inapoi________inapoi la cuprins________inainte
Luiza BARCAN
CTITORII ECLESIALE DE LEMN DIN VÂLCEA VEACULUI AL
XIX-LEA
|
«Feciori ai dumnelui Florea Ionescu întîiu titoru, Dumitru, Ionu». Dumitru şi Ion fii ai ctitorului principal al bisericii de lemn din Ciungetu, 1861. |
STUDII DE
CAZ
Biserica de
lemn din Ciungetu
Biserica de lemn din Brezoi
Biserica de
lemn din Copăceni-Racoviţa
ARGUMENT
Lucrarea de
faţă îşi propune abordarea unor probleme legate de arhitectura,
pictura şi sculptura decorativă a trei biserici de lemn din
judeţul Vâlcea, precum şi analizarea sumară a contextului
istoric în care au fost ele ctitorite, a mentalităţilor şi
practicilor zonale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Stilul de
viaţă, credinţele şi noile mentalităţi dezvoltate
în rândul micilor boieri, al vătafilor de plai şi ţăranilor
moşneni influenţează, cu
certitudine, dezvoltarea arhitecturii eclesiale în lemn pe teritoriul
Munteniei, în epoca respectivă.
Arhitectura
eclesială în lemn din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea este
puţin studiată, neacordându-i-se până acum importanţa
cuvenită ca fenomen artistic şi spiritual propriu epocii în
discuţie.
În lucrarea
intitulată Sensuri şi valori regăsite, Constantin Joja
atrage atenţia asupra lipsei de interes manifestată de
cercetători faţă de arhitectura de lemn, în general:
«Arhitectura din lemn, printr-o inexplicabilă neînţelegere, a fost
considerată întotdeauna ca mai puţin capabilă de
monumentalitate, de expresie, de suport al mesajului naţional, de
perfecţiune plastică maximă şi de precizie stilistică
decât arhitectura de piatră şi cărămidă. Prin
plasticitatea materialului, printr-o mai îndelungată rafinare
stilistică, printr-o incomparabilă întindere a
clădirilor în toate timpurile şi în toate climatele, arhitectura din
lemn a căpătat în realitate, într-un anumit fel, o supremaţie
plastică asupra arhitecturii de piatră sau cărămidă»
(cf. Joja
Constantin, Sensuri şi valori regăsite p.32). E drept,
autorul lasă doar în stadiu de enunţ această idee ce poate
constitui, în fond, chiar o provocare la concentrarea interesului istoricilor
de artă spre monumentele din lemn.
Considerăm,
prin urmare, în acest context, că e necesară o reevaluare a
bisericilor de lemn, monumente al căror număr, cel puţin pe
teritoriul judeţului Vâlcea, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea,
este impresionant. Catagrafia din anul 1840 însumează pentru satele din
Vâlcea 127 de biserici din lemn împărţite în cele 7 plăşi
şi plaiuri existente (cf. Catagrafia Episcopiei Râmnicului). În 1940, o
statistică a bisericilor înregistra 111 biserici din lemn pe teritoriul
judeţului Vâlcea (cf. Statistica bisericilor din lemn din 1940, Anuarul Mitropoliei
Olteniei, 1941), iar în prezent se mai păstrează în realitate
circa 70 de astfel de monumente (listele oficiale, veche din anii 60 dau cifra
de 90), aflate permanent în pericol de a dispărea definitiv, datorită
stării lor precare de conservare, lipsei fondurilor pentru
întreţinere şi, nu în ultimul rând, neglijenţei şi
nepăsării comunităţilor locale şi a forurilor
competente.
Cu
excepţia bisericilor de lemn din Ciunget, Grămeşti sau
Mălaia, amintite doar în unele studii de specialitate, celelalte biserici
de acest tip, construite în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea pe
teritoriul judeţului Vâlcea sunt practic nestudiate.
Mai ales în
secolul al XIX-lea, când Ţările Române cunosc un proces rapid de
modernizare şi de aliniere a culturii la valorile occidentale, aceste
monumente eclesiale pot fi analizate atât ca forme de conservare ale
tradiţiei ortodoxe în arhitectură şi pictură, cât şi
ca expresii particulare ale mentalităţilor şi credinţelor
din zonă, puternic marcate de spiritul didactic- moralizator al
cărţilor cu caracter religios ce cunosc acum o mare răspândire.
Este de
asemenea interesant de cercetat dacă numărul mare al bisericilor de
lemn ctitorite în zonă reprezintă o decădere a stilului şi
a artei munteneşti în epocă postbrâncovenească, dată fiind
măreţia şi valoarea artistică a lăcaşurilor de
cult din piatră şi zid
ridicate între secolele XIV-XVIII (Cozia, Arnota, Hurezi, Govora,
Bistriţa etc), sau e vorba despre un fenomen aparte care trebuie judecat
în sine, ca o etapă în manifestarea vieţii spiritual-artistice a
locuitorilor zonei, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Lucrarea de
faţă se opreşte asupra a trei monumente eclesiale din lemn,
alese din cele circa 70 de astfel de lăcaşuri existente în prezent pe
teritoriul judeţului Vâlcea, pentru că ele aparţin
aceleiaşi zone, Ţara Loviştei, au fost ridicate aproximativ în
aceeaşi perioadă, având într-o oarecare măsură o istorie
asemănătoare, şi mai ales pentru că două dintre ele,
biserica din Ciungetu şi cea din Brezoi, ambele de pe Valea Lotrului,
ctitorii moşneneşti, păstrează încă o decoraţie
murală reprezentativă pentru stilul epocii, oglindind fidel
mentalităţile şi stilul de viaţă al
comunităţii în care au apărut. Din nefericire, biserica din
Brezoi este aproape distrusă, cea mai mare parte din pictură,
păstrându-se totuşi ca printr-un miracol. Biserica din
Copăceni-Racoviţa păstrează doar pictura pridvorului, la
rândul ei interesantă prin plasare în contextul epocii, iar monumentul în
ansamblu este reprezentativ pentru tipologia bisericilor de lemn din Ţara
Loviştei. Anumite detalii privind ctitorirea, unele elemente de
arhitectură şi de sculptură decorativă, tablourile votive
conferă fiecăruia dintre aceste trei mici biserici
particularităţi interesante în sine dar şi raportate la
contextul mai larg al perioadei în care ele au fost ridicate.
ISTORIA
ZONEI ŞI A EPOCII
Ţara
Loviştei şi Valea Lotrului în secolul al XIX-lea
Zona Vâlcei,
atestată documentar la începutul secolului al XV-lea, una dintre cele mai
vechi din Oltenia, ce şi-a păstrat denumirea, se învecinează cu
Ţara Oltului şi Mărginimea Sibiului la nord, cu Ţara
Haţegului şi Gorjul la vest, cu Romanaţii la sud şi cu Argeşul
la est.
Din Vâlcea
face parte o străveche zonă istorică, Ţara Loviştei,
ce cuprindea, inclusiv în secolul al XIX-lea, şi Valea Lotrului. Plaiul
Loviştei se înfăţişează asemenea unei mari
cetăţi naturale, străjuite la nord de Munţii
Făgăraş, la est de culmea Zănoaga şi la sud de Muntele
Cozia, fiind închisă la vest, spre Olt, de mai multe măguri şi
muscele.
.În secolul al XVIII-lea, documentele de
epocă atestă Loviştea drept o ţară, ca şi
Almaşul sau Făgăraşul. La recensământul din 1850 se
înregistrează aici o densitate a populaţiei de două ori mai mare
decât cea medie din Ţara Românească, iar la recensământul din
1871 erau consemnate 22 de sate despre care se spune că erau foarte
vechi. Aşezarea şi configuraţia geografică au
făcut din aceste locuri un refugiu pentru haiduci, fugari şi pustnici
veniţi aici atât din Muntenia cât şi din Transilvania, dar şi un
cunoscut centru de schimb cu nedei (sărbători câmpeneşti
duminicale) şi bâlciuri de două ţări (cf. Stănculescu Fl.,
Gheorghiu Ad., Petrescu P., Arhitectura populară românească,
regiunea Piteşti) De-a lungul timpului, structura
demografică a cunoscut multiple transformări datorate succesivelor
imigraţii şi amestecului de populaţii rezultat. În secolele al
XVIII-lea şi al XIX-lea s-au stabilit aici ciobani veniţi din
Mărginimea Sibiului, Făgăraş, Argeş, Mehedinţi
şi Vâlcea. Descendenţii lor trăiesc şi astăzi în
aceste locuri, continuând să-şi exercite ocupaţiile ancestrale:
păstoritul şi exploatarea lemnului. Densitatea populaţiei nu mai
este în prezent atât de mare ca în trecut, dar satele risipite pe dealuri conservă
o viaţă arhaică de un deosebit interes etnografic (cf. Stănculescu Fl.,
Gheorghiu Ad., Petrescu P., Arhitectura populară românească,
regiunea Piteşti).
Valea
Lotrului, o zonă montană nelocuită, se pare, în vremuri
îndepărtate, era cândva doar un culoar prin care putea fi ocolită
vama Turnu Roşu, dintre Ţara Românească şi Transilvania.
Mai târziu, Valea Lotrului a început să fie considerată drept o
prelungire istorică şi geografică a Ţării Loviştei.
Satele de pe Valea Lotrului (Brezoi, Săliştea, Mălaia, Ciungetu,
Voineasa) erau locuite de moşneni, ţărani liberi, posesori ai
unei proprietăţi moştenite din străbuni). Moşnenii
stăpâneau în comun apele, munţii cu păşunile şi
pădurile, morile de apă şi pivele. Moşnenii trăiau în
obşte, definindu-se ca o comunitate de muncă. Ocupaţiile
principale ale moşnenilor erau agricultura, păstoritul şi
exploatarea lemnului. Într-o recentă lucrare a sa, Răzvan Theodorescu
subliniază «specificul moşnenesc al Vâlcei», amintind că
proporţia de moşneni din Vâlcea şi din Gorj era mult mai
ridicată decât cea din Buzău, Argeş sau Mehedinţi – 15-16%
din populaţie (cf. Theodorescu Răzvan, Spiritul Vâlcei în cultura română).
