inapoi _________inapoi la cuprins_________inainte

Mariana STĂNESCU

Constantin COSTACHE

TEHNICI DE COLORARE A FURNIRULUI PENTRU MARCHETÃRIE

TEHNICA MARCHETĂRIEI

1. Generalităţi

Marchetăria este o tehnică de decorare a lemnului realizată prin alăturarea unor materiale – lemn de diferite esenţe, metal, fildeş, sidef, baga – care, asamblate pe panouri, formează diferite imagini şi motive decorative. Asamblarea acestor materiale de decorare se face cu clei animal.

O altă metodă de decorare a lemnului este cea prin intarsie, care nu presupune o asamblare pe suprafaţă, ci o îmbinare a elementelor respective (furnir din diferite esenţe de lemn, sidef, baga, metal etc) cu panoul (asamblare realizată tot cu clei animal şi prin incizarea panoului suport).

În cazul marchetăriei, apar mai rapid degradări, datorită alăturării diverselor materiale care reacţionează diferit la temperatură, umiditate relativă şi lumină.

2. Istoricul marchetăriei

Metoda de decorare prin intarsie era cunoscută încă de pe vremea egiptenilor. În mormântul lui Tutankhamon s-au găsit piese de mobilier decorate, în marea lor majoritate, cu intarsie de pietre preţioase, aur, fildeş etc.

În Orient – Persia, India, China, Japonia – erau create diverse tipuri de piese, de la paviment parchetat cu lemn, până la piese de mobilier, casete, relicvare, piese folosite în ceremoniile religioase etc.

În Roma antică se folosea o mare varietate de esenţe de lemn, în special lemn exotic importat, tăiat sub formă de furnir. Pliniu aminteste de piese de mobilier din lemn comun, decorate cu “o coajă de lemn scump”.

De-a lungul timpului, în Egipt, Roma, Persia, Japonia secolului VIII, Italia si Germania secolului XVI, au fost create numeroase piese decorate prin intarsie şi marchetărie. La Florenţa, în 1478, existau 84 de ateliere de “intarsiatori” şi alţi decoratori de mobilier de lemn. Giorgio Vasari se referea la perspectivele construirii desenului pentru intarsie, având cel mai vechi subiect, Catedrala din Siena (1503) şi uşile “Camerelor lui Raphael” de la Vatican.

În Germania secolului XVI, în atelierele de la Ausburg, mobilierul era decorat cu ornamente şi imagini.

În secolul XVI apare şi în Anglia marchetăria cu furnir colorat, utilizându-se o paletă restrânsă de esenţe deschise şi închise la culoare, în principal verde şi roşu.

În 1640, Antwerpen - Belgia, devine faimos datorită cabinetelor furniruite şi decorate cu baga şi abanos. Marchetăria era folosită foarte mult şi de meşterii olandezi. Pentru sfârşitul secolului XVI sunt cunoscute cabinetele executate în atelierele din Amsterdam, unde se produceau cele mai spectaculoase exemple de marchetărie cu ornamente florale cu furnir din lemn de trandafir şi abanos. În secolul XVIII, în Franţa, apare decorarea cu motive geometrice, numită parchetărie. Un alt tip de desen este arabescul, inspirat din modelele islamice, utilizând doar două tipuri de lemn, unul pentru desen, şi celălalt pentru fundal.

Procesul de marchetărie şi intarsiere era scump şi necesita timp pentru cunoaştere şi învăţarea tehnicilor. Diverse tipuri de esenţe de lemn exotic erau importate, apoi tăiate sub formă de furnir de diferite grosimi, în funcţie de perioadă, apoi asamblate pe suportul de lemn cu clei de origine animală, şi, în final şlefuite şi finisate cu shellac sau ceară.

Un pas important în prelucrarea materialelor care compun marchetăria (tăierea furnirului pe desen) l-a constituit descoperirea traforajului, la mijlocul secolului XVI (înainte de această dată erau tăiate cu dalta). La mijlocul secolului XIX a început utilizarea traforajului mecanic, care permitea acoperirea unor suprafeţe mai mari cu furnir.

La sfârşitul secolului XIX, traforajul a devenit o extrem de populară şi accesibilă formă de decorare a mobilierului.

