră, preţuită la adevărata ei valoare. Tot atât de bine, autoarea expoziţiei a intuit că “leacul” se află în mâinile, mintea şi sufletul pictorului.

Recunoaştem în clienţii magazinului (unde s-a consumat o scurtă perioadă din biografia Ancăi Berzunţeanu) a doua sau poate chiar a treia generaţie de cetăţeni strămutaţi forţat de la ţară la bloc în “epoca de aur”. Amintirea tulbure a obiectelor tradiţionale din casele bunicilor şi străbunicilor de la ţară (vag întipărită în mentalul colectiv al locuitorilor din cartierele-dormitor) s-a suprapus subculturii vizuale citadine, ducând la apariţia în serie mare a carpetelor-kitsch cu răpiri din serai şi cerbi bând apă la izvor. O spoială de cultură şi puţin snobism de cartier, iată ingredientele noii viziuni despre decorarea locuinţei. De aici a decurs firesc, dacă se poate spune aşa, nevoia consumatorului de “a-şi asorta “ tablourile de pe pereţi cu canapeaua, covorul sau carpeta de pe care ochi lăcrimoşi de căprioară, ridicând capul din apa izvorului, ne ţintuiesc dojenitor când intrăm în sufrageriile de bloc.

Anca Berzunţeanu selectează acest motiv, al căprioarei care se adapă sau al trofeului de cerb prezent şi el în multe locuinţe pe verticală, transformându-l în pretext al picturii ei din ultima perioadă. Cu mult umor, artista se autointitulează Fata cu cerbi, descătuşând astfel puterile vindecătoare ale râsului.

Expoziţia a fost gândită scenografic. Pânze neînrămate, hârtie sau cartoane pictate (cu cerbi, căprioare sau trofee vânătoreşti) au decorat ca un tapet pereţii galerei. Pentru reuşita gestului anamnetic, artista a expus un covor ţărănesc vechi, care, probabil nu întâmplător, i-a atras irezistibil pe vizitatorii galeriei. E cea mai bună dovadă că măcar nostalgia după autentic persistă.

Compoziţiile Ancăi Berzunţeanu pun în dialog, pe aceeaşi suprafaţă pictată, motivele decorative tradi­ţionale, de pe covoarele sau scoarţele ţărăneşti, cu motivele kitsch. Îndrăzneala paralelismului produce un benefic şoc vizual. Artista ne arată, la propriu, adică ne obligă să vedem ce e adevăr şi ce e iluzie în pictură şi în concepţia despre înfrumuseţarea spaţiului locuit. Registrele dedicate motivelor tradiţionale autentice sunt tratate cu minuţie, cu grijă pentru armonia detaliilor şi a culorilor. Cele dedicate cerbilor, plasaţi adesea pe un fundal încărcat decorativ, sunt mai schematice, mai derizorii, lăsând loc interpretărilor şi unei vindecătoare ironii.

La vernisaj, Anca Berzunţeanu a înscenat chiar o mică provocare ce i-a lăsat cvasinedumeriţi pe spectatori. L-a invitat pe bătrânul fotograf, cu căprioara împăiată, care face poze la comandă în Cişmigiu şi le-a propus celor prezenţi să se fotografieze. Majoritatea au fost reticenţi. Probabil i-a inhibat locul. Ceea ce e firesc în parc, devine ridicol într-un spaţiu dedicat gesturilor culturale. Poate acesta e semnul că începem să ne ferim de cerbi şi căprioare pictate sau împăiate. Poate că începem să ne ferim de copii ale copiilor şi să tânjim după originale. În fond asta a şi urmărit expoziţia Ancăi Berzunţeanu. Să ne amintească de rolul picturii adevărate care nu este niciodată o copie, în ciuda tuturor aparenţelor. Oricum, pentru a-şi atinge ţelul, artista mai are mult de trudit. Dar fiindcă o face cu pasiune, sigur nu-i va fi greu.

 

 

 

 

Patru artiŞti Şi o Poveste

Nicolae Aurel Alexi, Ion Atanasiu Delamare, Rareş Pantea şi Dumitru Radu

Galeria Conta 18, septembrie-octombrie 2002

 

Reîntoarcerea la poveste ar putea deveni o direcţie a artei plastice contemporane. Povestea face mai uşoară receptarea mesajului şi facilitează relaţia dintre operă şi privitor. Ne-o dovedeşte din plin arta a patru dintre cei mai importanţi artişti români, reuniţi la galeria Conta 18, în cea de a treia expoziţie prezentată aici, sub titlul generic Poveste.