O
legendă etimologică locală spune că toate satele de pe
Valea Lotrului ar fi fost întemeiate de haiducii (lotrii) Voinea (Voineasa),
Mălai (Mălaia), Breazu (Brezoi) şi Ciungu (Ciunget).
După
reformele lui Constantin Mavrocordat din 1746, când şerbii sunt
eliberaţi, pământul rămânând totuşi în stăpânirea
boierilor şi a mânăstirilor, în Ţara Românească se oficializează
instituţia organizării plaiurilor, unităţi
subadministrative ale judeţelor din zona de munte, conduse de un vătaf
de plai care mai avea şi obligaţia să asigure paza
frontierei şi să controleze vama. În această zonă a fost
organizat Plaiul Loviştei, cu sediul la Câineni, localitate din
extremitatea nordică a Ţării Loviştei, unde era şi
vama. La sfârşitul secolului al XVIII-lea existau 17 plaiuri. Argeşul
şi Loviştea ţineau de judeţul Argeş, iar Cozia şi
Horezu de judeţul Vâlcea. În Muntenia şi Oltenia, multora dintre
vătafii de plai li se datorează ctitorirea unor biserici de zid
şi de lemn, reprezentative pentru stilul epocii.
În 1838, satele situate pe malul drept al
Oltului, în Plaiul Loviştei (între Brezoi şi Câineni) trec, din punct
de vedere administrativ la judeţul Vâlcea, fiind înglobate în Plaiul
Cozia.Vel vistiernicul Ion Popescu Urşanu este, probabil, cel mai cunoscut
dintre vătafii de plai din zona Vâlcei (Plaiul Horezu), datorită
calităţii sale de ctitor de biserici – biserica din Târgu Horezu,
biserica din Urşani, biserica din Recea (cf. Theodorescu Răzvan, Spiritul
Vâlcei în cultura română).
Pentru
că cele trei biserici de lemn ce fac obiectul lucrării de
faţă sunt situate în trei localităţi diferite, vom încerca
în continuare o prezentare succintă a istoricului fiecăreia dintre
aceste trei sate: Brezoi, Ciunget şi Copăceni.
Brezoi. Extrem de
preţioase date despre istoria acestei localităţi, devenite
astăzi oraş, am cules din lucrarea regretatului istoric Petre
Bardaşu: 100 de ani de industrie forestieră ,
apărută la Râmnicu Vâlcea în 1973 şi din studiul intitulat Din
istoricul exploatării forestiere de pe Valea Lotrului, al
aceluiaşi autor, publicat în revista Studii Vâlcene din 1971.
Oraşul
Brezoi e situat la confluenţa Lotrului cu Oltul, în depresiunea care
încheie valea cuprinsă între munţii Lotrului, Latoriţei şi
Căpăţânei.
Dintre
documentele care atestă Brezoiul, reţinem actul de danie din 4
septembrie 1389 prin care Mircea cel Bătrân dă mânăstirii Cozia
satul Jiblea, ale cărui hotare se întindeau până aproape de Gura
Lotrului (cf. Documenta
Romanie Historica, B. Ţara Românească, vol.I, Bucureşti, 1966, p. 25-28). La
începutul secolului al XVI-lea, un document de la Radu cel Mare vorbeşte
clar despre o populaţie aşezată pe râul Lotru. E vorba despre
Hrisovul din 20 ianuarie 1505, prin care domnitorul «întăreşte
mânăstirii Cozia vama de la Genune [Câinenii de astăzi, n.n.]» (cf. Documenta Romanie Historica,
B. Ţara Românească, vol II, doc nr. 30, p. 73). Numele localităţii
Brezoi se întâlneşte şi într-un Hrisov din 4 decembrie 1575, prin
care se întăreşte dreptul de proprietate pentru «…Călin, Badea,
Călinel şi fiii lor din satul Călineşti cf. Documente privind istoria
României B.
Ţara Românească, sec. al XVI-lea, vol IV, p. 208) Din secolul
al XVII-lea apar surse documentare mai bogate despre această
străveche aşezare. În secolul al XVIII-lea, Brezoiul e menţionat
pe mai multe hărţi, începând cu cea a stolnicului Constantin
Cantacuzino, iar la 1720 localitatea apare şi pe harta lui Schwantz, în
ţinutul Loviştii.
Istoria
Brezoiului e strâns legată de dezvoltarea exploatărilor forestiere,
oamenii ocupându-se din cele mai vechi timpuri cu meşteşugul
prelucrării lemnului. Lemnul era folosit în special ca material pentru construcţii.
Urmează, de la începutul secolului al XIX-lea, exploatarea
industrială a lemnului, mai întâi cu ajutorul joagărelor de
mână, apoi cu joagăre hidraulice.
În jurul
anului 1853, la Brezoi se stabileşte muntenegranul Sima Stanovici. Un
zapis din 30 ianuarie 1859 consemnează că Sima Stanovici
cumpără pentru tăiere, timp de 15 ani, pădurea de pe Valea
Păscoii, de la moşnenii brezoieni, «cu preţul de 1058 lei
achitaţi înainte» (cf. Arhivele Statului, Vâlcea, Fond Prefectură, jud. Vâlcea, dos.
96/1867, fila 17). Intrând şi în posesia mai
multor joagăre, industriaşul muntengrean Sima Stanovici devenea
astfel, cel mai bogat om din Brezoi. El este cel de al doilea ctitor al
bisericii de lemn din localitate, şi e înfăţişat în tabloul
votiv din pronaos, împreună cu soţia sa Ana.[1]
Un aspect de asemenea important, legat de
istoria localităţii este permanenta legătură dintre
moşnenii din Brezoi şi mânăstirea Cozia care era
coproprietară a pământurilor şi pădurilor, împreună cu
aceştia. Adesea moşnenii mai înstăriţi făceau danii
mânăstirii. Ascultarea faţă de Cozia conduce, la începutul
secolului al XIX-lea la o înrăutăţire a situaţiei
locuitorilor din Brezoi, obligaţi de mânăstire la impozite tot mai
mari, astfel încât, în deceniul al treilea al secolului amintit, Brezoiul are o
stare materială modestă.
Ciungetu. Satul
Ciungetu se află în depresiunea Văii Lotrului, la 66 de km nord-est
de Râmnicu Vâlcea şi aparţine administrativ comunei Mălaia.
Situat la o altitudine de 560 m, între Munţii Căpăţânei
şi Munţii Latoriţei, mai exact la confluenţa râurilor
Latoriţa şi Rudăreasa, satul Ciungetu se află la doar
câţiva kilometri de staţiunea Voineasa.
Ca şi
celelalte sate de pe Valea Lotrului,
Ciungetul e o aşezare veche. Legenda etimologică, comună
satelor de pe Lotru, spune că satul ar fi fost întemeiat de haiducul
Ciungu. Mai aproape de adevăr este însă analogia dintre numele
satului şi substantivul colectiv ciunget care desemnează o
pădure cu copaci desfrunziţi, cu ramuri frânte ori tăiate
(ciungiţi, ciungăriţi). Localnicii afirmă că
ţăranii din Padina cu Ciungi obişnuiau să ciungească
copacii pentru a da de mâncare animalelor în timpul iernii (cf. Nisipeanu Cristina, Toponime
şi antroponime legate de viaţa locuitorilor din Ciungetu în Studii
Vâlcene nr. 6/1983, p. 16)
Prima atestare
documentară a Ciungetului apare într-o Diată din 1812 a lui
Marin Oncescu, prin care acesta lăsa fiului său Andrei «casa de aici
cu săliştea, cu ocina, livada din Gârtonca, locurile de la
Balţuri, de la Piatra». De faţă la redactarea Diatei
fuseseră locuitorii Florea Gligoron, Andrei Vangu şi Stanciu Vangu
(cf. Surdu Gheorghe, Despre vechimea satelor de pe Lotru, în Revista
de cultură a liceului Brezoi, nr. 2/10 sept., 1967, Brezoi .
Ca şi
Mălaia, Brezoi, Voineasa sau Sălişte, Ciungetu era în secolul al
XIX-lea un sat de moşneni. Ocupaţiile lor principale erau exploatarea
lemnului, creşterea animalelor (păstoritul), vânătoarea şi
pescuitul. Amprenta acestor meşteşuguri e imprimată pe chipul
micii biserici de lemn din sat, ctitorie a ţăranilor moşneni. La
data întemeierii ei, 1861, în Ciungetu trăiau 20 de familii, deci circa
100 de locuitori, luând în calcul indicele demografic 5. Astăzi
trăiesc aici în jur de 150 de familii. Ocupaţiile locuitorilor
Ciungetului sunt, în mare parte aceleaşi şi în prezent.
Copăceni-Racoviţa. Satul
Racoviţa se află la 45 de kilometri nord de Râmnicu Vâlcea, în
Ţara Loviştei. Aici se poate ajunge urcând pe Valea Oltului pe
şoseaua care leagă Râmnicu Vâlcea de Sibiu şi continuând pe
drumul lateral ce trece Oltul pentru a lega mânăstirea Cornet de satele
Perişani, Bratoveşti şi Tiţeşti.
Cătunul
Copăceni, în care se află biserica de lemn ce face obiectul
lucrării de faţă, aparţine administrativ comunei
Racoviţa. Istoria acesteia este comună tuturor localităţilor
din Ţara Loviştei, sate de munte risipite, bune locuri de refugiu
pentru pustnici, haiduci fugari şi ciobani veniţi în secolele al
XVIII-lea şi al XIX-lea din Transilvania (Mărginimea Sibiului, Făgăraş),
Argeş sau Mehedinţi. Păstoritul şi exploatarea lemnului au
fost şi rămân şi în prezent, principalele ocupaţii ale
acestei populaţii heterogene.