3. Producerea furnirului

Până la începutul secolului XIX, furnirul a fost debitat cu fierăstrăul manual. Astfel, furnirul era tăiat cu o grosime de 2 foi pe centimetru, iar pentru bucăţi mai mici erau tăiate şi 3 foi pe centimetru.

Au existat invenţii pentru debitarea mecanică (în 1638 în Anglia şi în 1799 în Franţa) dar nu au fost puse în practică pe scară largă până în 1806, când Marc Brunnel a obţinut patentul pentru o maşină de tăiat furnir. În 1810 el inventează un fierăstrău cu pânza circulara pentru tăiat furnir.

La mijlocul secolului XIX, odată cu perfecţionarea motorului cu abur, producţia de furnir a căpătat amploare.

COLORAREA LEMNULUI

1. Istoricul colorării lemnului

Furnirul colorat, folosit pentru intarsie şi marchetăria tipică atelierelor din Quattrocento (secolul XV), s-a păstrat destul de puţin, deoarece materialele utilizate pentru colorarea furnirului erau puţin durabile. Această pierdere a culorii nu este datorată numai procesului de îmbătrânire, dar şi imprudenţei unor restauratori care au redus primele straturi de culoare prin şlefuirea furnirului.

Arta colorării lemnului e cunoscută din Grecia şi Roma antică. Exista un număr de texte scrise (de exemplu scrierile lui Plinius), în care se făcea referire la popularitatea tehnicilor de colorare a lemnului. Ele constau în fierberea lemnului în băi de coloranţi. Aceste tehnici au fost dezvoltate de meşterii romani pentru a imita diverse esenţe de lemn, scumpe şi rare. Odata cu căderea Imperiului Roman, tehnicile s-au pierdut şi, abia în Renaştere şi, în special la sfârşitul secolului XIV, utilizarea lemnului colorat a devenit din nou populară (a fost reînviată în Italia, răspândindu-se apoi şi în ţările vecine).

Prin urmare, marchetăria devine o tehnică folosită pentru a exprima în lemn variate subiecte din natură şi din arhitectură, mai târziu beneficiind de tehnica perspectivei, descoperită de Brunelleschi. Meşterii foloseau diferite tipuri de furnir colorat pentru a obţine efecte realiste. De multe ori, rezultatele experimentelor cu diverse tipuri de coloranţi şi esenţe de lemn, ofereau o alternativă mai ieftină decât utilizarea lemnelor colorate natural, scumpe si rare.

Reţetele vechi din secolele XV şi XVI foloseau încă o varietate de materiale, cum ar fi lemnul, fildeşul sau cornul. Reţetele au devenit mai detaliate în instrucţiuni în secolele XVII şi XVIII. Tehnologia colorării căpăta o importanţă deosebită şi se dezvoltă în atelierul lui David Roentgen, în secolul XVIII. Aici, culoarea dorită era aplicată pe furnir numai după repetate încercări de penetrare a culorii în lemn. În secolul XIX, reţetele erau încă cele tradiţionale, dar deja includeau ultimele cunoştinţe de chimie ale momentului respectiv.

Atunci când lemnul colorat natural nu era disponibil, colorarea artificială s-a dezvoltat cu succes în multe ateliere, în special în Franţa. Reţetele, de multe ori împrumutate din industria textilă, erau ţinute secret, dar multe detalii pot fi găsite în unele referinţe istorice ale acelei perioade, cum ar fi “L’art du Menuisier” a lui Roubo şi “Enciclopedia sau dicţionarul ştiinţei artei şi meseriilor” de Diderot, apărute în a doua jumătate a secolului XVIII.

Lemnul cel mai potrivit pentru colorare este cel deschis la culoare şi cu pori închişi, cum este arţarul. Pentru culori închise, se prefera stejarul, nucul sau parul. Lemnul trebuia să fie foarte atent preparat pentru colorare, pentru a se evita apariţia unor eventuale pete. O altă parte a preparării este fierberea lui în apă sau imersarea în apa cu alaun (folosit ca mordant care ajuta la fixarea culorii).