Nicolae Aurel Alexi, Ion Atanasiu Delamare, Rareş Pantea şi Dumitru Radu deţin ştiinţa naraţiunii în imagini bidimensionale şi tridimensionale. Acesta este elementul comun şi definitoriu al expunerii lor. Sunt patru artişti cu o personalitate bine conturată, deosebiţi ca viziune şi stil, deşi aparţin aceleiaşi generaţii. Cu toţii au înţeles însă cât de importantă este transparenţa mesajului artistic.

Patru autori, patru naraţiuni diferite şi o incursiune în istoria artei, iată ce propune expoziţia. Nicolae Aurel Alexi expune lucrări din ciclul Recurs la desen, o probă de virtuozitate şi de cultură asumată. Naraţiunea lui e alegorică şi istorizantă, invitând la reconsiderarea stilurilor, de la Renaştere şi până în secolul al XVIII-lea francez, dintr-o perspectivă parodică. Secretul succesului, ne avertizează, fiecare dintre aceste lucrări, e să ştii să desenezi. Ion Atanasiu Delamare propune în grafica lui o naraţiune funambulescă, cu personaje şi obiecte-personaj care comunică desfiinţând orice graniţă convenţională. Umorul e contrabalnsat de gravitatea viziunii. Să desenezi o lume ca un vis frumos sau ca un coşmar de care vrei să te eliberezi, aceasta e cheia poveştii lui Ion Atanasiu. Rareş Pantea expune lucrări de pictură peste care pluteşte spiritul unor clasici ca Velasquez sau Arccimboldo. Naraţiunea lui e carnavalescă şi burlescă. Fiecare lucrare e o scenă cu personaje pline de teatralism, care “pozează” pentru privitor. Arta lui Pantea e profund extrovertită, spre deosebire de cea a lui Ion Atanasiu. Un introvertit e şi sculptorul Dumitru Radu, autorul personajelor-instrumente muzicale, de mici dimensiuni, care spun povestea omului însingurat şi a căutărilor lui existenţiale. În cazul lui, naraţiunea e simbolică. Piesele de bronz, de mici dimensiuni, aşezate pe socluri preţioase, propun o ipostază inedită a fiinţei umane, înnobilate în devenirea ei spirituală. Omul imaginat de Dumitru Radu se dezbracă de materie spre a deveni muzică. Povestea spusă de sculptor este chiar a acestei transformări.

Cei patru artişti reuniţi la început de toamnă ne învaţă nu doar cum se poate povesti în imagini, ci mai ales cum o poveste plastică poate dobândi miez.

 

 

 

 

Pentru pictură, cu tărie

Marian Dobre

expoziţie personală de pictură, Art Jazz Club, octombrie 2002

 

Cronica de faţă vine ca o continuare, determinată de o nouă expoziţie care mi-a atras atenţia, a ideilor pe care le enunţam în săptămânile anterioare, atunci când scriam despre cei doi tineri pictori: Cristian Diţoiu şi Anca Berzunţeanu. Nu ştiam atunci că foarte curând, unul dintre artiştii pomeniţi în cronica intitulată Şcoala de pictură a lui Horea Paştina, urma să expună la rândul lui. E vorba despre Marian Dobre, născut în 1968 la Brăila, absolvent al Universităţii de Artă din Bucureşti în 1998 şi al cursului de studii aprofundate în 1999.

Sper ca cititorii cronicilor mele să nu creadă că am făcut o fixaţie pentru expoziţiile de pictură sau pentru o anumită generaţie de artişti. Nu vreau decât să consemnez realitatea unui fenomen îmbucurător prin normalitatea lui: tinerii artişti descoperă sau redescoperă sentimentul de împlinire dat de lucrul bine făcut, de la punerea problemei şi până la rezolvarea ei plastică.

 În cazurile enunţate mai sus e vorba despre pictură, primul dintre genurile “clasice” care-şi regăseşte demnitatea şi căruia i se recunoaşte importanţa, după mai bine de un deceniu de bâjbâieli sterile în zona experimentului. Mi se umple inima de bucurie când văd ce puţin le pasă acestor artişti plastici de artiştii comu­nicaţionali, cum le zice acum mai nou foştilor artişti vizuali sau media, adică acelor promotori ai “progresului” care trebuia să ne scoată pe noi din marasmul provincialismului şi să ne internaţionalizeze, cu preţul pierderii totale a identităţii. Aceştia din urmă au încă probleme cu denumirea ocupaţiei lor, semn că nu-şi mai văd capul de treburi. Dar n-am să mai insist asupra acestor aspecte, de care m-am ocupat adeseori, atrăgându-mi “sfânta” mânie a liber -schimbiştilor contemporani.