BISERICI
ŞI CTITORI ÎN VÂLCEA SECOLELOR XVIII ŞI XIX
Una dintre
problemele pe care lucrarea de faţă şi-a propus să le
analizeze este, pe de o parte, dacă se poate vorbi despre un
adevărat fenomen în cazul ridicării bisericilor săteşti
de lemn, în secolele al
XVIII-lea şi al XIX-lea, nu doar pe teritoriul Vâlcei, ci al întregii
Muntenii, dat fiind numărul lor impresionant, pe de altă parte
dacă acest fenomen poate fi interpretat ca o decădere a artei
munteneşti, în epocă postbrâncovenească ori ca o realitate
artistică de sine stătătoare, cu propriile ei date stilistice,
consecinţă a modificării viziunii şi
mentalităţilor, în zorii modernizării societăţii
româneşti.
Zona Olteniei s-a distins de-a lungul
timpului prin realizări deosebite în arhitectura lemnului, în
construcţiile civile şi religioase deopotrivă, mai ales în
partea de nord, foarte bogată în lemn şi unde oamenii au avut,
din cele mai vechi timpuri, o experienţă considerabilă în
prelucrarea artistică a materialului de construcţie.
La fel de
semnificativ este faptul că pe teritoriul judeţului Vâlcea, încă
din secolul al XIV-lea, se ctitoresc monumente eclesiale de prim rang:
mânăstirile Cozia (Mircea cel Bătrân), Arnota, Dintr-un lemn (Matei
Basarab), Govora (Radu cel Mare), Hurezi (Constantin Brâncoveanu),
Bistriţa (boierii Craioveşti), Schitul Ostrov (Neagoe Basarab) etc.
Tradiţia arhitectonică a lemnului s-a îmbinat cu tradiţia
marilor construcţii din zid, cristalizându-se astfel un stil specific
zonei.
Prelucrarea
artistică a lemnului are în zona Vâlcei, aşa cum spuneam, o
tradiţie îndelungată, dovadă stând numeroasele centre
meşteşugăreşti de la Poiana - Perişani,
Călineşti- Brezoi, Romanii de Sus, Horezu, Vaideeni – Urşani,
Bistriţa – Costeşti, Slătioara, Şirineasa, Frânceşti,
Gânguleşti.
Se păstrează în
judeţul Vâlcea şi biserici de lemn anterioare secolului al XVIII-lea,
de ar fi să amintim doar biserica din Grămeşti (comuna
Costeşti), capodoperă a
arhitecturii din lemn din a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
ctitorie a Mitropolitului Ştefan, din 1664. Monumentul a suscitat
interesul constant al cercetătorilor, de-a lungul timpului. Virgil N.
Drăghicescu o consideră «un document pentru urmărirea fazelor
prin care trece construcţia bisericilor de la peşterile munţilor
până la minunea Curţii de Argeş» (cf. Drăghicescu N. Virgil, Monumentele Olteniei
în B.C.M.I. XXVIII, fasc. 85/1935).
Construcţia
bisericii de la Grămeşti ne transmite, până astăzi,
preţioase informaţii despre felul în care erau alcătuite
ctitoriile eclesiale din lemn, într-un secol despre care, în această
privinţă, există puţine date. Astfel, trebuie
remarcată, dincolo de dimensiunile mai mari ale lăcaşului, în
comparaţie cu alte biserici de lemn din zonă, măiestria
meşterilor constructori care, folosind tehnicile specifice lemnului,
realizează îmbinări tradiţionale ce păstrează
intactă, pînă în prezent, structura originală a
lăcaşului.
Combătând
ipoteza că la Mariţa (Vaideeni) ar fi cea mai veche biserică de
lemn din Vâlcea, Radu Creţeanu apreciază că la
Grămeşti se află «cea mai veche biserică din Oltenia,
datată sigur» (cf. Creţeanu Radu, Bisericile de lemn din Vâlcea, în Mitropolia Olteniei nr. 1-3/1981,p.
59). Am adus astfel în discuţie şi biserica din
lemn de la Mariţa, în jurul
datării căreia s-a creat o controversă, datorită
lipsei pisaniei şi prezenţei unei inscripţii pe o bârnă din
peretele exterior de sud, săpată în lemn, cu caractere chirilice.
Această inscripţie indică anul 1557 (leato 7065), fapt
care i-a determinat pe câţiva entuziaşti să o considere cea mai
veche ctitorie eclesială din lemn păstrată nu doar pe teritoriul
Vâlcei, ci în întrega zonă a Olteniei, fără a avea şi o
altă dovadă în sprijinul acestei afirmaţii. Cert este doar
faptul că biserica din
Mariţa, amintită într-un document de la 1745[2] , e cea mai
mică biserică de lemn din Vâlcea (9/3, 80/4,90 m) şi unul dintre
puţinele lăcaşe din zonă care n-a fost tencuit,
păstrându-şi aspectul originar.
În lucrarea Arhitectura
populară românească, Grigore Ionescu observă că în
secolele XVIII-XIX, pe teritoriul Vâlcei au fost ridicate numeroase biserici de
lemn, asemănătoare celei de la Grămeşti, dar mult
mai cumpătate în formă şi dimensiuni, datorită mizeriei
şi sărăciei în care trăiau oamenii în acea perioadă
(cf. Ionescu
Grigore, Arhitectura populară românească, cap. Aspecte
monumentale în arhitectura populară, p. 116). Apreciind
acurateţea informaţiei, considerăm totuşi simplistă
explicaţia dată de autor dimensiunilor reduse ale lăcaşelor
de lemn din secolele XVIII-XIX, drept pentru care vom mai reveni asupra acestui
aspect.
O
pertinentă analiză a epocii în discuţie o face Răzvan
Theodorescu în capitolul dedicat artei de la 1800 din cartea sa Civilizaţia
românilor între medieval şi modern. Observând că
ţărănimea românească a secolului al XVIII-lea creează
o arhitectură de lemn a cărei epocă de apogeu e «secolul început
după 1775», autorul trage concluzia că fenomenul se datorează
faptului că această ţărănime dobândeşte
sentimentul propriei tradiţii. Mai mult, Răzvan Theodorescu
accentuează asupra apariţiei unei noi mentalităţi şi a
unei noi sensibilităţi «ce vine către epoca modernă». Se poate
deja vorbi în epocă despre o mentalitate populară care
aparţine satului şi oraşului deopotrivă. Ea vine, cum
subliniază reputatul istoric, în continuitatea celei medievale, depăşind
hotarele sociale ale «stării a treia», participând, cu toate
contradicţiile «la geneza mentalităţii româneşti
moderne».Ţărănimea românească a veacului al XVIII-lea se
constituie într-un grup de presiune culturală (cf. Theodorescu Răzvan, Civilizaţia
românilor între medieval şi modern, vol. II, cap.Popular şi
ţărănesc în arta de la 1800).
Într-un foarte
interesant studiu dedicat perioadei în discuţie, Teodora Voinescu
semnalează apariţia clasei mijlocii: târgoveţi, mici
negustori, meşteşugari, ţărani liberi şi, odată
cu aceştia a unei arte «diferenţiate de arta populară din punct
de vedere al clasei; arta clasei mijlocii care are, cu mici variante, caractere
comune şi în mediul rural şi în cel al târgurilor».
Construcţiile laice şi religioase ale «clasei mijlocii» au, în
general, proporţii reduse, pe măsura posibilităţilor
materiale ale ctitorilor (cf. Voinescu Teodora, Între «ţărănesc» şi «popular» în pictura
românească de la sfîrşitul Evului Mediu în S.C.I.A., 1, tomul
20/1973 ).
Ctitorii din
familiile vâlcene Măldărăscu, Argentoianu, Bălănescu,
Olănescu, Coţofenescu sau celebrul vătaf de plai Ion Popescu,
zis Urşanu, ca şi alţi căpitani sau simpli prelaţi
(Tiţeşti, Ciuta, Oteşani, Şubeşti) preiau în
ctitoriile lor, între 1750-1780, tradiţia artistică
brâncovenească şi creaţia postbrâncovenească
«exprimată similar într-o arhitectură, pictură şi sculptură
despre care greşit se scrie încă pe alocuri că s-a ruralizat
în epoca abia menţionată» (cf. Theodorescu Răzvan, op. cit.). Lăsând
să opereze distincţia făcută de Arnold Hauser între «arta
ţărănească», «arta populară» şi «arta
poporană» (Philosophie der Kunstgeschichte), ambii autori,
Răzvan Theodorescu şi Teodora Voinescu cad de acord asupra faptului
că «arta clasei de mijloc» din Muntenia e o sinteză între acestea
şi viziunea medievală târzie: «Monumentele din satele
moşneneşti din Muntenia şi Oltenia au o imagerie de
structură folclorică ce nu aparţine ţărănimii
propriu-zise, ci acelor grupuri populare medii, ivite din ea, în care intrau
laolaltă şi elita semialfabetizată, purtătoare de
mentalitate rurală (preoţi, dascăli itineranţi) şi
mahalagii (cupeţi, meşteşugari, clerici mărunţi,
boiernaşi)» (cf. Theodorescu Răzvan, op. cit.). În
aceeaşi ordine de idei, Teodora Voinescu afirmă că «formele de
provenienţă populară se integrează în sinteze iconografice
medievale, aşa cum formele de tradiţie bizantină devin acum
poporane, printr-un proces stilistic dintre cele mai caracteristice, atât prin
crearea de forme noi, cât şi prin folosirea unor motive cu origini
îndepărtate şi diferite» (cf. Voinescu Teodora, op. cit, p.26).
Regulamentul
Organic aduce modificări în
situaţia ţărănimii sărace, astfel încât un număr
mic de ţărani reuşeşte să se sustragă
parţial exploatării boierilor. Economia de schimb, la rândul ei,
permite îmbunătăţirea parţială a unor grupe de
ţărani care pot acum să-şi vândă singuri produsele.
Din rândul acestora, la începutul secolului al XIX-lea, încep să se ridice
ctitorii de biserici săteşti de lemn sau de zid. Pentru construirea
acestora ei se asociază în grupuri
mari de muncă, în care intră «toată gloata» cum se
menţionează la biserica din Schela Horezu, ctitorită de Ion
Urşanu (cf. Voinescu
Teodora, Elemente locale realiste în pictura religioasă din regiunea
Craiova în S.C.I.A., 1-2/1954, p. 61-77).