Coloranţii erau aplicaţi în diverse moduri, cum ar fi:

- superficial, ca nuanţă;

- pentru piesele mari, în câteva straturi calde, care penetrează lemnul câţiva milimetri;

- pentru furnir, prin imersare în baie caldă de colorant; în acest caz, culoarea penetrează până în adâncime. Aceasta a fost esenţială pentru marchetăria secolului XVIII.

Tratamentele ulterioare sunt menţionate doar în trecere, în ghidul pentru colorare, Ceara de albine, uleiul de măsline şi verniurile erau recomandate. Cele mai importante substanţe colorante erau: alaunul, soluţiile caustice (de potasiu, apa de var), soluţiile acide (acid acetic, acid azotic, acid sulfuric) şi sărurile metalice cum ar fi sulfaţii de fier şi cupru (pentru care, de cele mai multe ori, datele sunt inexacte în sursele istorice).

Există similarităţi între reţetele din diverse ţări, dar şi câteva particularităţi. De exemplu, în Anglia, în 1685 Salmon sugera un amestec de indigo şi urină pentru a colora lemnul în albastru (lemn care în prealabil a fost fiert în apă de alaun) şi un amestec de pilitură de cupru şi acid azotic, pentru a colora lemnul în verde.

În Franţa, Roubo, în 1774, sugera un amestec de indigo şi acid sulfuric, pentru a colora lemnul în albastru, şi un amestec de indigo şi colorant galben (sau colorant albastru pe lemn galben) pentru a colora lemnul în verde.

În Italia, Bonanni, în 1786, sugera un amestec de “argint viu”, sulf şi clorură de amoniu pentru a colora lemnul în albastru, sau un amestec de verdigris, litarga, argint viu şi urină pentru a colora lemnul în verde.

În Anglia, în 1796, pentru colorarea în albastru se folosea indigoul sau cuprul, şi un amestec de verdigris şi acid acetic pentru a colora lemnul în verde.

Fără îndoială, reţetele din secolul XVIII includ o mare varietate de ingrediente, atât naturale, cât şi artificiale. Asemenea tehnici produceau diferite culori ce pot fi şi astăzi admirate în piesele de artă decorate prin tehnica marchetăriei.

Conservatorii şi restauratorii trebuie să cunoască şi să înţeleagă aceste materiale pentru a putea păstra culorile ce au supravieţuit până astăzi.

2. Moduri de colorare

Colorarea lemnului se poate face prin mai multe procedee:

- colorare chimică: culorile obţinute nu sunt date de materiale colorante propriu-zise, ci de acizi sau compuşi chimici incolori sau puţin coloraţi care reacţionează cu compuşii lemnului.

- prin colorare cu ajutorul coloranţilor: o impregnare superficială ce se face cu materiale colorante foarte variate.

- colorarea prin capilaritate: este o impregnare completă, materia colorantă infiltrându-se în toată masa lemnului (este dificilă, necesită aparatură specială, şi de aceea nu mai este folosită).

Cea mai des întâlnită este cea cu ajutorul coloranţilor. În afară de materia tinctorială trebuie să se ţină cont şi de solventul utilizat, existând coloranţi solubili în apă, alcool sau în esenţă de terebentină. Prin acest procedeu, colorantul pătrunde în lemn, aproximativ 2 milimetri adâncime, permiţând obţinerea unor bune rezultate.

Coloranţii de apă sunt cel mai des întâlniţi, uşor de folosit şi economici. Ei dau cele mai frumoase şi durabile nuanţe. Trebuie menţionat faptul că esenţele de lemn deschis la culoare sunt mai potrivite pentru a obţine culori clare.

De-a lungul timpului, procedeele de colorare au suferit modificări, mai ales odată cu progresul realizat în producţia de coloranţi sintetici. Este regretabilă constatarea că uneori, pentru a obţine culori diversificate, se utilizează prea mult, în procesul de restaurare, coloranţii sintetici, în locul materialelor colorante naturale.

a. Colorarea chimică

Marea majoritate a pieselor vechi sunt decorate cu furnir în tonuri calde, predominând roşurile şi brunurile, existând în unele locuri şi tonuri reci de gri şi verde. Lemnul de culoare închisă trebuie, de obicei, albit pentru a se obţine nuanţa cât mai apropiată de cea dorită.