Voi reveni la subiectul propriu-zis al consemnării: expoziţia de pictură deschisă de Marian Dobre la Art Jazz Club (fosta sală Atelier 35, transformată în club şi reamenajată cu mult gust spre a servi şi ca galerie de artă) pe 14 octombrie 2002. Se poate spune că, sub un titlul deloc întâmplător (Pentru pictură cu tărie), Marian Dobre a ieşit pentru prima dată în public cu o expoziţie personală. Lucrările lui au fost, în schimb, de multe ori prezente pe simeze, în România şi în străinătate, cu ocazia unor expoziţii de grup, alături de colegii săi de generaţie. A împărtăşit şi experienţa unei tabere de pictură la Tescani, alături de membrii grupului Prolog şi unul dintre ei, Horea Paştina, i-a fost profesor. Toate aceste experienţe, însumate, au dus, în scurt timp, la formarea unui artist care ştie exact ce vrea şi care-i este drumul.

Ştiam că Marian Dobre e un artist care promite, însă ceea ce am văzut în prima lui personală m-a uimit, deşi poate că nu acesta e cuvântul potrivit. Pictura expusă poartă marca unei şcoli de înaltă clasă şi a studiului aprofundat după natură. În plus, e marcată de o personalitate puternică, de un autentic spirit iscoditor.

Opţiunea lui Marian Dobre e tranşantă. El se află deliberat într-o etapă când caută să pătrundă înţelesul naturii materiale. Prin urmare, formele vii sunt supuse unei cercetări atente şi pasionate. Artistul are presim­ţirea miracolului generator de viaţă, dar nu acesta, ci viaţa însăşi e deocamdată subiectul picturii lui. Şi viaţă înseamnă la Marian Dobre, în egală măsură, o floare (stânjenel, crin, nalbă, gladiolă), un colţ de grădină (Grădina Floarei), un peşte, modelele de la facultate (Florin şi Rodica), lumina sau umbra care modifică volumele şi culorile obiectelor (Umbra naturală).

Liniile desenului, gamele cromatice, modul de compunere a formelor şi raporturile dintre ele dezvăluie starea de obiect de studiu a naturii evocate. “Cercetătorul“ însă, nu e deloc indiferent la ceea ce vede. El nu observă detaşat structuri naturale complexe, pe care să le exploateze apoi ca atare în compoziţie. Dimpotrivă, Marian Dobre găseşte detalii subtile ale formei vii, dintre cele care scapă ochiului comun, şi nu-şi disimulează în nici un chip emoţia descoperirii lor.

Am tot stat să mă gândesc ce m-a impresionat atât de mult, dincolo de un ireproşabil simţ cromatic, de construcţiile elaborate ale lucrărilor lui Marian Dobre. Şi am avut dintr-o dată iluminarea că emoţia pictorului e cea care trece dincolo de “ramă” şi care se transmite privitorului. E bucuria împărtăşirii cu taina Duhului care insuflă viaţă materiei, dându-i toate acele proprietăţi (formă, culoare, mişcare, expresie) după care recunoaştem formele naturii vii şi intrăm în relaţie cu ele.

Prin titlul şi prin conţinutul ei, expoziţia lui Marian Dobre este, ca şi cea a Ancăi Berzunţeanu, un manifest explicit pentru regăsirea valorilor estetice şi spirituale ale picturii. Ea măreşte şi calitativ şi cantitativ numărul demersurilor recuperatorii din ultimii ani, demersuri care aparţin mai ales artiştilor aflaţi la început de drum.

 

 

 

 

O poetică a neliniŞtii

Florica Peia

expoziţie personală de pictură, Art jazz club, noiembrie 2002

 

Semnalam, cu un an în urmă, prezenţa pe simeze a unui grup de cinci tineri pictori, absolvenţi ai Universităţii de Artă din Bucureşti, patru la clasa profesorului Horea Paştina şi al cincilea la cea a profesorului ­Florin Ciubotaru. E vorba despre ­Marian Dobre, Cristian Diţoiu, Florica Peia, Valeriu Palde şi Cristian Badiu.

