inapoi la cuprins________inainte
La ediția 2003 a școlii de vară Tradiție și Postmodernitate de la Bujoreni, profesorul Radu Florescu și-a ținut ultimul curs. Apoi a plecat dintre noi definitiv, cu aceeași discreție care i-a condus viața și remarcabila activitate științifică și pedagogică. Ne-am luat, fără să știm, rămas bun, în grădina restaurantului Supca, cu o sticlă de vin bun în față, noi povestind vrute și nevrute, profesorul dăruindu-ne, ca întotdeauna, cu nesfârșită generozitate, din comoara minții sale. De toate am vorbit acolo, la Supca, dezbaterea din școală transferându-se, pe seară, sub merii doctorului Popescu. Despre arhitectura țărănească în lemn, despre vechimea bisericilor muntenești din același material, despre locuire în general. Și eu, mi-am amintit de cursurile din facultate, spunându-i domnului profesor că ne credeam foarte deștepți atunci când îl întrerupeam pentru a-i pune întrebări fără nici o legătură cu tema cursului. Iar el mi-a răspuns că încercările noastre de a scăpa de muzeologie erau zadarnice până la urmă, fiindcă tot își ținea cursul și tot din el ne chestiona la examen. Așa e, dar câte învățam în plus Am convenit că totul fusese un joc nevinovat, din care noi, foștii lui studenți nu avuseserăm decât de câștigat.
Unii nu știu nici acum că profesorul nostru drag ne-a părăsit, fiindcă, într-o lume atât de preocupată de divorțurile și cununiile cu maneliști ale fotbaliștilor, politicienilor sau starletelor de televiziune, nimeni n-a dat atenție tragicei dispariții a lui Radu Florescu.
Datorită unui clișeu de acum, obișnuim să spunem că moartea cuiva lasă un gol ce nu mai poate fi umplut. De cele mai multe ori, acestea sunt vorbe goale. În ce-l privește pe Radu Florescu, nimic nu e mai adevărat. Chemat de Dumnezeu la El, în plină activitate, profesorul a lăsat neterminate multe lucruri pe care doar el știa să le ducă la bun sfârșit: cărți, studii, monografii, coordonări de doctorate, cursuri de strictă specialitate, un fel clasic, decent și plin de substanță în a transmite învățătura. Iar revista noastră a mai pierdut, după Petre Bardașu și Irina Nicolau, pe încă unul dintre membrii cei mai prețioși ai colegiului director. Felul în care ea este structurată și gândită se datorează, în bună măsură și lui Radu Florescu. Din lungi și pasionante discuții purtate în vasta bibliotecă a profesorului s-a născut revista Ianus. El ne-a dat o direcție de urmat cu tenacitate, un sens profund al demersului cultural și curajul de a spune lucrurilor pe nume.
Eram studentă în anul I la Istoria artei când l-am cunoscut pe domnul profesor. Cursurile obișnuia să le susțină la Muzeul de Istorie a României, de pe Calea Victoriei. Acolo mergeam cu toții, după alte cursuri ținute la facultate. Deși eram adeseori obosiți, plictisiți și fără țintă, întâlnirea cu Radu Florescu avea asupra noastră un efect miraculos. Știa să ne redeștepte curiozitatea și să ne provoace. Cursul de istorie antică, apoi cel de muzeologie, deveniseră pretexte pentru un dialog liber, deschis, în urma căruia simțeai că n-ai pierdut timpul. Ca să scăpăm de litania termenilor prea abstracți ai cursului de muzeologie, inventaserăm o stratagemă. Radu Florescu enunța o temă. Unul dintre noi intervenea și zicea: Domnule profesor, iertați-mă că vă întrerup, dar e o problemă care nu-mi dă pace. Am văzut o săpătură aici pe Calea Victoriei, lângă muzeu. Se văd urme de zidărie veche. Ce reprezintă? sau am citit într-o carte cutare lucru. E adevărat? Și de aici începea spectacolul. Profesorul abandona temporar cursul și începea să explice calm, cu argumente, răspunzând precis și fără echivoc oricărei întrebări. Interveneau și alți studenți cu alte idei. Călătoream până departe. Apoi, profesorul își relua imperturbabil cursul de unde îl lăsase, până la următoarea salvă de întrebări colaterale. Nu știu cum se făcea totuși că nici cursul nu rămânea nepredat, nici întrebările noastre fără lămuriri. Și câte lucruri am mai aflat Unele țineau, inevitabil, de antropologia culturală al cărei reprezentant de marcă a fost Radu Florescu. De pildă, de la el am aflat multe despre cultura țiganilor. Mi-l aduc aminte când ne vorbea despre jurământul țigănesc cu banul de aur în gură, jurământ a cărui încălcare este echivalentă cu o condamnarea la moarte.