În cazul acestui tip de colorare, unii constituenţi ai lemnului reacţionează cu acizi sau săruri, rezultând culoarea dorită.

Constituenţii lemnului

Pereţii celulari ai elementelor anatomice ale lemnului (vase, fibre, traheide etc) sunt formaţi din substanţe chimice complexe ca: celuloza, hemiceluloza, lignina (compuşi chimici principali) şi substanţe minerale, taninuri, acizi graşi, răşini (compuşi chimici secundari).

Pentru colorarea chimică, cei mai importanţi sunt compuşii chimici secundari. Aceştia determina culoarea, rezistentă la degradarea biologică, dar şi o anumită compatibilitate cu tehnicile de încleiere, finisare etc. Se împart în:

- substanţe solubile în apă caldă (taninuri);

- substanţe solubile în solvenţi organici (răşini, ceruri, grăsimi, uleiuri eterice);

- substanţe minerale;

- substanţe colorante;

Dintre aceşti compuşi secundari, cei care reacţionează cu acizii şi sărurile, pentru a da culoarea dorită lemnului, sunt Taninurile. Se găsesc în lemn, coajă, frunză şi fructele multor plante. Sunt componente cu gust astringent care au, în soluţie apoasă, propietatea de a transforma pielea crudă în piele tăbăcită. Noţiunea de tanin nu decurge deci, din clasificarea chimică, ci din tehnologie.

Taninurile reacţionează cu clorura de fier, cu care formează compuşi de culoare albastră verde sau chiar neagră (în funcţie de procentul de tanin care se găseşte în lemn). Taninurile se oxidează uşor şi se brunifică. Ele măresc rezistenţa plantelor la atacul viruşilor şi microorganismelor.

Substanţe folosite în colorarea chimică

1. Bicromat de potasiu

Acesta este unul din cele mai simple tratamente chimice, dar aplicarea sa este oarecum limitată când se foloseşte singur. Unele esenţe de lemn se închid la culoare repede şi altele rămân cu o nuanţă galbenă, nenaturală; modificările de culoare pot fi controlate prin spălarea cu apă, dar alte modificări nu pot fi controlate. Bicromatul de potasiu este folosit fie ca mordant (când ajută la fixarea colorantului), fie singur. Se prepară în apă foarte caldă, în proporţie de 70 gr. la 1 litru de apă. Este un oxidant energic, ce înbrunează lemnul de nuc şi dă lemnului de stejar o nuanţă brun-roşcată. Dacă se trece un strat de soluţie de acid pirogalic, atunci când lemnul este încă umed, va da o nuanţă mai aprinsă (ca si cea dată de baiţ). Trebuie menţionat că soluţia de bicromat nu colorează lemnul ea însăşi, ci produce culoarea bruna prin oxidarea taninului conţinut în lemn.

2. Acid azotic

Se foloseşte: acid azotic 20-30%, soluţie saturată de NaCl şi apă caldă.

Soluţia de acid azotic se aplică cu o pensulă de nylon, în strat subţire, după care se trece un fier încălzit pe suprafaţa astfel tratată (modificarea culorii are loc în câteva secunde). Corectarea diferenţelor de culoare se face cu soluţie saturată de NaCl, urmată imediat de ştergerea cu o cârpă înmuiată în apă caldă. În unele cazuri se observă, după încălzirea suprafeţei tratate cu acid azotic, obţinerea unei culori prea luminoase. Aplicarea de bicromat de potasiu, după ce s-a încheiat procesul cu acid azotic sau aplicarea acidului oxalic între etapa cu acid azotic şi etapa cu soluţie saturată de sare, modifică culoarea în cea dorită.

3. Soluţie de fier în acid acetic

Se prepară soluţie de fier în acid acetic 3% cu câteva zile înainte de utilizare (pentru a se dizolva complet fierul în acid acetic, rezultând în final o soluţie limpede, brun- roşcat închis). Se aplică soluţia cu o pensulă şi se trece fierul încălzit, ca şi în cazul tratării cu acid azotic. Dacă procesul nu este suficient de intens, se umezeşte din nou suprafaţa lemnului, cât este caldă. Atunci când culoarea dorită este obţinută, se spală suprafaţa cu soluţie de NaCl, urmată de apă caldă; se usucă cu o cârpă, apoi se lasă în aer pentru uscarea completă.

