inapoi_________inapoi la cuprins________ inainte
Alexandru NANCU
(fragmente)
Încă de la prima mea vizită la Cozia, în urmă
cu 20 de ani, am fost stăpânit de un sentiment aparte, sentiment pe care
nu l-am mai trăit în nici un alt lăcaş şi pe care nu am
încetat să-l împărtăşesc atunci când am mai poposit aici.
Multă vreme nu am încercat să-mi explic această trăire –
despre care aveam să aflu că o simţeau şi mulţi alţii
– dar mă contraria faptul că încercam acelaşi sentiment de
fiecare dată. Pe măsură ce revedeam biserica mânăstirii
Cozia, eram tot mai surprins de diferenţa semnificativă dintre aerul
delicat şi de pioasă smerenie pe care îl degajă exteriorul
bisericii în opoziţie cu cel de puternică şi, totodată,
măreaţă înălţare, pe care îl trăiam când
păşeam în interior. Aveam chiar senzaţia unei anume nepotriviri,
a unei ruperi de discurs arhitectural care se manifesta între percepţia
aspectului intern şi a celui extern al bisericii. Dar în ciuda acestei
impresii estetice, căreia oricum nu-i acordam în sinea mea prea multă
importanţă, îmi spuneam: „aici la Cozia e ceva care îţi
coboară şi îţi urcă inima, ceva care te
micşorează şi te înalţă în acelaşi timp”.
De cum cobori în curtea mânăstirii, exteriorul
bisericii te întâmpină cu înfăţişarea moderată a
dimensiunilor sale, aspect dat de echilibrul şi omocentrismul volumelor
edificiului. Cu excepţia pridvorului brâncovenesc care, fiind adăugat
mai târziu, anulează într-o anumită măsură această ordonare, principalele volume se dezvoltă pentru
a se întoarce în acelaşi centru generator, constituit de intersecţia
axelor orizontale cu cea verticală a turlei Pantocratorului. Impresia de
smerenie a edificiului se întregeşte apoi prin acoperişurile nu prea
înalte şi „mângâiate” ale absidelor, turlei şi ale navei, şi nu
în ultimul rând, prin discreţia cu care sunt realizate decoraţiile
rozetelor şi cele ale ancadramentelor ferestrelor.
În interior te aştepţi să te întâmpine
aproximativ aceeaşi senzaţie dar eşti izbit imediat cum
păşeşti în pronaos de lansarea pe verticală a
spaţiilor, care culminează apoi cu superba catapeteasmă de zid a
cărei înălţime neobişnuită îţi împinge privirea
spre cupola Pantocratorului. Senzaţia de relativă îngustime a
spaţiilor, subliniată de ferestrele subţiri şi înalte, dar
şi de perspectiva accentuată dată de suprapunerea pe multiple
registre a picturii, vin să sublinieze monumentalitatea interiorului
bisericii. Astfel, cu cât eşti mai cuprins de smerenia exterioară a
edificiul, cu atât eşti parcă mai pătruns de sentimentul de
pioasă înălţare când pătrunzi în interior.
|
|
Într-adevăr, în ceea ce priveşte arhitectura
bisericii mânăstirii Cozia, se poate vorbi fără teama de a
greşi despre o abordare diferită a exteriorului în raport cu
interiorul lăcaşului, aspect care, aşa cum vom vedea mai
departe, nu este deloc rodul hazardului sau al unor motivaţii
conjuncturale. Această trăsătură aparte – pe care o
observăm desigur şi la bisericile «surori» din epocă cum sunt
Cotmeana, Tismana şi Vodiţa de la noi, ori la cele de pe Valea
Moravei din Serbia, dar şi la cele ceva mai vechi din Grecia, Macedonia, Bulgaria,
ori din Caucaz – o regăsim încă de la primele edificii creştine,
unde, închegată într-o adevărată normă constitutivă,
avea să fie păstrată cu sfinţenie multe secole de-a rândul.
