inapoi________inapoi la cuprins________
inainte
Trebuie făcută din capul locului distincţia
între scriere şi limbă. În timp
ce limba este sistemul primar, fundamental de comunicare între oameni,
scrierea, ca sistem secundar de comunicare, a apărut mult mai târziu,
originea şi răspândirea ei având numeroase determinări istorice.
Între limbă şi scriere nu există condiţionări
necesare: nici scrierea nu este condiţionată de limbă, şi
cu atât mai puţin invers. Este suficient să amintim doar faptul
că atâtea popoare fie nu au cunoscut scrierea niciodată – cum au fost
dacii şi tracii -, fie, aşa cum s-a întâmplat şi cu românii,
şi-au schimbat-o în decursul istoriei.
Suntem obişnuiţi, în mod empiric, şi
aşa s-a întâmplat peste tot şi dintotdeauna, să percepem
cuvântul ca pe o unitate. În realitate cuvântul are o dublă natură:
el constă în asocierea intimă între o noţiune şi o formă
sonoră. Ambele sunt greu de definit şi încă provoacă
discuţii lungi între specialişti. Pentru scopul nostru, va fi
suficient să definim noţiunea ca pe o reprezentare
mentală a unui obiect (concret ori abstract), proces, proprietate ori
relaţie. Forma sonoră este, evident, şirul de sunete
articulate, deci expresia fizică, a cuvântului. Legea numită în
lingvistică legea arbitrariului semnului lingvistic
afirmă că între ceea ce este semnificat (adică
noţiune) şi semnificant (forma sonoră) nu există
nici o determinare. Cu alte cuvinte, nimic nu obligă ca noţiunea
Un alt lucru care trebuie spus este acela că creierul
uman, spre deosebire de cel al animalului, are un "sector de
memorie" destinat folosirii convenţiilor lingvistice. Sunt o
mulţime de lucrări asupra limbii ori de istorie a diferitor limbi în
care găsim explicat mecanismul gândirii lingvistice. Dintre toate, vă
recomand cu deosebită căldură volumul I al "Istoriei limbii
Române" a lui Sextil Puşcariu, un lingvist cu rarul talent de a
prezenta cele mai complicate lucruri într-un mod şi într-un limbaj pe care
le poate înţelege oricine.
Am lungit puţin această introducere, pentru a
încerca să explic, în cele ce urmează, cum înţelegeau popoarele
din zorii istoriei limba şi ce determinări lingvistice au dus la
apariţia scrierii.
Din experienţa mea, ştiu că unitatea
lingvistică pe care o are omul tradiţional în vedere atunci când
judecă probleme ale limbii este cuvântul, ca unitate
inseparabilă între sens şi formă sonoră. Sensul, o realitate
mult mai complexă decât pare la prima vedere şi chiar decât ne-o
prezintă dicţionarele, se defineşte în mintea omului treptat, în
timpul copilăriei. Să exemplificăm, apelând din nou la cal.
Ce reprezentare se formează în mintea noastră când folosim acest
cuvânt (un lingvist american se întreabă chiar ce proces chimic se petrece
la pronunţarea unui cuvânt)? Reprezentarea cuprinde imaginea (în
mişcare) a animalului, dar şi toate celelalte atribute ale lui,
învăţate din experienţă. Numai aşa cineva ar putea
înţelege expresii ca "a munci cât un cal" ori "la
Paştele cailor". Sensul este aşadar o reprezentare mentală
extrem de complexă. Pe de altă parte exprimarea sonoră a
cuvântului este şi ea mai complicată decât pare. Pentru a evoca o
asemenea noţiune mintea noastră nu utilizează cuvinte concrete,
de ex. calul, calului, caii, cailor etc., ci arhicuvinte sau metacuvinte
sau - poate şi mai bine, folosind terminologia Internetului – hiper-cuvinte:
anumite expresii sonore (în cazul nostru kal- şi kay-) deschid
accesul spre o paradigmă întreagă, spre o listă de forme sonore.
Funcţia fiecăreia depinde de limba pe care o vorbim: o formă a
paradigmei lui cal, poate arăta dacă este vorba de unul sau mai
mulţi (numărul), dacă este determinat sau nu (articolul)
ş.a.m.d. dar evocarea sensului se datorează numai complexelor sonore kal-
şi kay-. Mai mult, dacă ştim că românii vechi
spuneau la plural nu cai ci cal'i, atunci ne dăm seama
că purtătorul sensului era, pentru acest cuvânt, radicalul sau
rădăcina kal. În concluzie, latura sonoră a cuvântului –
aşa cum este el perceput de gândirea tradiţională – constă
într-o rădăcină abstractă, reprezentând suma formelor pe
care le poate lua acel cuvânt în flexiune.
Să recapitulăm. Cuvântul, pentru omul
simplu, este compus dintr-o reprezentare mentală complexă
legată intim de un şir sonor, pe care l-am numit mai sus hipercuvânt.
Toată această introducere a fost necesară pentru că primele
tentative de scriere şi apoi primele scrieri au notat tocmai această
unitate semiotică, cuvântul, aşa cum l-am definit mai sus.
Deşi astăzi pentru noi – cei obişnuiţi cu utilizarea
alfabetului - este de neînţeles, pentru cei care au inventat scrierea, cel
mai la îndemână, cel mai natural şi cel mai simplu procedeu a fost
acela de a nota cuvinte şi nu sunete.