4. Sulfat de fier

Se găseşte sub formă de cristale verzi, solubile în apă. Dă o culoare gri până la negru, cu lemnul de campeche şi tonuri de verde şi gri cu principalele substanţe tanante din lemn.

Deci, prin colorarea chimică a lemnului se pot obţine diverse tonuri de galben, roşu, albastru, brun şi gri. Pentru nuanţe de galben se cufundă lemnul în soluţie de carbonat de Na 2,5%, apoi se trece printr-o soluţie de sulfat de fier 0,5%. Pentru obţinerea unor nuanţe de roşu, se foloseşte oxidul de titan dizolvat în HCl concentrat. Albastrul se obţine cu soluţie de azotat de cupru 1%, după care se imersează lemnul în soluţie de carbonat de Na 2,5%. Brunul se obţine cu clorura de magneziu (se prepară în apă caldă, în concentraţie de 1%). Se fixează cu soluţie de sodă caustică. Nuanţele de gri se obţin prin reacţia taninului din lemnul de stejar, castan, printr-un simplu badijonaj făcut cu o sare de fier.

Proba de furnir colorat

S-a analizat colorantul dintr-o proba de furnir (verde-gălbui) dintr-un Paravan olandez de secol XIX prin metoda HPLC (cromatografie lichidă de înaltă performanţă) în laboratorul de investigaţii de la Institutul Regal pentru Patrimoniu Artistic de la Brussels, prin amabilitatea colegei Irina Petroviciu, chimist la Muzeul Satului. Analiza nu a pus în evidenţă prezenţa unui colorant vegetal, ci doar a unui tip de tanin, acidul elagic.

Deoarece, în literatura de specialitate este menţionată reacţia acidului elagic cu sărurile de fier, s-a încercat obţinerea unei nuanţe, cât mai apropiate de original, pe baza acestei reacţii (pentru completarea furnirului lipsă), realizate în procesul de restaurare.

S-au făcut soluţii de diverse concentraţii de sulfat de fier (3%, 5%, 10%, 15% ) care s-au aplicat pe furnir de stejar şi paltin. Proba de stejar a căpătat o culoare albastru închis, datorită procentului mare de tanin (6%). Pentru proba de paltin, cea mai apropiată nuanţă s-a obţinut cu soluţia de 5%, aplicată prin imersare (furnirul colorat se şlefuieşte şi prin imersare culoarea penetrează mai mult lemnul decât prin pensulare).

B. Colorarea cu coloranţii sintetici şi naturali

Este procedeul cel mai cunoscut şi mai răspândit. Lemnul trebuie imersat în baie de alaun (sau alţi mordanţi), înainte de a fi folosiţi coloranţii. Lemnele albe, cum ar fi arţarul, sycomorul, platanul, permit obţinerea unor culori deschise (albastru deschis, verde, galben, roşu). Frasinul, cireşul, teiul, nucul, permit obţinerea unor culori mai închise (roşu, albastru).

Albirea lemnului. Albirea constă nu numai în decolorarea lemnului, ci şi în eliminarea elementelor colorante naturale ale lemnului care, în amestec cu coloranţii utilizaţi, poate modifica rezultatul dorit. Pentru a obţine nuanţe mai delicate, procesul de colorare începe prin decolorarea lemnului. Se poate face în diverse moduri, cel mai simplu fiind în baie de acid acetic, lăsat timp de 10 ore. După albire, se pot folosi atât coloranţi naturali cât şi sintetici.

Coloranţii naturali se împart în:

- coloranţi minerali: galben de crom, ocru, albastru de Prusia. Aplicarea lor se face prin colorare chimică, deci în urma unor reacţii chimice între taninul din lemn şi aceşti compuşi.

- coloranţi animali: pentru lemn singurul colorant de origine animala este cochenille.

- coloranţi vegetali: quercitron, curcuma, garanta, santal etc.

Cei mai utilizaţi au fost coloranţii vegetali. În prezent, un număr redus de meşteri utilizează încă culorile vegetale, procedeul necesitând cunoaştere îndelungată. Majoritatea folosesc culorile de anilină, mai ieftine şi mai uşor de folosit.