Aşa cum bine se ştie, arhitectura exterioară a
lăcaşelor din primele secole creştine, cu aspect frust şi sumar
decorate la exterior, contrasta astfel cu cea a spaţiilor lor interioare,
pictate ori decorate cu splendide mozaicuri, în timp ce templele – atâtea câte
mai existau relativ intacte în acea epocă – excelau prin abundente
ornamentaţii şi reprezentări concentrate doar pe partea de
dinafară a edificiilor. De la început, această normă nu s-a
rezumat niciodată la motivaţii de ordin pur formal, ci a fost
expresia unei raţiuni doctrinare care pornea de la ideea trasării unei
diferenţieri tipologice precise între lăcaşele creştine
şi templele antichităţii greco-romane.
Ar fi eronat să credem, aşa cum afirmă unii
istorici de artă, că această trăsătură aparte a
edificiilor creştine ar fi fost consecinţa unei decăderi
artistice manifestată în acele timpuri. Motivul trebuie căutat mai
degrabă în raţiuni de ordin doctrinar care, ca în cazul oricărei
arte sacre, constituiau motivaţia pe care se întemeiau atât
construcţia formelor cât şi ştiinţa ori
meşteşugul artistic.
……………
|
Două ipostaze ale
Botezului Domnului, ale smeririi sale: medalion din aur, sec.V (Colecţia
Dumbarton, Washington) şi relicvarul Sancta Sanctorum (Lateran) sec.VI. Deisis cu ctitorul Basarab I
figurat mic şi îngenuncheat în stânga jos, biserica Domnescă, sec.
XIV (Curtea de Argeş)
şi Sf. Ioan Botezătorul
arătându-l pe Hristos prunc în chip de jertfă într-un potir,
icoană sec. XVIII (Mânăstirea Dintr-un Lemn). În toate imaginile
calea apofatică a smeririi, a micşorării de sine, este
subliniată cu prisosinţă. |
Este bine ştiut că, spre deosebire de cultele
antichităţii romane târzii care au ajuns să rezume trăirea
religioasă la un contractualism excesiv, Creştinismul aduce cu sine
în spaţiul religios mediteranean şi european, alături de o
seamă de elemente străvechi, aparţinând gândirii orientale, o
puternică dimensiune iniţiatică. Urmând pilda
hristică de micşorare şi retragere înlăuntru, de regresie
până la sacrificiul de sine total, instituirea practicii botezului avea
să deschidă credinciosului o cale iniţiatică
lăuntrică prin care i se oferea posibilitatea renaşterii într-o
viaţă înduhovnicită. Această nouă dimensiune
spirituală, devenind curând una din pietrele de temelie ale doctrinei
creştine, a condus la o regândire a lăcaşului de cult, atât în
ceea ce priveşte organizarea spaţiilor, cât şi a
înfăţişării exteriorului şi interiorului edificiilor
destinate noii religii. Creştinismul avea astfel să acorde o
importanţă covârşitoare aspectului interior al bisericilor în
detrimentul înfăţişării lor exterioare, tocmai prin
asumarea introvertirii iniţiatice şi a sensului spiritual
pogorâtor, apofatic, pe care noua doctrină o stabilea în
relaţia credinciosului cu divinitatea. Omul încreştinat nu-şi
mai căuta mântuirea în afara sa ori în contemplarea lumii sensibile, ci
căuta «Împărăţia cerurilor» smerindu-şi inima şi,
coborând pe căi spirituale ori prin comportament ascetic, la
rădăcinile fiinţei sale, pentru a se înălţa apoi la
Hristos. Divinitatea nu mai era căutată în grandoarea exterioară
a templelor ci înlăuntrul noilor lăcaşe care îşi
descopereau frumuseţea dumnezeiască în tainicul lor interior.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Un alt fapt important care, încă din primele secole de
dezvoltare a noii religii, s-a constituit într-un instrument capabil să
conserve şi să ducă mai departe tradiţia formelor în
arhitectură şi arte, este şi apariţia
comunităţilor monahale şi a gândirii ezoterice creştine.