Apare uneori
fenomenul dublei ctitoriri. O biserică din lemn e
înălţată de un grup de ctitori, iar mai târziu, uneori după
decenii, acelaşi lăcaş e tencuit şi pictat prin
contribuţia unor membri ai obştii care îşi trec numele în a doua
pisanie sau chiar portretele, în tablourile ctitoriceşti. Vom vedea, acest
fenomen are loc în cazul bisericilor din Brezoi şi Copăceni, subiect
al lucrării de faţă.
În bună
măsură, toate aspectele menţionate mai sus sunt valabile şi
pentru cele trei biserici de lemn din Brezoi, Ciungetu şi
Copăceni-Racoviţa, precum şi pentru ctitorii lor, aşa cum
vom evidenţia în capitolul dedicat istoriei acestor lăcaşuri.
Sintetizând
opiniile avizate ale istoricilor citaţi, printre puţinii care au
acordat importanţă perioadei în discuţie, reflectând asupra
realităţilor socio- culturale şi economice din epocă, se
poate trage concluzia că dezvoltarea arhitecturii în lemn, cu
precădere a bisericilor de lemn din zona Vâlcei, în secolele al XVIII-lea
şi al XIX-lea nu este întâmplătoare. În măsura în care ea este
consecinţa situaţiei economice, dar mai ales a unor profunde schimbări
de mentalitate, a apariţiei unei noi sensibilităţi, se poate
vorbi într-adevăr despre un fenomen care merită toată
atenţia, mai ales că el marchează începutul epocii moderne în
Ţările Române. Acest fenomen se grefează pe un background
istoric şi cultural propriu acestei zone care, de-a lungul timpului a
creat o adevărată civilizaţie a lemnului. Şi tot aici,
marile ctitorii eclesiale au servit drept model celor mai modeste. În studiul
dedicat picturii religioase din regiunea Craiova, deja citat, Teodora Voinescu
atrage atenţia asupra puternicei influenţe exercitate de
mânăstirea Hurezi asupra bisericilor din zonă şi chiar asupra
unora din zone mai îndepărtate (cf. Voinescu Teodora, idem).
Pe de
altă parte, nu credem că se poate vorbi despre o decădere a
artei munteneşti în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea decât
dacă am recurge la o neavenită comparaţie cu dimensiunile marile
ctitorii, Mai curând, aşa cum
subliniau şi autorii citaţi, e vorba despre un nou tip de artă,
oglindă a sensibilităţii clasei sociale de curând create.
În încheierea acestui capitol
credem că se mai cuvine a semnala un aspect legat nu doar de ctitoriile
eclesiale în lemn, ci şi de cele din zid, ridicate în secolele al
XVIII-lea şi al XIX-lea. Fără să şi-o propună în
mod explicit, prin sinteza de artă ţărăneasă,
artă populară şi artă medievală realizată de
constructorii şi pictorii lor, aceste monumente rămân ultimele forme
de conservare a tradiţiei româneşti şi balcanice într-o
epocă în care, ştim prea bine, toată arta sacră din Ţările
Române decade datorită presiunii din ce în ce mai mari a artei religioase
occidentale, a stilului şi a tehnicilor impuse de aceasta. În studiul
dedicat picturii votive din nordul Olteniei, Andrei Pănoiu face o
importantă precizare: «În arta meşterilor de ţară,
prefacerile sociale cu implicaţiile lor artistice nu presupun o abandonare
a tradiţiei, ci dimpotrivă, o îmbogăţire a ei, în raport cu
exigenţele epocii» (cf. Pănoiu Andrei, Pictura votivă din
nordul Olteniei, p. 6). În acest
context se cuvine amintit şi că în 1871 Episcopul Filaret din Râmnic
dă următorul circular: «Ori cine se va numi zugrav, să nu fie
slobod a zugrăvi până nu va arăta… să-i vedem
meşteşugul de artă procopsit. Pentru că nu în loc de a
înfrumuseţa bisericile să facă niscai bazaconii care nu sunt
primite de pravilă» (cf. Meteş Ştefan, Zugravii bisericilor
române în ACMIT, 1926-1928, p.73), iar în 1855 Episcopul Calinic de Râmnic cere
zugravului Gheorghe Gherontie să retuşeze în stil bizantin icoanele
împărăteşti de la biserica Episcopiei, create de
Tătărăscu (cf. Meteş Ştefan, idem)
În lucrarea
intitulată Spiritul vâlcei în cultura română, deja
citată, Răzvan Theodorescu afirmă: «Nici o episcopie din secolul
al XVI-lea înainte, nici în Moldova, nici în Ţara Românească, n-a jucat
probabil rolul Episcopiei Râmnicului şi Noului Severin». Episcopia
Râmnicului este un loc de misionarism între Orient şi Occident,
apărând ortodoxia, ca principală noastră formulă de identitate
(cf. Theodorescu
Răzvan, op. cit, p. 17).
ISTORICUL BISERICILOR
Biserica de
lemn din Brezoi
După cum o atestă majoritatea
documentelor, biserica de lemn din Brezoi este ctitoria din 1789 a Episcopului
Iosif Argeşiu[3]
pe moşia moşnenească de la Brezoi. Biserica are hramul Intrarea
în biserică a Maicii Domnului.
Despre Iosif Argeşiu se ştie
că era născut în Loviştea Vâlcii şi că fusese numit
Episcop la reînfiinţata Episcopie a Argeşului, în 1793. Biserica
aceasta, o ctitoreşte aşadar, în calitatea sa de protosinghel în
Râmnic, numirea sa ca episcop fiind ulterioară ridicării bisericii
(cf. Iorga
Nicolae, Istoria bisericii române, Vălenii de Munte, 1909, vol. II,
p. 200). În
însemnările dintr-un Minei al lunii august, făcute în Doba,
judeţul Romanaţi de Matei, dascălul din Redea, se spunea: «La
Episcopia Râmnicului erea episcop Nictarie şi la Episcopia Argeşului
erea episcop Iosif, episcop ce se cheamă Lotrean, ales şi de bun
neam, om sfinţit, ales, drept şi smerit şi de toată eparhia
sfinţii(i) sale au fost dorit, de domni şi de boieri mari ascultat
(s.n.), la învăţătură şi la sfat Dumnezeu l-au
înălţat nu cu bani, cu aur (sau )cu argint, cu strânsură rea
dupre pământ, ci darul lui Dumnezeu i-au fost desăvârşit, iar
noi,după cum l-am văzut, aşa l-am şi fericit că erea
om preasfi(n)ţi(t)» (cf. Revista Arhivelor, nr. 2-3/1980, p. 59). N-am
insista asupra calităţilor lui Iosif Argeşiu, dacă nu am
urmări să punem în evidenţă că, în ciuda poziţiei
şi a renumelui său, episcopul Argeşiu ctitoreşte biserici
de lemn şi nu de zid. Şi în acest caz, explicaţiile de
natură economică referitoare la dimensiunile şi materialele din
care sunt făcute bisericile, devin discutabile.
Se cuvine a
face precizarea că la ridicarea unei biserici de sat contribuiau toţi
locuitorii, fiecare după putere, astfel încât, în cele din urmă, o
astfel de biserică poate fi considerată ctitoria întregii
comunităţi[4].
Iniţial netencuită şi nepictată, biserica din Brezoi
serveşte cultului, până în 1865, având doar o icoană
volantă.
În 1865,
muntenegreanul Sima Stanovici, devenit cel mai bogat om din Brezoi, ca
industriaş al lemnului, aşa cum am văzut în capitolul dedicat
istoriei localităţii, tencuieşte şi zugrăveşte
biserica pe cheltuiala sa şi a altor locuitori. La rândul său, în
ciuda faptului că este un foarte bogat industriaş, preferă
să refacă vechea biserică din lemn şi nu să
construiască una nouă, din zid. Această opţiune nu-i
afectează prestigiul. Statutul
său de ctitor e confirmat de tabloul votiv din pronaos, unde este
reprezentat împreună cu soţia sa Anica, dar şi de pomelnicul
aflat pe peretele de vest al pronaosului, unde cu greu mai pot fi descifrate
câteva alte nume ale celor care se
alătură la 1865, acţiunii de tencuire şi pictare a
bisericii: Ioan, Pătru, Dumitru, Ioan, Crăciun, Zamfir, Constantin.
La sfârşitul pomelnicului se mai poate citi anul 1865, octombrie 14. Tot în pronaos, deasupra uşii de
intrare, pisania este complet distrusă, nemaiputându-se descifra nimic din
conţinutul ei. Din Marele dicţionar geografic al României,
aflăm că biserica din Brezoi «s’a reparat la 1864, când s’a nimicit
ori-ce inscripţie veche» (cf. Lahovari Ioan George, Marele dicţionar geografic al României,
vol I, p. 646).
Fenomenul dublei
ctitoriri e frecvent întâlnit în cazul bisericilor de lemn din Vâlcea.
Primii ctitori sunt cei care înalţă lăcaşul. Tencuirea
ulterioară a acestor biserici, uneori chiar pictarea lor cu această
ocazie, acţiune ce capătă amploare după 1860, din timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza, devine echivalentul unei a doua ctitoriri,
aşa cum vin să dovedească tablourile votive şi pomelnicele.[5]
Tencuită
şi pictată, biserica din Brezoi serveşte ca biserică
parohială până în 1896, când este construită biserica nouă,
din zid. După această dată, lăcaşul serveşte doar
drept capelă de cimitir. În timpul primului război mondial, din
pricina unui incendiu, bolta bisericii şi o parte din tencuială e
distrusă.
În prezent
biserica se află într-o stare avansată de degradare, membrii
comunităţii locale căutând soluţii pentru a o salva.
Printr-un miracol, o parte din pictura în frescă de la 1865 se
păstrează încă şi merită toată atenţia.