Mordanţii

Unele materiale colorante pot fi aplicate simplu, fără un tratament în prealabil. Alte materiale colorante necesită aplicarea prealabilă a unui mordant, ce va fixa culoarea naturală sau sintetică. Este mai eficace aplicarea mordantului la cald; trebuie evitat amestecul colorantului cu mordantul (pentru a nu precipita). Mordanţii folosiţi sunt, în general, solubili in apa, utilizându-se alaunul de aluminiu, sulfatul de cupru, sulfatul de fier, clorura de staniu, bicromatul de sodiu şi de potasiu.

Coloranţii folosiţi în secolele XVII şi XVIII

Coloranţii negri

Ebensiştii au dezvoltat o varietate de coloranţi pentru a imita lemnul de abanos, deoarece, mai ales în secolul XVII, abanosul era un material căutat şi foarte scump. O reţetă veche (secol XV, Italia) pentru coloranţii negrii are la bază un ulei.

Cei mai mulţi coloranţi negri sunt bazaţi pe soluţii de fier în acid acetic sau pe diferite extracte vegetale cum ar fi: lemnul de Brazilia, coaja de nuc, ce interacţionează cu acidul taninic din lemn. Lemnele favorizate sunt stejarul (cu conţinut natural ridicat de tanin – 6%), nucul si parul.

Coloranţii roşii

Cei mai mulţi erau bazaţi pe extracte de lemn brazilian, într-o varietate de soluţii, cum ar fi: alaunul, soluţiile caustice sau alcoolul. Diferite tipuri de lemn roşu dau o varietate largă de nuanţe de roşu. Substanţele colorante, cum ar fi sângele dragonului, nu apar în reţete pâna la sfârşitul secolului XVIII. La fel şi coloranţii din extract de cochenille, care erau cunoscuţi pentru colorarea textilelor.

Coloranţii galbeni şi bruni

Sunt strâns legaţi de coloranţii roşii. În timp ce coloranţii galbeni au fost explicit menţionaţi pentru prima dată în surse din secolul XVIII, coloranţii bruni au devenit populari la începutul secolului XIX. Cel mai des folosiţi erau safranul şi ocrul.

Coloranţii albaştri

Pot fi împărţiţi în două grupe:

- coloranţi albaştri cu conţinut metalic (pe bază de verdigris, care este un acetat dibazic de cupru, preparat din timpuri vechi, prin corodarea cuprului cu oţet);

- coloranţi albaştri pe bază de extracte vegetale (indigo în vitriol, în special din secolul XVIII).

Coloranţii verzi

Ca şi coloranţii albaştri, sunt bazaţi, majoritatea, pe verdigris. Amestecuri de coloranţi albaştri şi galbeni sunt, de asemenea, prezente în literatura de specialitate. Se mai folosea şi sulfatul de cupru.

Exemple de coloranţi naturali:

¨ CURCUMA

Se obţine un galben luminos, dar puţin rezistent la lumină; în timp, devine galben brun (în contact cu aerul). O soluţie de 10% curcuma în alcool favorizează penetrarea colorantului în lemn, rezultând un galben strălucitor.

¨ QUERCITRON

Este o substanţă cristalină, galbenă, obţinută din scoarţă de Quercus tinctoria sau stejarul negru (America Centrala şi de Sud, dar creşte şi în sudul Europei). Se obţine prin extract în apa fierbinte. Necesită folosirea de mordant (hidroxid de aluminiu pentru obţinerea culorii galbene). Prin adăugarea de sulfat de fier, în locul aluminiului, rezultă o culoare verde-galbui.

¨ LACUL DE GARANTA

Se obţine din rădăcina plantei Rubia tinctoria, ce a fost cultivată în scopul colorării, din antichitate. Este colorantul cel mai des utilizat în Europa, India şi Orientul mijlociu.

Are în compoziîie amestec de doua antrachinone, alizarina şi purpurina. Se foloseşte ca mordant hidroxidul de aluminiu. De la sfârşitul secolului XIX s-a obţinut prin sinteză alizarina.