Singura practică de vară care se mai făcea în anii studenției mele de la Istoria artei era la șantierul arheologic de la Capidava, coordonat, o viață întreagă de Radu Florescu. Îndatoririle mele de profesor m-au împiedicat în anul I să particip și eu la practica respectivă. Pentru colegii mei mai norocoși o lună de zile pe șantier, în preajma lui Radu Florescu, fusese echivalentul unei inițieri. Și tot legat de Capidava și de destinul arheologului de cursă lungă îmi amintesc o relatare de-a domnului profesor care m-a marcat. În timpul unui curs ne-a povestit că și-a petrecut luna de miere acolo, pe șantier, dormind împreună cu tânăra sa soție într-un pat sub care era depozitat un sarcofag ce conținea mumia unei tinere fete
Așa a fost să fie că n-am ajuns niciodată la Capidava împreună cu domnul profesor, deși plănuiserăm câțiva ani la rând o astfel de expediție. De fiecare dată când am trecut pe acolo, în drum spre Constanța, el nu era acolo. Și ultima dată când am vizitat Capidava, la începutul lui septembrie 2003, locul mi s-a părut, ca niciodată, pustiit și fără nici un farmec. Era doar cu câteva zile înainte ca Radu Florescu să ne părăsească.
Comunicarea mea cu domnul profesor a continuat și după ce am absolvit facultatea. La un moment dat l-am solicitat să colaboreze la realizarea unei emisiuni pilot pe care o intitulasem Pariul cu arta. Am filmat în biroul lui, de la Muzeul de Istorie, iar interviul legat de starea artelor contemporane a fost de o coerență desăvârșită. Aceea este una dintre cele mai reușite emisiuni ale mele. Cu acea ocazie, mi-am dat seama că bunăvoința lui Radu Florescu nu se termina la ieșirea din sala de curs. Ea se prelungea mult dincolo de ea și tocmai de aceea l-am avut în primul rând în minte ca spiritus rector atunci când ne-am apucat să legăm programul Tradiție și Postmodernitate, precum și revista Ianus. Și într-adevăr, domnul profesor, entuziasmat de ideea noastră, ne-a sprijinit constant.
Astăzi, tot ce ne-a mai rămas este imaginea lui imprimată pe pelicula video, împreună cu rostirea unor adevăruri dureroase despre cultura contemporană. Am oferit aceste imagini oricui ar fi fost interesat să amintească despre viața și activitatea de complexitate academică a profesorului Florescu. N-am găsit amatori. Așa că Radu Florescu a plecat dintre noi singur și neștiut, ca ultim descendent al unei ilustre familii stinse odată cu el. Am căutat prin ziare măcar o știre mică, oricât de mică, care să amintească de moartea lui. N-a existat. Ce mai înseamnă pentru contemporani un demers cultural complex și articulat?, câți știu ce înseamnă să sapi și să cercetezi o viață întreagă pe un șantier arheologic de importanță internațională, lăsând acolo tot ce are tinerețea mai frumos și mai bun?
Ne-au mai rămas și cărțile lui Radu Florescu și amintirile legate de întâlnirile cu el, acasă, în bibliotecă. Pentru mine, mai ales, rămâne imaginea aceea, ultima, de sub merii doctorului Popescu, când am dat-o la pace cu un domn profesor bronzat, proaspăt întors din Spania, în legătură cu un mod unic astăzi de a transmite învățătura.
Dumnezeu să vă aibă în paza Lui, domnule profesor!
Luiza BARCAN
inapoi la cuprins________inainte