De la începutul anului 2001, când aveam să-i cunosc pe toţi, la Muzeul Literaturii Române, cu ocazia expo­ziţiei intitulate O variantă, primii trei ei au ieşit în public cu expoziţii personale şi toţi în toamna aceasta. Cristian Diţoiu a expus la Palatul Mogoşoaia, Marian Dobre la Art Jazz Club şi de curând Florica Peia, în aceeaşi club-galerie, unde muzica şi arta plastică se întâlnesc în mod fericit, completându-se reciproc.

Ca şi colegii ei de grup şi de ge­neraţie, Florica Peia crede în forţa picturii de a-şi păstra statutul de artă majoră. Eforturile ei se concentrează, prin urmare în această direcţie. Studiul după natură rămâne în centrul preocupărilor artistei, însă abordările ei au note particulare. Prima ucenicie a ­Floricăi Peia s-a consumat pe şantierele de pictură bisericească ale Patriarhiei Ortodoxe Române, cu mult înainte ca ea să-şi înceapă studiile universitare. Facultatea a absolvit-o în 1998, la clasa lui Florin Ciubotaru.

Lucrările de pictură şi grafică expuse la Art Jazz Club sunt realizate în ultimul an, fiind, în majoritatea lor, peisaje. Cu toate că artista îşi păstrează constantă opţiunea studiului după natură, reprezentările ei nu sunt câtuşi de puţin naturaliste. Refuzul perspectivei liniare, ca influenţă a picturii religioase pe care o practică în continuare cu pasiune, ca şi aducerea în prim plan a fragmentului de natură, individualizează compoziţiile acestei artiste, dându-le o forţă şi o expresivitate aparte.

Pentru Florica Peia peisajul, rural sau urban, este mai curând punctul de pornire al reprezentării unor peisaje interioare deloc nostalgice, deloc idilice. Artista selectează un colţ de natură, un spaţiu citadin, un arbore, un fragment vegetal, proiectând asupra lor un tumult interior care le transformă complet stuctura şi le modifică dispunerea spaţială. Planurile picturale nu se structurează în adâncime, ci se juxtapun, aducând în prim plan şi impunând privirii, motivul ales. Un trunchi scorburos de copac, aracii din grădina de la Zimnicea, locul natal al pictoriţei, plăcile de beton abandonate în mijlocul Bucureştiului, dintre care iarba se zbate să iasă la lumină, foişorul din grădină nu sunt simple motive, cu o oarecare expresivitate, pe care artista se străduieşte să o transpună plastic. Fiecare dintre aceste subiecte, incitante pentru ochiul şi sensibilitatea pictorului, devine organism viu, încercat de experienţe dramatice pe care încearcă să le comunice. De aici molipsitoarea nelinişte a tablourilor Floricăi Peia, neliniştea propriei fiinţe, transferată asupra fiinţelor şi naturii din imediata apropiere.

Percepţia acutizată a realului este, cum semnalam şi cu alte ocazii, o trăsătură a ultimei generaţii de pictori. La Florica Peia ea se manifestă însă diferit, pentru că nu subiectele aflate în tangenţă cu socialul reprezintă preocuparea ei. Şi deocamdată nici portretul n-a intrat în sfera de interes a artistei. Tumultul interior, răsfrânt asupra imaginilor reprezentate de protagonista expoziţiei de la Art Jazz Club, se regăseşte la nivel plastic în tuşele agitate, în pensulaţiile largi, în aşternerea generoasă a pastei pe suport. Grafica dezvăluie un mare rafinament şi la nivelul desenului. Tehnica frescei şi cromatica ei specifică se regăsesc, cu precădere în aceste lucrări.

Se poate deja vorbi despre o sinteză în pictura Floricăi Peia. Pe de o parte, e descifrabilă experienţa picturii religioase, de sorginte bizantină, cu regulile ei stricte de reprezentare, cu disciplina interioară pe care o impune, pe de alta lecţia modernităţii îşi spune şi ea cuvântul. Îmbinarea e fericită pentru că artista subordonează unor structuri clare, echilibrate, libertatea ei de percepţie şi reprezentare a lumii.

Pictura Floricăi Peia exaltă o dublă poetică: a fragmentului, capabil să evoce ansamblul şi a neliniştii capabile să opereze mutaţii în structura materiei vizibile.

                            

Luiza BARCAN

 

inapoi ________inapoi la cuprins