Chiar dacă arareori a exprimat-o ca atare, Creştinismul
răsăritean nu a încetat pentru multă vreme să considere
dimensiunea ezoterică a monahismul drept un mijloc esenţial de
păstrare a tradiţiei şi purităţii doctrinare. Acest
aspect a fost unul dintre motivele principale care a făcut ca, până
spre sfârşitul secolului al XVII-lea, ortodoxia să nu fie o religie
de masse – viaţa creştină desfăşurându-se mai cu
seamă în vetrele mânăstireşti care nu excelau nici prin
număr şi nici prin mărime, în timp ce bisericile, aşa cum
se ştie prea bine, rămâneau prezenţe rare în aşezările
urbane ori rurale. În acest context nu trebuie omis şi faptul că,
spre deosebire de ortodoxie, biserica occidentală avea să-şi
asume după marea schismă o activitate misionară şi
socială tot mai importantă şi în acest fel o deschidere tot mai
largă către lumea profană. Acest lucru a dus spre sfârşitul
secolului al XVIII-lea la secularizarea cultului occidental într-o asemenea
măsură încât, în cazul confesiunilor protestante, s-a ajuns ca
să spunem aşa, ca Biserica să iasă de sub suveranitatea lui
Hristos pentru a deveni o expresie democratică a comunităţii.
Occidentul creştin avea astfel să plaseze credinţa pe un teren
tot mai exoteric, mai exterior, mai supus temporalităţii, aspect care
s-a constituit, în contrast cu ortodoxia răsăritului, într-un element
major de diferenţiere între cele două spiritualităţi
europene surori, diferenţiere care avea să se reflecte tot mai mult
şi în formele artistice şi arhitecturale. La această sumară
trecere în revistă a unor aspecte de factură istorică mai
trebuie amintit şi faptul că populaţiile care vieţuiau la
sfârşitul antichităţii în părţile Asiei, în
teritoriile greceşti şi balcanice, dar şi în cele ale
Ţărilor Române nu au devenit creştine prin convertiri
forţate sau ca urmare a unor jocuri politice contingente, cum ştim
că adesea au stat lucrurile în Occident dar şi în Rusia, bunăoară.
Simplificând lucrurile, se poate spune că, în timp ce în răsărit
Hristos a fost primit mai ales cu inima, în apus sau în alte locuri unde
Creştinismul a fost „adus cu sabia”, El a fost primit mai mult cu mintea.
Astfel, diferenţierea de care vorbeam devine mai lesne de înţeles în
aspectele ei de substrat şi poate explica într-o mai bună
măsură de ce Creştinismul răsăritean a reuşit
să conserve o seamă de elemente spirituale mai apropiate de apofatismul
iniţiatic instituit prin cuvântul lui Hristos şi transmis apoi prin
tradiţia apostolică şi a părinţilor Bisericii.
|
Biserica mânăstirii Cozia. Evidentul contrast între dominanta orizontală a exteriorului şi cea verticală a interiorului este realizat prin fragmentarea cu elemente de decoraţie discrete şi organizarea faţadelor pe registre. Aulicitatea interiorului este subliniată de lansarea pe verticală a absidelor dar şi de înălţimea neobişnuită a catapetesmei. |
Încercând să privim mai profund sensurile spirituale
ale Coziei, am considerat util să zăbovim în continuare asupra unei
probleme doctrinare de fond care credem că va fi în măsură
să aducă unele lămuriri importante. Pentru a înţelege
fundamentul teologic care a determinat formarea unei viziuni aparte a
Creştinismului asupra arhitecturii şi artelor nu trebuie să
omitem că, respingând gândirea şi mentalităţile dominante
la acea epocă în Imperiul Roman şi instituind o relaţie
necontractuală în relaţia omului cu divinitatea, noua religie avea
să-şi identifice rădăcinile într-o seamă de
spiritualităţi mai vechi care aparţineau culturii Orientului. Nu
vom face aici o trecere în revistă exhaustivă a elementelor
doctrinare pe care Creştinismul le aducea cu sine din gândirea semită
şi egipteană ori din cea a Indiei şi chiar a celei
extrem-orientale, despre care, de altfel, scrierile veterotestamentare ne aduc
o sumedenie de informaţii. Ne vom opri însă la o problemă de
concepţie fundamentală asupra relaţiei dihotomice infinit–finit,
obiectiv–subiectiv, aspect care a avut un rol covârşitor în
modelarea noii religii. Astfel, spre deosebire de cultele cu care era