¨ COCHENILLE

Este un colorant extras din insectele femele mature de Dactylopius coccus, colorantul principal fiind acidul carminic. Se foloseşte ca mordant clorura de staniu, fiind aplicat în soluţie de alaun şi acid tartric.

¨ SANTAL

Originar din Asia. Colorantul se obţine prin macerarea lemnului de santal-pudră în alcool. Se foloseşte ca mordant soluţie de alaun şi prin adăugarea unei picături de soluţie de bicromat de potasiu 5% se obţine un roşu-brun solid.

Alcaliile adăugate în locul bicromatului dau o tentă violacee ce devine brună prin acţiunea îndelungata a aerului.

¨ INDIGO

Este un colorant albastru din plante (de exemplu, Indigofera tinctoria) folosit din cele mai vechi timpuri. Planta conţine o glucozidă care, prin hidroliza acidă, dă produsul colorant şi glucoza. Indigoul a fost obţinut prin sinteză, în 1880, de Baeyer.

Indigoul solubilizat în acid sulfuric dă o frumoasă culoare albastră, mai puţin rezistentă pe lemn decât pe firul textil. Lemnul este tratat în prealabil cu soluţie de acetat de aluminiu (ca mordant), apoi se aplica (după câteva ore) indigoul, în solutie caldă, dar în concentraţie variabilă, în funcţie de nuanţa şi intenstitatea dorită.

¨ LEMNUL DE CAMPECHE

Colorantul se extrage prin fierberea aşchiilor de lemn în apă. Cu sărurile de cupru dă o culoare albastră. De aceea, se foloseşte ca mordant soluţie de sulfat de cupru 1%; după aproximativ 2 ore se aplică şi soluţia caldă de lemn de campeche. Prin amestecarea sulfatului de cupru cu alaun se obţine un albastru-violaceu. Prin amestecarea sulfatului de cupru cu sulfat de fier rezultă un albastru-gri.

Pentru culoarea verde nu exista un colorant vegetal care singur să dea acestă culoare, dar se poate obţine prin tratarea lemnului cu mordant (alaun), apoi cu carmin de indigo şi lemn galben. Campeche şi quercitronul dau împreuna cu mordant de sulfat de cupru un verde mai albastru sau mai galben, în funcţie de colorantul predominant.

¨ SÂNGELE DRAGONULUI

Este o răşină naturală, dintr-un copac din Asia de Est, cunoscut înca din Evul Mediu. Dă lemnului o culoare roşie.

2. Coloranţii sintetici

Coloranţii sintetici sunt derivaţi din gudron, numiţi şi culori de anilină (anilinele rezultă în urma distilării gudronului). Au devenit una dintre materiile colorante cele mai utilizate în industria lemnului. Există în comerţ numeroase produse, având în compoziţie aniline, fiind înlocuiţi coloranţii vegetali şi animali (se numesc baiţuri pe bază de culori de anilină).

Există aniline solubile în apă, în alcool, iar altele care se dizolvă numai în esenţă de terebentină. Anilinele din aceeaşi categorie se amesteca foarte bine pentru a forma diverse culori, dar nu se obţin rezultate bune prin amestecarea anilinelor grase cu cele ce se dizolvă în alcool. De asemenea, nu se amestecă anilinele acide cu cele bazice pentru că precipită unele în altele.

Dizolvarea anilinelor în esenţă de terebentina sau în alcool se face la rece; rezultate mai rapide se obţin prin încălzirea precaută în bain-marie, într-un recipient emailat. Coeficientul de solubilitate a acestor coloranţi este variabil. Rezultate mai bune dau baiţurile pe bază de coloranţi care se dizolvă în alcool, faţă de cei care se dizolvă în apă.

Baiţurile solide sunt cele mai folosite de ebenişti.

Coloranţii de anilină se clasifică în:

- coloranţi acizi: sunt cei care dau cele mai bune rezultate pentru băiţuirea lemnului (au durabilitate şi penetrează bine lemnul); sunt rezistenţi la acţiunea luminii;

- coloranţii bazici: baiţurile obţinute cu coloranţi bazici sunt mai vii, dar au rezistenţa la lumină mai scăzută.

inapoi _________inapoi la cuprins_________inainte