Scrierea, ca sistem coerent de notare a limbii, s-a
născut dintr-o mulţime de alte tehnici şi practici, mult mai
vechi şi având finalităţi diferite. Cunoaştem astăzi o
mulţime de sisteme de semnalizare utilizate de comunităţile
primitive: semnalizarea primejdiilor prin focuri pe înălţimi (care la
unii indieni ştim bine a dus la dezvoltarea unui "telegraf al
fumului"), marcarea unor locuri prin obiecte simbolice (la indienii sioux
este cunoscut un "cod al suliţelor" – care, înfipte în
pământ într-un anumit număr şi în anumite poziţii,
transmite "cititorului" date destul de complexe: ce vânat a fost
găsit în acel loc, cantitatea, mărimea, calitatea etc.). Un sistem
extrem de complex au creat indienii quechua-aymara, cei care au dat
naştere şi apoi au supravieţuit civilizaţie incaşe:
este vorba de quippu, o formă rudimentară de scriere prin
noduri făcute pe şiruri de sfori; un asemenea quippu se spune că
putea nota chiar cuvinte. Ştim apoi că în mai toate siturile
preistorice descoperite până acum, cele mai multe în peşteri, pe
lângă desene şi picturi de o forţă sugestivă şi
de o frumuseţe aproape de conceput pentru ceea ce înţelegem noi azi
prin "primitiv" – s-au descoperit şi semne, foarte
asemănătoare cu cele folosite mai târziu la scriere. Cum ele sunt în
mod evident nişte abstracţiuni fără funcţie
ornamentală, trebuie să admitem că erau folosite, probabil, în
scop mnemonic. Cele mai vechi sunt semnele care notează numere, de cele
mai multe ori linii sau puncte. Apoi forme geometrice simple: triunghiuri
şi cercuri şi stilizări: munţi, ape etc.
Aşadar, se poate spune că în zorii istoriei
existau deja, disparate, componentele scrierii. Cele mai vechi sisteme coerente
de scriere de care avem astăzi cunoştinţă sunt: scrierea
Văii Indusului (ori scrierea Harappa), din mijlocul mileniului
4 îen., scrierea sumeriană (sf. mil.4) şi scrierea
egipteană (din aceeaşi perioadă). Au existat scrieri mai
vechi în această parte a lumii? Discuţiile sunt încă în toi. Pe
de o parte, în diverse puncte ale Europei au fost găsite obiecte cu semne
care pot fi foarte bine considerate glife. Pe de altă parte aceste
descoperiri sunt izolate, cu un număr foarte redus de semne, deci
intraductibile şi nu există dovezi concrete că ele sunt resturi
ale unui sistem de scriere răspândit. Coroborând mai multe argumente,
părerea mea este că trebuie să fi existat cel puţin un
sistem de scriere mai vechi decât cele menţionate, a cărui arie era
bazinul Mediteranei. O sumedenie de monumente fragmentare conţin semne
care aparţin se pare unui repertoriu unic. S-a vorbit mult de
tăbliţele de la Tărtăria (de lângă Cluj), calul de
bătaie al protocroniştilor de pretutindeni. Fie că sunt români,
maghiari, bulgari, turci ori de altă naţie, protocroniştii cred
că neamul şi limba lor au dat naştere tuturor celorlalte şi
de aceea sunt în căutare de antichităţi "misterioase"
pe care ei le traduc cu cea mai mare uşurinţă în limba lor.
Tăbliţele de la Tărtăria se află însă şi în
preocupările lingviştilor serioşi care, în stadiul actual al
datelor, sunt foarte sceptici în ce priveşte o eventuală descifrare a
lor. Tăbliţele nu sunt deloc senzaţionale: nu sunt nici unice
şi nici atât de vechi cum le cred unii. Artefacte asemănătoare
s-au descoperit în Bulgaria (tăbliţa de la Karanovo) şi mai ales
în Serbia (la Vinča şi în împrejurimi, în situri aparţinând
culturii Vinča). Asemănarea unora dintre semne cu cele sumeriene nu
are, cum vom vedea, nici o relevanţă în ce priveşte originea fie
a tăbliţelor, fie a sumerienilor.
Trecând în vestul extrem al Europei, să menţionăm şi aici existenţa unui sistem de semne numite "vechi iberice".
Alfabetul silabar iberic de nord-vest
Nu este deloc imposibil ca ele să fi fost
întrebuinţate de strămoşii bascilor care, cum ştim, sunt în
Spania şi Franţa mult mai vechi decât celelalte neamuri europene de
astăzi. Indo-europenii celtici, la venirea lor, i-au găsit pe iberi
aici (numiţi în latină Iberi şi Vascones). O serie de semne
vechi iberice sunt foarte asemănătoare cu glife din nordul Africii,
unde în vechime exista o efervescenţă culturală
neaşteptată şi despre care ştim încă foarte
puţin. Egiptenii n-au apărut din nimic: ei au fost vârful de lance al
unei multitudini de popoare ajunse la un înalt grad de civilizaţie.
Nord-vestul Africii era dominat de un grup de limbi şi neamuri, numite
astăzi – convenţional -
(vechi) libiene, din care au supravieţuit doar berberii.
Tifinag, alfabetul berber
Primele scrieri berbere (alfabetul numit tifinag) sunt
"numai" de prin sec. 6 îen., dar unele semne ale acestora se
regăsesc pe monumente mult mai vechi. Aceste semne seamănă
şi cu cele cunoscute în insulele din estul Mediteranei: aşa numitele
hieroglife cretane, din care o parte (61 la număr) apar pe splendidul dar,
din nefericire, unicul "Disc de la Phaistos".