Biserica de
lemn din Ciungetu
Până în
august 1861, se pare că n-ar mai fi existat la Ciungetu un alt lăcaş de cult, ci doar o
troiţă în partea de apus satului, căreia i se închinau
credincioşii. Acolo era şi cimitirul vechi, iar la troiţă
slujeau periodic călugări veniţi de la mânăstirile Cozia
sau Bistriţa. Prin urmare, necesitatea înălţării unui
lăcaş de cult devenea imperioasă. Ctitorul principal al bisercii
din Ciungetu, înălţată pe un dâmb abrupt, în locul cel mai înalt
al satului, este Florea Ionescu, moşnean şi ţârcovnic ce a
trăit până la vârsta de 105 ani. El este reprezentat în tabloul
votiv, împreună cu familia sa şi cu sătenii care au contribuit
la ridicarea lăcaşului. Deasupra uşii de la intrarea în naos se
păstrează, din fericire, pisania originară, scrisă cu
litere chirilice[6] . Putem afla
aşadar, că biserica a fost înălţată în 1861, prin
contribuţia majorităţii sătenilor şi că are
hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Se păstrează,
de asemenea, şi numele zugravului Nicolae Bunescu. Dată fiind
apariţia mai târzie a acestei biserici, spre deosebire de cele din Brezoi
şi Copăceni-Racoviţa, ea nu cunoaşte fenomenul dublei
ctitoriri, deoarece a fost de la bun început tencuită şi
pictată. În ciuda dimensiunilor ei reduse, bisericuţa din lemn de
aici se constituie într-un document al obiceiurilor şi
mentalităţilor specifice locului, în contextul perpetuării
credinţei ortodoxe, în această margine a Ţării Româneşti.
Biserica face parte organică din viaţa fiecărui credincios, dar
şi din viaţa comunităţii săteşti, aşa cum cu
prisosinţă o arată pisania.
Biserica de
lemn din Ciungetu e o biserică filială ce aparţine parohiei
Voineasa. Din septembrie 1967, biserica de lemn a fost închisă cultului,
slujbele religioase ţinându-se astăzi în biserica nouă, de zid,
din imediata vecinătate a celei monument.
Biserica de
lemn din Copăceni-Racoviţa
Şi
despre biserica de lemn din Copăceni-Racoviţa există foarte
puţine mărturii scrise, ea fiind doar amintită în anuarele
bisericeşti şi, cum vom vedea,
într-un articol al lui Victor Brătulescu (Brătulescu V., Biserici
din judeţul Argeş în B.C.M.I., fascicolul 75/ianuarie-martie,
1933).
Asemenea
legendelor întemeierii altor lăcaşuri de lemn din Nordul Olteniei,
cea despre biserica din Copăceni spune
că ea ar fi fost adusă
din Transilvania, iniţial la Mălaia şi că mai târziu
a fost mutată la Copăceni. Aceeaşi informaţie ne-a fost
dată şi de preotul din Mălaia şi de cel din Copăceni,
însă ea nu este confirmată de izvoare scrise. Este, de altfel, mult
mai probabil ca sintagma a fost adusă să se refere la faptul
că elementele principale ale lăcaşului au fost relizate în
centre meşteşugăreşti şi apoi transferate şi
asamblate în localitatea comanditară. În cazul de faţă, ipoteza
noastră se confirmă, căci biserica de la
Copăceni-Racoviţa datează de la 1805, pe când cea de la
Mălaia a fost ridicată în 1807. Dacă admitem ideea
«migraţiei» construcţiei de la Mălaia la Racoviţa, acest
fapt ar presupune că timp de doi ani comunitatea ortodoxă din
Mălaia nu ar fi avut lăcaş de cult, lucru cu totul improbabil.
Ca tip de construcţie, între cele două biserici există numeroase
similitudini, ceea ce ar putea confirma faptul că ambele
lăcaşuri au fost confecţionate la un centru
meşteşugăresc, aflat undeva în partea de sud a Transilvaniei,
conform celor afirmate de localnici.
Pisania
bisericii e laconică. Putem afla din textul ei doar numele ctitorilor,
anul construirii, dar nu şi hramul, ceea ce e mai puţin
obişnuit. Textul pisaniei, de fapt o «însemnare», se concentrează
asupra numelor celor care au reparat şi zugrăvit biserica în anul
1865, deci la aceeaşi dată când a fost tencuită şi
pictată biserica din Brezoi[7]
Aflăm totuşi din «însemnare» data primei ctitoriri şi numele
primilor ctitori. Ca şi la biserica din Ciungetu şi probabil
la fel ca în cazul celei din Brezoi, numărul celor care contribuie la
tencuirea şi pictarea lăcaşului este foarte mare şi
toţi au statut de ctitori.
La biserica
din Copăceni, prima pisanie a fost probabil săpată în lemnul
aflat acum sub tencuială. Textul «însemnării» e scris cu un amestec
arbitrar de litere chirilice şi latine, demonstrând necunoaşterea de
către pisar a alfabetului de tranziţie folosit în epocă.
Hramul
bisericii din Copăceni, neprecizat în «însemnare», Sfântul Nicolae, l-am
aflat din Anuarul din 1909 al Administraţiunii Casei Bisericii,
unde biserica filială din lemn de la Copăceni e doar amintită.
Până în
1999, biserica din lemn s-a aflat în cult, ea fiind poate cea mai longevivă
din acest punct de vedere.
ARHITECTURA
BISERICILOR
Arhitectura
şi elementele de sculptură decorativă ale bisericii de lemn din
Brezoi
În cazul
acestui monument, multe dintre detaliile legate de elementele sale constructive
s-au pierdut, datorită stării avansate de degradare în care el se
află. Am găsit totuşi, în urma investigaţiilor pe teren, un
releveu al bisericii realizat în 1972 şi care ne-a servit la
reconstituirea parţială a imaginii lăcaşului.
Biserica din
Brezoi e construită din lemn de stejar şi are temelia din piatră
şi bolovani de râu nelegaţi cu mortar. Cum spuneam în capitolul
dedicat istoriei acestui lăcaş, în 1965 el a fost tencuit interior
şi exterior.
|
Biserica din lemn de
la Brezoi. Aspect general, absida altarului, pridvorul, stâlpii pridvorului. |
Biserica e
uninavată, iar distribuţia spaţiilor de cult e
obişnuită pentru lăcaşele de acest tip din zonă:
pridvor deschis, pronaos, naos şi altar pentagonal. Spre deosebire de
bisericile de la Ciungetu şi Copăceni, pridvorul acestei biserici e
boltit, sprijinindu-se pe patru coloane subţiri, sculptate. Stâlpii sunt
terminaţi în capiteluri şi se îmbină în cep cu grinzile care susţin
cosoroabele.
Naosul
şi pronaosul sunt despărţite de un perete din lemn, în dreapta
şi în stânga intrării aflându-se, ca la Ciungetu, câte o deschidere
(ocniţă) îngustă şi relativ înaltă. Pentru că
lăcaşul are dimensiuni destul de mici (9,35 x 4,81 m), practicarea
acestor deschideri asigura enoriaşilor aflaţi în pronaos
posibilitatea de a vedea şi asculta mai bine liturghia.
Naosul
şi pronaosul erau acoperite cu bolţi semicilindrice realizate din
scânduri late, sprijinite pe coaste (arce semicirculare) care, la rândul
lor, se sprijină pe grinzile pereţilor de nord şi sud.
Pereţii laterali sunt alcătuiţi din bârne groase de un lat de
palmă. Lumina pătrunde în naos prin trei ferestre de dimensiuni
diferite, două aflate pe peretele de sud şi una pe cel de nord. În
altar, lumina pătrunde prin alte două ferestre, una pe peretele de
est, cealaltă, cu dimensiuni foarte mici, pe cel de sud. Pronaosul,
neobişnuit de mic (1,85 m), nu are ferestre.
Altarul, cu
structură poligonală în cinci laturi, este acoperit în porţiunea
dinspre naos cu o mică boltă semicilindrică care apoi se
racordează pe trei laturi, prin panouri oblice alcătuite din
scânduri, de pereţii estici corespunzători.
Acoperişul
bisericii este abrupt şi are patru ape, fiind îmbrăcat cu
şiţă despicată de brad.
În ce
priveşte elementele de sculptură decorativă, în comparaţie
cu alte biserici de acest tip din zonă, tratate mai frust, în cazul
bisericii de la Brezoi ele sunt relativ numeroase.
Stâlpii
pridvorului sunt sculptaţi şi amintesc de furcile de tors
ţărăneşti, fiind bogat ornamentaţi cu elemente geometrice
şi vegetale. Grinda transversală şi cele longitudinale ale
pridvorului sunt cioplite, având un profil care aminteşte de motivul
stilizat al coarnelor de berbec, motiv regăsit şi la partea
superioară a ancadramentului uşii de intrare în pronaos. Motivul coarnelor
de berbec este foarte răspândit în cazul bisericilor de lemn din
Ţara Loviştei şi din partea nordică a Vâlcei, fiind cel mai
evident la biserica de lemn din Ciungetu.
În exterior,
întreaga construcţie este «încinsă» cu un brâu sculptat, de forma frânghiei
răsucite, element pe care-l aflăm şi la ancadramentele
laterale ale uşii pronaosului.
Asemenea
celorlalte biserici de lemn, altarul este protejat de opt cai
încrucişaţi prin chertare (doi câte doi), cu funcţie
apotropaică, şi care, din punct de vedere constructiv, susţin
cosoroabele altarului.
Arhitectura
şi elementele de sculptură decorativă ale bisericii de lemn din
Ciungetu
Bisericile
de lemn din Ţara Loviştei, zonă căreia, aşa cum
spuneam, i-au aparţinut cândva şi satele de pe Valea Lotrului,
conservă o serie de trăsături arhaice. Este şi cazul
bisericii de lemn din Ciungetu, construită, în cea mai mare parte, din
lemn de brad şi exclusiv prin îmbinări tradiţionale ale
elementelor constitutive: chertare, coadă de rândunică, cep,
cuie de lemn.