contemporan – şi în care, alături de aspectul panteist, predomina o
relaţie indirectă şi neanalogică a credinciosului cu
divinitatea –, Creştinismul, asemeni spiritualităţilor orientale
de care aminteam, nu vede obiectivitatea absolută în realitatea
materială dedusă prin cuantificări cantitative, ci tocmai în infinitatea
transcendenţei divine şi în manifestările ei calitative,
cunoscute omului prin revelaţie. Cu alte cuvinte, realitatea lumii, fiind
considerată a fi relativă, finită şi iluzorie, este
considerată a exista doar în măsura în care se raportează la
infinitatea Realităţii lui Dumnezeu. Omul, la rândul său, are
datoria de a se obiectiva în raport cu Fiinţa lui Dumnezeu pentru
a-şi asigura sieşi dar şi întregii lumi create calitatea
ontologică de a fi. Ca să concluzionăm aici, putem spune
că pentru creştini, la fel ca pentru orientali, Dumnezeu este singura
existenţă obiectivă, deci singura realitate care
fiinţează absolut şi de sine stătător. Concepţia
aparte asupra relaţiei dihotomice pe care o aminteam mai sus avea să
stea, prin analogie, la baza întregii gândiri creştine privitoare la
geneza realităţii sensibile – în speţă facerea lumii –
şi la manifestarea revelaţiei în această realitate – respectiv
intervenţia lui Dumnezeu în istorie. Acest mod de gândire s-a dezvoltat
apoi plenar în Bizanţ dar şi în Evul Mediu occidental, generând în
ştiinţele artelor sacre o serie de principii şi abordări
formale care s-au manifest în arhitectură, pictură, arte decorative,
sculptură.
Întorcându-ne la Cozia, vedem funcţionând din plin
aceste principii, ele manifestându-se asemenea unor multiple, concomitente
şi biunivoce analogii care şi-au pus amprenta asupra arhitecturii
bisericii, conferindu-i acea înălţătoare smerenie,
subtilă dimensiune spirituală care de altfel a inspirat titlul
acestui eseu.
Iată câteva citate din Sfânta Scriptură care vin
în sprijinul afirmaţiilor noastre de mai sus (sublinierile ne aparţin).
1. „În ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus şi
I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor?
Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, şi a zis:
Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi veţi
fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.
Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este mai mare
în împărăţia cerurilor.” (Matei cap.18, 1-4).
2. „Cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi
cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 11-12).
3. „Împărăţia cerurilor este asemenea
grăuntelui de muştar, pe care, luându-l, omul l-a semănat în
ţarina sa şi care este mai mic decât toate seminţele, dar
când a crescut este mai mare decât toate legumele şi se face pom...
(Matei cap.13, 31-32).
4. „… ceea ce la oameni este înalt, uriciune
este înaintea lui Dumnezeu” (Luca cap.16, 15).
5. „Cerurile şi pământul nu Mă pot cuprinde,
însă inima slujitorului Meu credincios Mă cuprinde” (Deuteronomul
cap.16, 8).
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Ce se poate înţelege din toate acestea? Că ceea ce
este mare şi de ordin principal în planul supra-sensibil al
divinului este mic şi secundar în planul sensibil al formei.
Altfel spus, realitatea metafizică, cu neputinţă de a fi
cuprinsă de cea fizică, se va manifesta în planul lumesc în mod
subtil, tainic, ascuns, smerit. La limită vorbind, Dumnezeu este atât de
subtil în întruchipările sale sensibile încât la o apreciere exclusiv
cantitativă s-ar putea afirma că el nu se manifestă în lume. Iar
invers, ceea ce este principal şi mare în realitatea terestră, va fi
în ordinea Dumnezeiască de importanţă secundară,
insignifiant, mic.
În planul practic al religiei aceasta însemnă că
doar în măsura în care cu modestie şi evlavie ne micşorăm
în existenţa lumească, mintea noastră poate urca spre
înţelegerea necuprinderii transcendente, în timp ce inima noastră
doar dacă se smereşte urcă pentru a cunoaşte cuprinderea
lui Dumnezeu.
Cozia, iunie 2002
inapoi_________inapoi la cuprins________ inainte