Celebrul disc de la Phaistos, din sudul Cretei (foto
faţa B şi desene ambele feţe). Semnele, cu aspect hieroglific
dar cu funcţie silabică, sunt "tipărite" (imprimate cu
un poanson).
Din aceeaşi familie de semne provin şi silabarele
cipriote
Silabar cipriot
şi linearul cretan A care datează cel puţin
din mileniul 3 îen.,
Tabletă contabilă scrisă în Linearul A
de vreme ce linearul B, derivat din primul, a fost folosit
cu începere de pe la 1900 îen., cum vom vedea mai jos.
Toate acestea sunt poate
resturi ale unuia sau mai multor sisteme de scriere mai vechi, dar pot fi la
fel de bine şi mărturia primelor tentative de scriere, care n-au mai
apucat să se dezvolte şi să se răspândească.
După aceste preliminarii teoretice şi istorice,
să pătrundem puţin mai adânc în ce înseamnă scrierea.
Am spus la început că pentru omul obişnuit cuvântul este o unitate. Voi adăuga acum şi observaţia că interesul lingvistic natural al omului (există aşa ceva!) se concentrează asupra laturii semantice, acordând celei fonetice o importanţă minimă. Omul tradiţional este frapat nu de pronunţia diferită a unui cuvânt (dialectală spre exemplu), ci de modificările sale de sens. Aceasta este o lege experimentală, nu teoretică, şi de aceea mi-e imposibil acum să găsesc acestui fenomen o explicaţie simplă şi uşor de formulat. Să ne mulţumim deci cu constatarea în sine şi să mergem mai departe, afirmând că această tendinţă se regăseşte în procesul de naştere a primelor scrieri. Ea a făcut, probabil împreună cu unele determinări istorice, altfel spus "pentru că aşa au pomenit de la cei bătrâni", ca primele tentative de scriere să încerce să noteze nu forma sonoră, ci noţiunile. Am văzut mai sus că pictogramele existau cu mult înainte, cu utilităţi diverse. Primele scrieri nu au făcut decât să agrege aceste utilizări diverse într-un corpus coerent, transmis şi perfecţionat din generaţie în generaţie. Primul stadiu al glifelor a fost cel pictural: ele redau, figurativ sau stilizat, obiecte existente în natură. Este, de aceea, de aşteptat ca unele din obiectele fizice comune să fi fost redate foarte asemănător sau la fel în mai multe scrieri. Unii consideră asemănarea semnelor drept dovadă de înrudire a unor sisteme de scriere. Iată, spre exemplu forma glifei "munte" în primele faze ale scrierilor sumeriană, egipteană, chineză, hitită şi din Valea Indus-ului:
|
Sumeriană |
|
"munte,
deal, ţară, străin" |
|
Egipteană |
"munte,
deal, ţară, străin" |
|
|
Chineză |
"munte,
deal, lume" |
|
|
Hitită
hieroglifică |
"cetate,
ţară" |
|
|
Valea
Indusului |
? |
Deşi simbolul există în toate cinci limbile,
având trei (uneori doar două) creste, el nu este neapărat împrumutat
de către o scriere de la alta, cu atât mai mult cu cât sensul exprimat de
această glifă nu este identic în toate. De aceea nu este deloc
obligatoriu nici ca semnele de la Tărtăria să aibă de a
face cu sumerienii, în ciuda unor similitudini.
Reprezentarea pur pictografică însă nu poate fi
considerată scriere, ci doar un sistem mnemonic. Să luăm o
"frază" ca:
=]ÄSSS
Din aceste desene nu putem înţelege nimic mai mult
decât
mergere, topor, vită,
trei bastoane.
Cu puţină fantezie putem improviza : "am mers şi am tăiat o vacă în trei bucăţi" ori, la fel de bine, "el o să plece să vâneze cu toporul trei gazele gnu" ceea ce e cu totul altceva. Pentru a limita numărul citirilor greşite avem, evident, nevoie de nişte convenţii mai precise : pentru ideea de "a merge la vânătoare" să folosim, să zicem, o glifă cu un om mergând, având în mână o armă; pentru a deosebi vaca de gazelă, să-i punem gazelei o dungă neagră pe mijloc; pentru a deosebi un număr de obiecte de un număr de părţi, să redăm obiectele prin beţe şi părţile prin puncte, şi aşa mai departe. Ar fi un pas înainte spre o mai precisă înţelegere a mesajului, dar un pas nu prea mare. Orice am face, reprezentarea strict pictografică nu poate fi un mijloc de comunicare precis căci nu poate reda o mulţime de noţiuni abstracte şi instrumente ale limbii:
-sensurile abstracte (adverbe ca mult, frumos etc.)
-morfemele, adică acele particule adăugate
cuvintelor care alcătuiesc flexiunea: marca numărului, a genului, a
cazului , la verbe timpul şi multe altele.
-particulele relaţionale: prepoziţiile şi
conjuncţiile: şi, la etc.
-numele proprii
Pasul decisiv spre scriere a
fost făcut în momentul în care oamenii au început să se
folosească de valoarea fonetică a cuvintelor ce denumeau
noţiunile desenate. Un semn ca
Toate scrierile vechi au constat într-un amestec de semne cu
valoare pur ideografică (din care multe erau pictografice) cu semne cu
valoare mixtă: ideografică şi fonetică. Şi pentru
că pentru că toate au parcurs la început aceleaşi etape, voi
ilustra procesul de naştere a scrierii cu exemple din cea egipteană.