Biserica e
uninavată, cu plan dreptunghiular simplu, iar distribuţia
spaţiilor de cult e cea obişnuită: pridvor deschis, pronaos,
naos şi altar.
|
Biserica din lemn de la Ciunget. Aspect general, pridvorul, coarnele care decoreaza pridvorul si poarta naosului, caii absidei si cosoroabele navei. |
Pridvorul
deschis, foarte îngust şi tăvănit cu şipci de lemn, e
sprijinit pe patru coloane subţiri, îmbinate în cep cu grinda
transversală ce susţine direct cosoroaba. Datorită dimensiunii
reduse a lăcaşului, pronaosul e despărţit de naos printr-un
perete de lemn (tindă) cu două deschideri aflate simetric în dreapta
şi în stânga uşii de intrare în naos, ca la biserica din Brezoi.
Pronaosul
şi naosul sunt boltite semicilindric. Bolta naosului are două travee
susţinute de coaste (arce semicirculare) aşezate pe cai
(console). Pereţii laterali ai naosului şi pronaosului sunt
alcătuiţi din dulapi groşi de un lat de palmă, dintr-o
singură lungime de grindă. Lumina pătrunde în naos prin
două ferestre mici dispuse simetric pe pereţii de nord şi sud,
în timp ce în pronaos şi altar doar prin câte una, mai mică.
Altarul, cu
structură poligonală în cinci laturi, este acoperit în prima travee
cu o mică boltă semicilindrică, racordată pe trei laturi la
calota traveei terminale, prin panouri oblice de scânduri.
Biserica e
aşezată pe o mică fundaţie din bolovani de râu,
nelegaţi cu mortar, iar acoperişul, simplu, în patru ape, e învelit
cu şiţă lată despicată. Cu certitudine, biserica a
fost tencuită pe dinafară şi pe dinăuntru, încă de la
început, spre deosebire de bisericile din Brezoi şi Copăceni.
Lipită
iniţial de biserică, clopotniţa a fost ulterior mutată în
partea de nord-vest a lăcaşului. Pe clopotul cel mic se mai poate
încă citi inscripţia: «(H)ram, sf. Imperaţ Costandin şi
Ilina, 1861».
În
privinţa elementelor de sculptură decorativă, ca şi la
biserica de lemn din Mălaia sau ca la majoritatea lăcaşelor de
acest fel din nordul Olteniei, intervenţiile sunt minimale, dar nu lipsite
de interes.
Stâlpişorii
pridvorului sunt subţiri şi ciopliţi cu elemente geometrice
stilizate ce amintesc de stâlpii caselor ţărăneşti din
zonă, singurele elemente decorative fiind merele şi brâiele
simple fără dinţi.
Sub
streaşină, la îmbinarea pereţilor altarului, cosoroaba este
sprijinită pe grinzi ale căror extremităţi se termină
în formă de cai, exact ca la Brezoi.
După
cum se poate deduce din imaginea chivotului pictat în pronaos, biserica a avut
în exterior un brâu care o încingea. Brâul răsucit, cioplit şi
pictat, nu mai este vizibil, astăzi aflându-se, probabil, sub un strat mai
recent de tencuială. Tot imaginea chivotului ne face să credem
că, ulterior, pridvorului i-au fost schimbaţi stâlpii şi
adăugate balustrade şi că, iniţial, acoperişul avea pe
toată lungimea streşinii un ornament traforat.
Cel mai
interesant motiv decorativ-simbolic ce trebuie remarcat la biserica din
Ciungetu este cel al coarnelor de berbec. În Oltenia, motivul e frecvent
întâlnit, mai ales în satele de ciobani de la Mihăileşti, Măgura
şi Băbeni unde i se mai spune şi corneci. Pe lângă
dovada că lăcaşurile unde întâlnim acest motiv erau biserici ale
păstorilor, acest fapt vine să arate capacitatea civilizaţiei
rurale de a perpetua simboluri străvechi. Coarnele berbecului sunt şi
un foarte răspândit însemn al puterii masculine - dacă ar fi să
ne amintim doar de cele de prezente pe coifuri ori, în general, de
alcătuirea coroanelor regale. Foarte interesant este că la Ciungetu
motivul coarnelor încoronează toate ancadramentele superioare ale
uşilor ori ale spaţiilor de trecere, lucru care vine să
susţină existenţa şi aici a unei unităţi
stilistice urmărite în mod expres de meşterii bisericii.
Arhitectura
şi elementele de sculptură decorativă ale bisericii de lemn din
Copăceni – Racoviţa
Făcută
din lemn de stejar, biserica din Copăceni a fost construită
folosindu-se tehnici specifice: îmbinări prin chertare, îmbinări în
coadă de rândunică, în cep şi fixare în cuie de lemn.
Construcţia e aşezată pe un soclu rudimentar, alcătuit din
piatră şi bolovani de râu nelegaţi cu mortar, soclu care nu se
ridică mai mult de 40 cm. de la nivelul solului.
Lăcaşul
are plan dreptunghiular simplu, cu pridvor deschis, pronaos, naos şi altar
decroşat, de formă poligonală cu cinci laturi. Pridvorul
deschis, relativ îngust şi tăvănit cu stinghii de lemn, se
sprijină pe patru stâlpi ciopliţi simplu, cu intervenţii
minimale de sculptură decorativă.
|
Biserica din lemn de la Copăceni. Aspect general, pridvorul, caii pridvorului şi cei ai absidei, ancadramentul uşii pronaosului şi frânghia răsucita care încinge construcţia. |
Pronaosul
şi naosul, boltite semicilindric, sunt despărţite printr-un
perete de lemn în care e practicată uşa de trecere dintre
încăperi. Nu întâlnim aici deschiderile practicate în peretele de lemn ce
despart cele două spaţii, ca la Brezoi şi Ciunget.
Bolta
pronaosului şi cea a naosului au câte două travee,
despărţite şi susţinute de coaste, aşezate pe cai
aflaţi sub tencuială. Altarul este şi el acoperit în prima
travee cu o mică boltă semicilindrică, ce se racordează pe
trei laturi cu pereţii dinspre est prin panouri oblice alcătuite din
scânduri.
Ferestrele
sunt dispuse simetric, la nord şi la sud, câte una în pronaos şi câte
două în naos, cu excepţia altarului unde, în afara ferestrei de pe
peretele de est se mai află încă una mai mică, pe peretele
sudic, exact ca la Brezoi.
În exterior,
cosoroabele ce susţin acoperişul altarului sunt sprijinite pe 8 cai
mari, încrucişaţi prin chertare şi decoraţi cu
crestături tăiate transversal. Cosoroabele de pe laturile de nord
şi sud sunt susţinute de câte trei cai.
Acoperişul
simplu, în patru ape, e învelit cu şiţă despicată.
Încă un
element constructiv vine să diferenţieze această biserică,
cel puţin din punct de vedere al aspectului ei actual, de celelalte
două: deasupra pridvorului se înalţă o turlă
–clopotniţă construită tot din lemn, adăugată
ulterior, probabil în aceeaşi perioadă în care biserica a fost tencuită
şi pictată[8].
În
comparaţie cu alte construcţii de acelaşi fel aflate în
zonă, cum sunt cele de la Mălaia ori Brezoi, acest lăcaş se
prezintă mai auster în privinţa elementelor de sculptură
decorativă. Biserica păstrează totuşi un brâu din lemn, cioplit
în frânghie răsucită, element decorativ-simbolic care încinge
întreaga biserică şi pe care îl regăsim şi la ancadramentul
uşii de intrare în pronaos.
Cu
siguranţă că înfăţişarea bisericii a avut de
suferit ca urmare a tencuirii din 1865, pregătirea pereţilor de lemn,
necesară asigurării aderenţei mortarului, presupunând o serie de
intervenţii care au adus modificări ireversibile aspectului originar
al construcţiei.
PICTURA
BISERICILOR
Pictura
bisericii de lemn din Brezoi
Pentru
că pisania bisericii este foarte degradată, nu mai putem distinge
eventuale date despre numele zugravilor acestui lăcaş, iar sursele
documentare sunt extrem de sărace şi în această
privinţă. Pictura care se mai păstrează încă,
(deşi în anumite zone este foarte degradată, iar în altele,
datorită desprinderii stratului de tencuială, s-a pierdut cu totul)
mai poate totuşi să ofere date despre programului iconografic
folosit, despre stil şi tehnica zugrăvirii.
În ansamblu,
programul iconografic este cel specific zonei, adaptat însă la calitatea
materialului din care e construit lăcaşul, precum şi la
dimensiunile reduse ale acestuia. După toate aparenţele, biserica a
fost pictată în tehnica frescei pe tencuială, atât interior cât
şi exterior. După cum aminteam într-un capitol anterior,
operaţiile de tencuire şi pictare au fost executate în 1865, pe
cheltuiala muntenegranului Sima Stanovici, devenit astfel al doilea ctitor
după Iosif Argeşiu, dar şi prin contribuţia altor locuitori
ai Brezoiului, ţărani moşneni trecuţi în pomelnicul de pe
peretele de vest al pronaosului.
În toate
spaţiile de cult ale bisericii din Brezoi, cu excepţia altarului,
scenele sunt pictate pe un fond albastru intens, la fel ca scena cu Pilda
ispovedănii de la biserica din Copăceni-Racoviţa.
Unele dintre
scenele reprezentate la biserica din Brezoi sunt însoţite, în spiritul
didactic-moralizator al epocii, de texte care au menirea să clarifice
identitatea personajelor şi semnificaţia compoziţiilor. Chiar la
intrarea în biserică, deasupra uşii stă scris următorul
avertisment: Cine va intra în această biserică necurat, de sabiea
va fi tăiat. Îndemnul la curăţenie trupească şi
sufletească devine, se pare, un imperativ al epocii.
|
Biserica din lemn de la Brezoi. Pictură de pe peretele de nord şi cea de pe cel de vest a pridvorului. Jos, pictura de pe peretele de vest a naosului. |
Pictura
bisericii din Brezoi transmite prin urmare, ca majoritatea lăcaşelor
de cult din epocă, un mesaj moralizator şi eschatologic explicit,
concentrat, cum vom vedea, în scena Judecăţii de Apoi din pridvor.