Cuvântul hieroglife
înseamnă în greceşte "semne sfinte" şi a folosit chiar
de vechii greci. Aceştia ştiau de existenţa acestei scrieri de
la preoţii egipteni (după cum ne transmite Herodot). Egiptologii
împart caracterele egiptene în trei categorii:
1. semne hieroglifice – folosite în texte menite
să dăinuiască, cu o preocupare specială pentru aspectul
estetic: săpate în piatră, pictate pe pereţi ori pe vase etc.
Iată câteva, foarte familiare
2. semnele hieratice sunt, la început, o formă
mai cursivă dar încă uşor de recunoscut a celor hieroglifice. În
fapt, formele hieratice au coexistat de la bun început cu cele hieroglifice,
încă din mileniul. 3 îen. Iată câteva mostre de scriere
hieratică timpurie pe vase:
Iată şi un text ceva mai târziu, probabil de pe
la 1200 îen., în care se vede evoluţia caracterelor hieratice (sus) spre
cursivitate, spre deosebire de cele hieroglifice (jos):
Semnele hieratice au continuat tendinţa spre
simplificare ajungând, în primul mileniu îen., să nu mai aibă nici o
legătură cu hieroglifele din care au provenit. Aceasta este
3. Scrierea demotică, pe care o exemplific cu
un fragment din varianta demotică a textului celebrei "pietre de la
Rosetta":
Deşi semnele scrierii egiptene s-au schimbat mult în
timp, aşa cum vedem, sistemul a rămas în esenţă
acelaşi. Un grup masiv de glife erau ideografice, majoritatea la origine
pictograme, ca
Pentru a limita confuziile produse de omografie egiptenii
au inventat un alt procedeu de mare succes, anume folosirea unor semne care nu
se citeau, ci aveau doar rolul de a indica sfera semantică a cuvântului,
semne numite determinative ori, în scrierea chineză, clasificatori.
Astfel, glifa
Structura scrierii sumeriene este aceeaşi: cele mai multe semne sunt ideografice şi fonetice în acelaşi timp, unele – prin scurtimea cuvintelor desemnate – dobândind valoare silabică ori alfabetică. Particularitatea scrierii sumeriene este dată de situaţia geografică a Mesopotamiei. Aflat, cum arată numele, între două fluvii (Tigrul şi Eufratul), acest ţinut este sărac şi în lemn, şi în piatră – materiale de scris tradiţionale mai târziu – şi de aceea sumerienii, un popor uimitor de inventiv, a folosit drept "hârtie" lutul. Ei au fost primii care au fabricat tăbilţe de lut pe care au scris cu beţe de trestie. Au fost primii în multe alte privinţe şi tocmai pe ideea primatului lor în istorie şi-a structurat Samuel Kramer cartea "Istoria începe la Sumer", tradusă şi în româneşte prin anii '70, lectură utilă şi captivantă. Utilizarea acestui material de scris s-a dovedit providenţială, căci incendiile provocate de duşmanii semiţi care le-au distrus civilizaţia au făcut şi ca arhivele de lut ale sumerienilor să devină arhive de teracotă rezistentă şi să străbată mileniile până astăzi. Sunt sute de mii de astfel de tăbliţe care încă nici nu au putut fi toate citite. Hieroglifele sumeriene, ca şi cele egiptene cum am văzut mai sus, s-au abstractizat prin uz şi, după primele sute de ani de la inventarea lor (către sfârşitul mil. 4 îen., pe la 3200-3100) a apărut o altă tehnică de scriere ce avea să dăinuiască aproape trei mii de ani. S-a observat că este mai simplu să scrii pe tăbliţa de lut nu prin zgâriere, ci prin apăsare. Astfel, urma lăsată de stilul de trestie, nu mai avea forma unui şanţ bavurat, care trebuia ulterior curăţat, ci a unui cui foarte frumos conturat şi, în plus, tipărit. De aceea, acest nou aspect al hieroglifelor sumeriene a primit numele de "cuneiform", de la latinescul cuneus (cuvânt care, prin forma veche cuńu, a devenit în română "cui"). Semnele cuneiforme au fost apoi împrumutate de akkadienii semiţi şi, de la ei, de hitiţi şi de o mulţime de alte popoare din Asia Mică, ultimii care le-au întrebuinţat fiind perşii lui Darius. De prin anul 70 îen. nu s-au mai folosit semne cuneiforme.
Pentru a înţelege următorul pas evolutiv al scrierii trebuie să vorbim despre un concept asupra cărora istoriile, din păcate, nu insistă suficient: este vorba de contactul direct, ori conlocuirea. Ce se întâmplă când două popoare, cu culturi şi limbi diferite, ajung să ocupe acelaşi spaţiu, fie prin război şi cucerire, cel mai adesea, fie, mai rar, prin infiltraţii paşnice? Lingvistic vorbind, se produce bilingvismul ori diglosia, cu rezultate şi implicaţii deosebit de complexe, încă neteoretizate. S-a făcut de mult comparaţia între limbă şi organismul viu, omul. Limbile se nasc, au copilărie şi tinereţe, apoi îmbătrânesc şi mor, din cauze pe care încă nu le cunoaştem cu precizie. Există limbi-mamă şi limbi-fiică. Un popor tânăr este expansiv, autosuficient şi crud, iar limba lui este refractară la ce este străin. În plan cultural şi lingvistic el mai degrabă adaptează decât împrumută. În ce priveşte scrierea, trebuie spus din capul locului că regula, valabilă în toate cazurile, este că ea se împrumută împreună cu limba. Nou-veniţii, în cele mai multe cazuri cuceritori, vor folosi limba şi scrierea locală ca limbă şi scriere de cancelarie. Aşa s-a întâmplat cu akkadienii care, mult timp după supunerea definitivă a oraşelor sumeriene, au continuat să-şi scrie textele oficiale în sumeriană, chiar după ce vorbitorii nativi ai acestei limbi au dispărut. Nu este un caz ieşit din comun: toate marile limbi scrise au continuat să fie utilizate ca limbi de cultură, şi este suficient să amintim latina şi sanscrita, ambele folosite şi astăzi în acest scop.
Am văzut, când am vorbit de
hieroglifele egiptene, că scrierea ideografică era intim legată
de limba pentru care era folosită. Astfel, doar pentru egipteni semnul
Astfel, începuturile istoriei
europene găsesc în insulele mediteranei un popor, a cărui limbă
– încă necunoscută – semăna structural foarte bine cu japoneza
de azi: cuvintele acestei limbi erau aproape exclusiv formate din silabe
simple, deschise. O silabă simplă este combinaţia între o
consoană şi o vocală; silabă deschisă înseamnă
că ordinea este Consoană-vocală: ta, pe ,no etc. În această
limbă, cuvintele semănau foarte mult (la auz, fireşte) cu sayonara, karate ori Hiroshima.
Când acest popor a preluat (nu ştim nici când şi nici de la cine)
scrierea ideografică mai veche, ei n-au avut nevoie decât de unele din
semnele ideografice şi numai de cele fonetice care notau silabe deschise.
Ideogramele nu erau prea numeroase şi erau folosite aşa cum le
folosim şi noi astăzi. Căci în toate scrierile moderne
există şi astăzi ideograme. Cifrele sunt exemplul cel mai bun.
Semnul 4 are acelaşi înţeles, fie că este citit patru,
four, ori četiri. Mai mult, noi folosim astăzi şi
ideograme determinative, căci ce altceva sunt, la urma urmei, semnele de
punctuaţie? Cum ideogramele nu erau prea multe, iar numărul posibil
de silabe deschise al unei limbi este destul de mic, această nouă
situaţie a făcut ca, dintr-o dată, de la câteva mii de semne –
câte trebuie unei limbi cu scriere ideografică clasică,
(întrebaţi-i pe chinezi!) – inventarul scrierii să poată fi
redus la câteva zeci, mai precis la ceva mai mult de o sută. Limba de care
vorbesc este cea a poporului numit, convenţional, minoic ori minoan,
- pentru că centrul său trebuie să fost insula lui Minos, Creta
- iar scrierea este cea cunoscută sub numele de Linear A (linear
de la faptul că, spre deosebire de scrierile hieroglifice, care puteau
merge în orice direcţie, aceasta înşiruia semnele pe o linie, unul
după altul, aşa cum procedăm şi noi astăzi, iar A
deoarece, cum vom vedea imediat, a mai existat o scriere foarte
asemănătoare, numită B). Scrisă tot pe
tăbliţe de lut, către sfârşitul mileniului 3 îen., limba minoanilor
este o limbă pe care o putem citi dar nu o putem traduce, şi
iată de ce. Tot în Creta, mai apoi şi pe continent, în vechile
cetăţi Mycene, Pylos şi alte câteva, s-au descoperit alte mii de
tăbliţe, cu semne asemănătoare Linearului A, care însă
reprezentau, în mod evident, o altă scriere. Ea a fost numită Linear
B pentru că era, cronologic, mai târzie decât Linearul A din care a
şi provenit.