În altar
pictura este foarte degradată, mai putându-se descifra doar scena
Sacrificiului lui Avraam pe peretele de vest, în registrul superior, portretul
sfântului Grigorie Bogoslov pe peretele nordic şi câţiva sfinţi
Ierarhi ai bisericii pe cel sudic.
În naos
se mai păstrează o singură scenă: Sfinţii
Împăraţi Constantin şi Elena, încadraţi de Sfinţii
Arhangheli Mihail Şi Gavriil, pe peretele de vest, în registrul superior.
Costumele celor patru personaje sunt de factură bizantină imperială,
în ciuda faptului că portretele suferă vizibile influenţe ale
picturii populare.
În pronaos
se păstrează cele mai multe scene pictate şi, ce este cel mai
important, tabloul votiv, mult mai des prezent în pronaosul bisericilor de zid
din epocă decât în al celor de lemn. Din acest punct de vedere, biserica
din Brezoi e unul dintre cazurile mai speciale, ca şi cea din Ciungetu. Pe
peretele de est, deasupra uşii de intrare în naos e reprezentată
scena Intrării în biserică a Maicii Domnului, icoana de hram.
Personajele, redate până la un anumit punct în manieră bizantină
(veşmintele, perspectiva) , au trăsături rusticizate, specifice
zonei. Dedesubtul acestei scene, în registrul inferior sunt reprezentaţi
doi îngeri , foarte asemănători ca factură cu cei de la
Ciungetu. Pe peretele de vest, în stânga uşii, se păstrează
tabloul votiv cu Sima Stanovici şi soţia sa Anica. Costumele bogate,
de oraş, ale personajelor pun în evidenţă starea şi rangul
lor. Sima Stanovici se sprijină într-un baston, iar Anica într-o
umbrelă. Accesoriile respective sunt menite să-i scoată automat
pe ctitori din rândul ţăranilor moşneni, subliniind mai curând
starea lor de orăşeni (târgoveţi înstăriţi). E de
semnalat, de asemenea, că întreaga compoziţie e încadrată de o
ramă pictată care izolează cuplul de restul imaginilor
reprezentate în pronaos. Sima Stanovici şi Anica, soţia sa,
aparţin în mod explicit altei «stări». Datorită caracterului
realist al portretelor şi lipsei chivotului, tabloul ctitorilor, (foarte asemănător unui tablou de
familie înrămat şi păstrat în locuinţele micii burghezii
care începea deja să se formeze), este de fapt o scenă laică,
inserată în ansamblul de pictură sacră de la biserica din
Brezoi.
Tot pe
peretele de vest al pronaosului, deasupra uşii de intrare, mai poate fi cu
greu recunoscută scena Necredinţei lui Toma. Apreciem că,
în contextul socio-comportamental mai sus prezentat, e posibil ca figurarea
acestei scene în pronaos şi ruperea ei din ciclul Evangheliilor Învierii,
reprezentate totdeauna în naosul bisericilor ortodoxe, să fie
motivată tot de intenţiile accentuat moralizatoare ale iconografilor.
E posibil deci, să fie vorba
despre o reducere a scenei la sensul
strict moralizator din Evanghelia după Luca, anume acela că
fericiţi sunt aceia care fără să fi văzut şi
fără să fi atins rănile Mântuitorului au crezut totuşi
în învierea Lui.
În bolta
pronaosului e reprezentată Maica Domnului Platitera, pe peretele de nord
Sfânta muceniţă Filofteia, iar pe cel de sud Sfintele Marina şi
Parascheva.
În pridvor
, pe peretele de est, în partea dreaptă a uşii de intrare, apare
scena Iadului, întreg peretele estic al pridvorului fiind dedicat scenei Judecăţii
de Apoi. Din gura Leviatanului iese un diavol mare, probabil Talpa Iadului,
care rosteşte: Aha, bine-mi aduci!, referindu-se desigur la
păcătoşii care tocmai sunt azvârliţi la cazne. Regăsim
şi aici, ca la scena Iadului reprezentată în pridvorul
mânăstirii Sinaia sau în cea de la Hurezi, pe clericul-păcătos
care, îngrăşând rândurile damnaţilor intră în gura
Leviatanului. Pe limba de foc sunt
figuraţi cei damnaţi pentru păcatele de moarte: crima,
hoţia, avortul, adulterul, minciuna etc. În spaţiul Iadului sunt de
asemenea reprezentaţi draci mai mici împreună cu uneltele lor de
tortură, precum şi alte categorii de păcătoşi
supuşi chinurilor, destul de greu de descifrat din pricina degradării
stratului pictural. Caracterul narativ şi moralizator al scenei, precum
şi oralitatea rostirilor sunt evidente. Deasupra Iadului este pictat Iisus
din a cărui mâna coboară balanţa cu care se cântăresc
păcatele. Scena e clarificată prin inscripţia A doua venire.
În stânga
uşii de intrare în biserică e figurată scena Raiului. În partea
de sus a compoziţiei tronează Maica Domnului între doi îngeri, în
partea dreaptă se iveşte şirul drepţilor, iar în partea de
jos sunt reprezentaţi Iov, Avraam şi Isaia. Aici peisajul este
construit din coline cu brazi şi pante line.
Pe bolta
pridvorului, de la sud spre nord, mai pot fi descifrate câteva scene din
Geneză: Ieşirea Evei din coasta lui Adam, Ispitirea cuplului
originar, compoziţie pe care stă scris: Greşala lui Adam din
pom, Izgonirea din Rai (Adam poartă un topor iar Eva un fus). Mai pot
fi, de asemenea descifrate portretele
celor patru evanghelişti în medalioane.
Spuneam,
că după toate aparenţele, biserica a fost pictată şi
exterior. Doar două scene se mai păstrează. Prima, pe peretele
de sud al pronaosului, este ilustrarea, foarte răspândită în
epocă, a fabulei esopice Bătrânul şi moartea, în varianta
Moartea lumii, aşa cum e scris în dreptul ei. Un bătrân
stă îngenunchiat în faţa morţii, personaj fantastic care
ţine pe umăr o desagă cu instrumente de tortură, iar în
mâna dreaptă, ridicată spre bătrân, coasa. Deasupra bătrânului
îngenunchiat e scris: Disă un bătrân moarte unde eşti să
se arate degrab. Ca mai toate fabulele lui Esop, şi aceasta are un
evident mesaj moralizator, tâlcul ei profund fiind acela că omul trebuie
să se bucure de darul vieţii, să nu-l dispreţuiască,
dar să nu uite totuşi nici o clipă că moartea e inevitabilă.
Frecventa redare a fabulei esopice e în măsură să ofere date
despre mentalul colectiv al epocii. Filosofia despre memento mori,
prezentă în Occidentul medieval şi renascentist e preluată în
Ţara Românească, abia în secolul al XIX-lea.
O a doua
imagine de pe faţade bisericii din Brezoi, de data aceasta pe peretele de
nord al naosului, e cea a Sfântului Gheorghe ucigând balaurul. Ea face de
obicei pandant cu Sfântul Dimitrie, cel care l-a biruit pe împăratul
Maximian, însă la biserica din Brezoi acest al doilea sfânt militar nu se
mai păstrează.
Pictura iconostasului
de la biserica din Brezoi este astăzi foarte degradată. Nu mai pot fi
recunoscute decât scena Răstignirii şi câteva portrete de prooroci
şi apostoli în medalioane, pe fond albastru.
Pictura
bisericii de lemn din Ciungetu
Păstrată
în stare originară şi conservată relativ bine pentru
condiţiile locului, cu excepţia altarului şi a unor
părţi din pronaos unde au loc desprinderi ale tencuielii, pictura
bisericii de la Ciungetu, realizată de zugravul Nicolae Bunescu, după
cum indică pisania, este o marcă a locului şi a epocii în care a
fost realizată. Iconostasul este pictat de Nicolae Zugravul.
Pictura e
realizată în tehnica temperei pe tencuială, iar programul
iconografic, mult simplificat, se concentrează asupra pronaosului,
altarului şi tâmplei.
Pictura altarului
e de o factură diferită de cea a restului spaţiilor de cult,
ceea ce ne conduce la ipoteza repictării lui ulterioare, probabil
datorită unei degradări în timp, mai accentuate. În bolta altarului e
reprezentată Sfânta Treime: Dumnezeu-Tatăl bătrân, cu barba
albă (Cel vechi de zile), Christos şi porumbelul Duhului sfânt. În
registrul superior, de la nord la sud sunt înfăţişaţi
Solomon (mare prooroc), Maica Domnului Născătoare de Dumnezeu
(peretele de nord), Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi
proorocul Daniil (peretele de est), iar în registrul inferior apar
înfăţişaţi Sara, Sfântul episcop Vasile cel Mare, (peretele de nord), Sfinţii
făcători de minuni Nicolae din Miralikia şi Spiridon (peretele
de est), Sfântul Arhidiacon Ştefan (peretele de sud). Pe peretele de vest,
ca în toate bisericile de acest tip din zonă, apare scena Sacrificiul lui
Avraam, în directă legătură cu Solomon, înfăţişat
pe peretele de nord. Aflată într-o proastă stare de conservare,
pictura altarului a pierdut deja o parte dintre personajele şi scenele
reprezentate iniţial.
În naos
pictura este aproape inexistentă, exceptând imaginea Sfântului Prooroc
Ilie în carul de foc, în registrul superior al peretelui de vest şi
astrele zilei şi ale nopţii, soarele şi luna care
încadrează crucea, deasupra iconostasului. Bolta naosului, ca şi cea
a pronaosului e împodobită cu stele pictate în nuanţe de roşu,
pe un fond albastru închis.
Cea mai mare
concentrare de imagini se află în pronaos, spaţiu destinat în
principal, tablourilor votive. Aici libertatea de expresie a pictorului se
manifestă deplin, printr-o sinteză stilistică originală
între hieratismul specific bizantin şi realismul portretelor sau al detaliilor
de costume. Se fac simţite aici, ca şi în cazul tabloului ctitoricesc
de la Brezoi, influenţele picturii de şevalet şi cele ale
picturii religioase de factură occidentală.