Silabarul
cretan Linear B
Cele mai vechi texte în Liner B sunt, probabil, de pe la 1900 îen. Pe la sfârşitul anilor '40, Michael Ventris, un englez, arhitect de profesie, dar care lucrase în cel de al doilea război mondial în serviciul englez de decriptare, a hotărât să-şi folosească cunoştinţele de criptografie pentru descifrarea textelor în Linear B. Încercările lui au dat rezultate în 1952 când, spre surpriza lui şi a comunităţii ştiinţifice mondiale, a descoperit că limba pe care o nota această scriere era greaca: un dialect grecesc arhaic, transcris într-un sistem foarte puţin adaptat acestei limbi. Descifrările, făcute cu ajutorul elenistului John Chadwick de la Cambridge, au progresat rapid. Deşi rezultatele lor au fost în cele din urmă acceptate de comunitatea lingvistică şi s-a creat o nouă ştiinţă, micenologia, au existat totuşi, până prin anii '70, oameni de ştiinţă mai conservatori, care le-au contestat valabilitatea. De ce? Tocmai datorită faptului că scrierea utilizată de aceşti primi greci ajunşi în insulele Mediteranei la sf. mil. 3 (cu mai bine de 500 mai devreme decât se credea până în acel moment), Linearul B, era complet neadaptat transcrierii unei limbi indo-europene, aproape impropriu. Rădăcina IE are structura C(C)V(C)C (consoană + vocală + consoană, cu posibilitatea intercalării altor consoane). Un radical IE clasic este, spre exemplu, krd "inimă" , unde r este vocală. Nu trebuie să ne mirăm prea tare: în IEană nu numai r, dar şi l,m,n, întocmai ca y ori w, puteau fi, în funcţie de poziţie, vocală ori consoană. Situaţia IEană s-a păstrat până azi în unele limbi, cum sunt ceha ori sârba. Nume ori cuvinte ca brdo "deal", Brno, Vltava folosesc pe r şi pe l ca vocale. IE krd a dat în greacă kardia, în limbile germanice hert (de aici engl. heart, germ. Herz), în cele slave srd etc. Cum să redai însă un cuvânt precum kardia într-o scriere care nu poate nota decât silabe deschise? Mai mult! Limba Linearului A nu făcea diferenţa între consoanele surde şi cele sonore (deci k,t,p erau pentru ei aceleaşi sunete cu b,d,g), şi nici între r şi l (întocmai ca în japoneză, unde "italian" se pronunţă şi se scrie i-ta-ri-yan!) Procedeul întrebuinţat de grecii micenieni a constat, în esenţă, în suprimarea vocalei în cazul unora din semne, folosirea semnelor care conţineau consoane surde şi pentru redarea sonorelor, şi a celor cu r şi pentru transcrierea lui l. N şi m erau omise atunci când erau simple nazalizări. Astfel, kardia se scria folosindu-se semnele ka-ri-di-ya. Angelos "mesager", se scria a-ke-ro. Iată alte câteva exemple: a-ku-ro trebuia citit argyros "argint", e-ko-to Hector, e-pi-ki-to-ni-ya = epichthonia "ceea ce se punea peste haine", e-re-pa-to = elephantos "elefant", re-u-ka =leuka "albe" ş.a.m.d. Evident, existau multe cuvinte a căror structură silabică le făcea mult mai uşor de transcris, ca doron "dar,cadou" scris do-ro ori sitos "grâu" = si-to.
După ce Ventris a reuşit descifrarea şi s-au stabilit precis valorile fonetice ale tuturor semnelor, s-au putut citi relativ uşor şi tăbliţele în Linear A. De această dată însă, nimeni nu a mai putut recunoaşte nici un cuvânt, nici grecesc şi nici în vreo altă limbă cunoscută, şi aşa a rămas până azi.
Acest tip de scriere este numit scriere silabică, semnele ei alcătuind un silabar. Ar fi mai corect să spunem scriere silabică simplă, căci procesul trecerii de la sistemul ideografic la cel silabic a fost un pic mai complicat decât l-am prezentat eu mai sus. Între cele două etape au existat mai multe scrieri silabice complexe. În fapt, scrierile cuneiforme derivate din cea sumeriană, mai ales cea akkadiană şi elamită, erau scrieri silabice, cu un număr mare de glife căci ele redau silabe complexe, alcătuite din mai multe consoane grupate în jurul unei vocale.
Grecii nu au folosit decât câteva sute de ani acest sistem
inadecvat, greoi şi imprecis. Inovaţiile aduse de ei nu au rămas
însă fără urmări. Să vedem ce s-a întâmplat mai
departe, reluând un exemplu folosit mai sus. Am văzut că pentru a
transcrie cuvântul kardia "inimă", grecii micenieni
scriau semnele lineare B ka-ri-di-ya. Observăm
că pentru semnul ri vocala este inutilă căci ea oricum nu
se pronunţă. Pornind de la asemenea situaţii, uzul semnelor în
alte limbi decât cele pentru care fuseseră create a dus în cele din
urmă la apariţia unui nou sistem, pe jumătate silabic, pe
jumătate alfabetic. Primele scrieri de acest tip, probabil tot semitice,
nu ni s-au păstrat, dar procedeul a fost preluat de către perşi,
care au creat din el o scriere extrem de simplă şi de bine
adaptată limbii lor, profitând din nou de o particularitate
lingvistică pe care trebuie să o înţelegem.
Vechea persană era o limbă indo-europeană, din grupul indo-iranian. Soră bună cu avestica şi cu limbile scitice, şi străbunică a limbii iraniene de astăzi, persa veche era în acelaşi timp verişoară primară cu sanscrita, cu care semăna chiar foarte bine. Toate aceste limbi, după desprinderea lor din tulpina indo-europeană comună, au suferit un o mutaţie vocalică masivă care a dus la confundarea celor trei vocale IEne, a,e şi o, într-unul singur, ceva probabil foarte asemănător cu vocala unică arabă de astăzi, ä. Şi tot ca în araba modernă, aceste limbi au ajuns să aibă un inventar fonetic compus din : o singură vocală propriu-zisă, acest ä, apoi două semivocale y şi w (care puteau deveni, dacă o cerea contextul , vocalele i şi u) şi în sfârşit, un număr mai mare sau mai mic de consoane. Pentru vechea persă, silabarul redus era prin urmare sistemul de scriere ideal, căci un semn transcria o consoană, urmată sau nu de vocala unică. Aspectul semnelor era cuneiform, mărturie a nobilei lor descendenţe sumeriene. Iată silabarul-alfabet al vechilor perşi.
Sunt în total 36 de semne (unele din ele în plus, impuse de tradiţie şi nu de necesitate), la care se mai adaugă încă vreo douăzeci, cu funcţie ideografică:
din care 9 erau cifre
Numele lui Darius, care în persană era, Darayavauš – pronunţat foarte probabil Dareyavoš (de aici forma sa la Herodot, Dareiaios şi Dareios) – se scria da-ra-ya-va-hu-ša.
Acest sistem era atât de bine adaptat limbilor indo-iraniene, încât şi sanscrita, şi limbile indiene moderne reprezentative (ca hindi ori bengali) l-au păstrat până astăzi. Ele nu au preluat însă silabarul-alfabetic persan cuneiform, ci tot o scriere semitică pierdută astăzi. Principiul scrierii sanscrite este acelaşi cu cel al cuneiformelor persane: fiecare semn reprezintă o consoană sau o consoană + a. Pentru notarea consoanei+altă vocală se folosesc diacritice.
Alfabetul-silabar sanscrit este, poate, cel mai riguros pe
care l-a cunoscut omenirea până astăzi. El este simbolul perfect al
gândirii indiene, a cărei trăsătură fundamentală este
tocmai rigurozitatea, spiritul ştiinţific avant la lettre.
Să observăm că ordinea semnelor nu este aleatorie, impusă
de tradiţie, cum se întâmplă în majoritatea alfabetelor moderne. Ele
sunt grupate pe serii, după locul de articulare, în ordinea: surdă,
surdă aspirată, sonoră, sonoră aspirată, nazală.
Să vedem acum o altă direcţie în care a evoluat silabarul.
În limbile semitice, purtătoare de sens este structura (tri)consonantică a cuvântului, vocalele având doar rol de circumstanţiere. Astfel, în arabă, rădăcina consonantică ktb (care nu există de sine stătătoare) desemnează noţiunea "scriere, a scrie". În combinaţie cu vocale, ea poate lua valori semantice diferite: kitab = carte, kutub = cărţi, kataba = (el) a scris, kaatib = scriitor, scrib, maktuub = scris etc. În scrierile arabă şi ebraică vocalele se notează prin nişte puncte, folosite diacritic deasupra ori dedesubtul literelor, dar alfabetele clasice ale acestor limbi cu o bogată literatură nu folosesc vocalizarea. De altfel, mai toate alfabetele regiunilor din nordul Africii şi sud-vestul Asiei notau doar structura consonantică a cuvintelor – cum am văzut că se întâmpla şi în egipteană – tocmai pentru că în limbile din această parte a lumii doar scheletul consonantic era cel care dădea sensul cuvântului. Limba egipteană nu era o limbă semitică, ci hamitică (împreună cu kuşita din Etiopia, berbera şi alte câteva limbi vechi din nordul şi centrul Africii). Akkadiana, apoi babiloniana, mai târziu aramaica, ugaritica, canaaneana, araba şi ebraica sunt însă limbi semitice. Nu poate fi o întâmplare că familii de limbi vecine aveau aceeaşi structură a cuvântului şi de accea lingvistica modernă admite înrudirea lor, în ciuda dificultăţilor studierii formale a ei. Şi cei vechi au observat aceste similitudini. De altfel, numele tradiţionale ale acestor familii sunt biblice: Sem şi Ham sunt cei doi fii mai mari ai lui Noe. Cel de al treilea, Iafet, a fost considerat, simbolic, strămoşul popoarelor indo-europene, pentru ale căror limbi s-a propus de aceea, mai de mult, numele de "limbi iafetite", denumire care însă nu a prins. Tradiţia biblică este însă într-o spectaculoasă revenire, căci după o teorie de ultimă oră, foarte serioasă, atât limbile hamito-semitice, cât şi cele indo-europene, provin dintr-o tulpină unică, numită "nostratică".
Dar să ne întoarcem la
fenicieni. Pornind tot de la silabarul simplu şi profitând de faptul
că în limba lor vocalele nu jucau un rol în stabilirea sensului, spre
deosebire de cele indo-iranice în care ele erau indispensabile, fenicienii –
precedaţi se pare de alţi semiţi, ca moabiţii – au eliminat
cu totul valoarea vocalică a semnelor şi au păstrat-o doar pe
cea consonantică. Ei au creat astfel, pe la 1500 îen., o primă
formă de alfabet. Scrierea feniciană era lineară, de la dreapta
la stânga şi avea doar 22 de litere.
Provenienţa lor dintr-o scriere mai veche
ideo-silabică este sugerată de numele literelor: aleph
"bou", beth "casă", dalet "uşorul
uşii", waw "cui" ş.a.m.d. Acesta este într-adevăr alfabetul din care apoi au luat
naştere scrierile a trei mari culturi: greacă, ebraică şi
arabă.
În bazinul Mediteranei el s-a
răspândit prin varianta cartagineză a limbii feniciene, numită
punică (din acelaşi radical). Unii susţin – şi probabil
aşa este – că pelasgii vor fi fost tot fenicieni. Numele lor grecesc
era Pelasgikoi sau Pelastikoi. Această din urmă formă este
foarte apropiată de numele Pilistim sau Filistim pe care evreii l-au dat
fenicienilor. Amintirea originii
semitice a alfabetului grecesc s-a păstrat şi în mitologie căci
Cadmos – pe care îl purta, în mitologia greacă, inventatorul alfabetului –
este un nume negrecesc, cu radical tipic semit, triconsonantic, kdm. Dar dovada
cea mai directă este numele literelor: alpha, beta, delta etc. sunt
uşor modificate din aleph, beth, dalet şi celelalte. Răspândirea
alfabetului trebuie să fi produs, către sf. mil. 2 îen., un
"boom" informatic comparabil cu Internetul zilelor noastre. Era o
epocă în care, în Mediterană, se cunoşteau doar scrierile
hieroglifice (egipteană şi hitită) şi cele cuneiforme
semitice. Toate (cu excepţii locale fără extensie prea mare în
spaţiu) erau, pe de o parte, complicat de învăţat, greu
adaptabile altei limbi şi, nu în cele din urmă, păstrate ca
tradiţii secrete, de către preoţi şi scribi. Şi,
dintr-o dată, apare acest sistem la îndemâna oricui: nu este de mirare
că s-a răspândit imediat pretutindeni. În fapt, chiar şi acolo
unde existau scrieri mai vechi, ca în Creta ori Cipru, ele au fost imediat
înlocuite cu cea nouă. În Lemnos
s-a descoperit o stelă foarte veche încă nedescifrată, despre
care se crede că este proto-etruscă.
Putem recunoaşte fără efort semnele
feniciene, chiar dacă deocamdată limba rămâne un mister.
Iată şi alfabetul etrusc clasic,
de unde şi-au creat apoi romanii alfabetul pe care îl
folosim astăzi. Iată şi una din cele mai vechi inscripţii
greceşti: ea se află pe un vas, descoperit la Athena, şi datând
din sec. al 8-lea îen.
În greacă: "Hos nun orkheston panton atalotata paizei touto dekan min", adică "Cel care, dintre toţi dansatorii ce joacă acum va juca cel mai bine, va primi aceasta"
Ajungem astfel în pragul erei creştine. Între timp, alfabetul grecesc suferă câteva neînsemnate modificări. Literele tind spre un standard impus de scrierea lapidară, care cerea raportare înălţimii literei la cea a unui rând trasat între două orizontale. Se renunţă treptat şi la scrierea în ambele direcţii (numită bustrophedon, adică "arătura boului" – căci, întocmai ca vitele de plug, mergea până la capul rândului şi o lua înapoi în direcţia cealaltă, literele inversându-şi sensul). Faţă de forma pe care o aveau în inscripţiile de prin sec. al 6-lea până prin sec. al 4-lea, anume
Inscripţie greacă din sec.
la începutul secolului I en. literele ajunseseră la înfăţişarea devenită clasică:
ΑΒΓΔΕΖΗ
ΘΙΚΛΜΝΞΟΠ
ΡΣΤΥΦΧΨΩ
Faţă de aceste forme clasice, cele târzii au
suferit relativ puţine schimbări. Cea mai notabilă constă
în răspândirea formei numită rondă sau semilunară
a lui sigma şi epsilon ( Σ devine C, iar E devine Є), de prin
sec. al 3-lea en.
Scrierea
greacă, ca de altfel şi limba, avea acum autoritate culturală,
concept ce implică pe de o parte producţii proprii de cel mai înalt
nivel iar pe de altă parte emulaţie. La fel ca sumeriana în
mileniuluzi 3 îen. şi ca feniciana în mil. 2, greaca este cea care, în
mil. 1 îen., va servi ca model noilor culturi apărute pe scena istoriei.
În era creştină, al cărei început coincide cu ridicarea
Imperiului Roman, sfera de influenţă a limbii şi scrierii
greceşti va fi înjumătăţită, dar ea va continua
să reprezinte, pentru estul Europei, autoritatea culturală
supremă, până către sfârşitul evului mediu.
*
Următoarea parte a cursului
nostru, care va ajunge până la scrierea română modernă,
necesită detalierea câtorva din convenţiile grafice pe care le-a
produs în cursul istoriei sale scrierea în caractere greceşti.
Ca şi în cazul limbii,
există o scriere literară, standardizată şi conservatoare,
alături de diverse variante populare, folosită în
activităţile de rutină de zi cu zi. Unul din efectele uzului
permanent este simplificarea. Aşa se face că, deşi pe monumente
şi în documentele oficiale se va folosi fără întrerupere forma
clasică a literelor, în acte contabile şi administrative, apoi chiar
în corespondenţa personală, îşi vor face loc, treptat, forme mai
simple şi mai adecvate scrierii cu stilul cu cerneală pe un suport
flexibil: pergament, papirus ori hârtie. Dacă vom compara literele
monumentale şi cele de mână greceşti, pe de o parte, cu
hieroglifele şi semnele demotice egiptene pe de alta, vom constata că
esenţa simplificării semnelor este aceeaşi. Şi aici, ca
şi în limbă dar ca şi în mai toate activităţile umane
repetitive, legea fundamentală este legea minimului efort. Orice
simplificare se face în sensul eliminării elementelor inutile. În cazul
scrierii, efort înseamnă ridicarea stilului de pe pagină, şi de
aceea regula căreia i se vor subsuma toate celelalte, va fi aceea ca
semnele să necesite cât mai puţine ridicări ale stilului. Se va
tinde spre desenarea literei dintr-o singură trăsătură.
Scribii şi grămăticii au inventat şi apoi au transmis prin
tradiţie de unde trebuie începută şi ce traseu trebuie să
urmeze litera. Învăţătoarea din clasele noastre primare nu a
făcut altceva decât să ne transmită această tradiţie,
căci la nivelul învăţării scrierii nu s-au făcut cine
ştie ce progrese în ultimele două mii de ani.
Acestea sunt, în mare, formele scrierii cursive,
dezvoltată din majuscula rondă.
α
β γ δ ε ζ η
θ
ι κ λ μ ν ξ ο π
ρ
ς τ υ ϕ χ ψ ω
inapoi________inapoi la cuprins________ inainte