În pronaosul
bisericii de la Ciungetu e desfăşurată o serie amplă de tablouri
votive. Practic, sunt reprezentaţi, împreună cu cei mai
importanţi membri ai familiilor lor, toţi ctitorii, de la cel mai de
seamă, până la cei proveniţi din rândurile păturilor
sărace. Pe peretele de vest, încadrând uşa de intrare, întâiul ctitor,
moşneanul Florea Ionescu, împreună cu soţia sa Ana (în dreapta)
şi fiii săi, Dumitru şi Ion (în stânga) susţin chivotul
bisericii. Portretele fiicelor lui Florea Ionescu, Nastasia şi
Călimachi, amintite şi de pisanie, s-au distrus, doar inscripţia
mai evocându-le. Pe ceilalţi doi pereţi, de nord şi de sud, sunt
pictate asemenea unui tablou genealogic, al doilea şi respectiv al treilea
grup de ctitori: Toma Vangu alături de soţia şi fiica sa
(peretele sudic) şi fiii săi cu soţiile şi copiii lor
(peretele nordic). Costumele ctitorilor sunt asemănătoare celor de
sărbătoare purtate de păstorii din sudul Transilvaniei şi
din Banat: pălării negre şi brâuri roşii, late, care le
încing cămăşile cu mâneci brodate şi răsfrânte, bunde
negre, groase. Pe peretele de est, dedesubtul ocniţelor practicate în
peretele care desparte pronaosul de naos, este pictat un alt grup, de ctitori
mai puţin înstăriţi, cum o dovedeşte chiar costumaţia
lor,mai puţin bogată şi lipsită de podoabe. Sunt probabil
truditori din stările de jos.
|
Biserica din lemn de la Ciunget. Pictura din pronaos. |
Inscripţiile
din tablourile votive sunt încă destul de lizibile. Pe peretele de vest,
în dreapta scrie: Întăiu titor aceştii sfintei bisărici
Florea Ionescu/ de-a înpreună cu soţiia mea Flo(a)rea şi cu fiii
mei (ş?)i cu fetele mele:/ Ionu, Dumitru, Nastasiia şi Calimachi. În
stânga peretelui de vest e notat: Feciori ai dumnealui Florea Ionescu
întăiu titoru/ Dumitru, Ionu / 1861/ de Nicolae Bunescu / zugrav.
Numele zugravului apare aşadar şi în pronaos, spaţiu care la
biserica din Ciungetu devine o adevărată cronică de familie în
imagini, oferind date despre ctitor şi membrii cei mai importanţi ai
neamului său, despre zugrav care, deşi nu este reprezentat, parcă face parte din familia ctitoricească.
El este, de fapt, cronicarul şi de aceea numele lui apare menţionat
şi în pronaos. Pe peretele de sud e scris: A doilea titoru Toma Vangu
de-a î(m)preună cu soţiia Ana şi cu copiii miei / Ionu, Nicolae
/ fata Stanca. Peretele de nord poartă inscripţia: a treiilea
titori ficiori ai Tomi(i) Vangu / Ionu, Sora, Florea, Floarea / Calistrat,
Erimia / Io(a)na. Observăm aşadar, în compoziţia tablourilor
votive, separate pe familii, respectarea strictă a unei ierarhii. E vorba
despre trei categorii de ctitori, înrudiţi între ei, care au orgoliul
să se reprezinte, împreună cu toată familia, nu fără
a-şi consemna importanţa. Reţinem în acest sens observaţia
foarte pertinentă a lui Andrei Paleolog, în studiul citat: «A ridica
ctitorii constituia un act de afirmare socială, iar moşnenii din
Ţara Românească, chiar ştiindu-se reprezentanţii unei
trepte sociale inferioare, se socoteau firesc, egali cu boierii în ce
priveşte dreptul de ctitorire. În Ţara Românească, dreptul
ctitoricesc de sat, împletind elementul colectiv cu cel individual, pe cel
democratic cu cel de ierarhie ctitoricească, constituie nu numai
instituţia cu cea mai largă origine bizantină, ci în
acelaşi timp, instituţia care atestă indubitabil dreptul şi
voinţa românească de a dăinui. (…) În plaiuri, actul ctitoririi
nu este doar vanitatea celui avut, ci însemnul libertăţii şi
prosperităţii unei obşti întregi» (cf. Paleolog Andrei, op. cit, p.
15).
Pe peretele estic, sub ocniţă,
acolo unde este reprezentat un grup mai puţin înstărit de truditori
la ridicarea bisericii e scris doar numele lor: Simion, Stanca, Costandin,
Stanca.
O
atenţie specială merită chivotul din tabloul primilor ctitori
(peretele de vest), pentru că e foarte posibil ca el să ne ofere
imaginea iniţială a bisericii, pictată şi exterior pe
atunci, aşa cum se poate vedea în imagine. Chivotul prezintă imaginea
peretelui exterior de nord al bisericii pe care apar trei personaje: un
vânător cu puşca ochind un cerb (al doilea personaj) şi
Înfricoşata moarte cu toporul în mâna dreaptă, îndreptat spre cerb
şi spre vânător. Constatăm deci o reprezentare simultană a
două motive frecvent întâlnite în pictura exterioară a bisericilor
din epocă: Vânătorul muntelui şi Înfricoşata
Moarte. S-ar putea chiar vorbi despre o comprimare a celor două teme,
dacă ţinem seama de legenda locală care spune că Florea
Ionescu, întâiul ctitor al bisericii ar fi murit în timpul unei partide de
vânătoare. Aceasta ar fi o explicaţie. Cealaltă explicaţie
ar putea fi desprinsă din realitatea că, circulaţia frecventă
a acestor motive a condus la diferite variante de reprezentare a lor. Andrei
Paleolog atrage atenţia că scenele de vânătoare pun în
evidenţă faptul că ţăranului de rând, ca şi
domnitorului, îi este îngăduit să vâneze «în orice vreme şi în
orice loc şi ţinut, cum şi unde îi este placul». Vânătoarea
este totodată o iniţiere marţială, iar vânătorul
muntelui e păstrătorul unor virtuţi de elită care-l
instituie drept simbol al libertăţii (cf. Paleolog Andrei, op. cit, p.
47). Filiaţia scenelor de vânătoare e literatura
populară transmisă prin mijlocirea mediului călugăresc: Fiziologul,
Alixăndria şi Esopia.
Scena
reprezentată pe chivot nu s-a păstrat. Vorbim, deci, în acest caz,
despre o «imagine în imagine». În dreapta şi în stânga chivotului sunt
reprezentaţi arborii vieţii aşezaţi în glastre, un
leitmotiv în pictura întregii biserici. Tot în pronaos, pe peretele estic,
deasupra uşii de intrare în naos sunt pictate alte două
compoziţii, din registrul sacru de această dată: în stânga Maica
Domnului Platitera, ca Izvor al Tămăduirii, iar în dreapta
Născătoarea de Dumnezeu în chip de protectoare, după modelul de
la Hurezi sau Potlogi.
Pridvorul
bisericii din Ciungetu nu a fost pictat, după toate aparenţele, mai
ales că dimensiunile sale extrem de reduse ar fi permis cu greu acest
lucru.
Tâmpla e
pictată de Nicolae Zugravul în medalioane cu prooroci şi apostoli,
serafimi şi heruvimi. Icoanele împărăteşti, în număr
de patru, îl reprezintă pe Iisus alături de Sfântul Nicolae şi
Maica Domnului, pe Iisus Învăţător, pe Maica Domnului
Împărătiţa, iar în icoana de hram, pe Sfinţii
Împăraţi Constantin şi Elena. Această din urmă
icoană poartă o inscripţie cu numele lui Grigorie Monahul
şi anul 1861.
Pictura
bisericii de lemn din Copăceni-Racoviţa
Aşa cum
relatează pisania, în anul 1865 biserica a fost tencuită şi apoi
zugrăvită pe cheltuiala unor credincioşi din sat sau originari
de aici. Pictura iniţială, cum se constată din puţinele
porţiuni asupra cărora nu s-a intervenit, este executată în
tempera pe tencuială. Numele pictorilor nu este precizat nici în pisanie,
nici altundeva, ei fiind probabil zugravi-ţărani din zonă,
fără renume, fapt ce reiese atât din caracterul picturii, cât
şi din tipologia reprezentărilor.
Pictura din
interiorul acestei biserici este astăzi foarte ştearsă şi
afumată. Desenele personajelor pot fi cu greu desluşite (uneori pe
conturul exfolierii stratului pictural) căci în multe locuri
intervenţiile succesive, în alte tehnici, uneori chiar în cea a uleiului,
s-au degradat mult mai repede decât pictura originară, executată în
tempera, şi care se mai păstrează doar în pridvor.
În altar,
pictura este iremediabil degradată, nemaiputându-se citi nici o
scenă. În naos, în centrul bolţii, degradarea a cruţat
din imaginea Pantocratorului doar contururile. Pe peretele de vest, este
figurată scena Necredinţei lui Toma, cu sensul moralizator
menţionat anterior.
Pronaosul, unde se mai
disting doar imaginea din boltă a Maicii Domnului cu Pruncul şi
câţiva îngeri în medalioane, nu ne oferă nici un fel de date despre
ctitori, deşi nu este exclus ca, la rându-i, acest spaţiu să fi
avut iniţial reprezentate tablouri votive.
Cel mai
important, din punct de vedere al picturii rămâne, în cazul acestei
biserici, pridvorul. Cel mai bine se păstrează scena de pe peretele
estic, în dreapta uşii de intrare, locul destinat, în general,
reprezentării Iadului din Judecata de Apoi. Aici apare o compoziţie
intitulată Pilda ispovedănii. În mijlocul scenei se află
Diavolul pictat în nuanţe de ocru, verde şi gri, cu coarne supradimensionate
şi coada încârligată. Perfect simetric, de o parte şi de alta a
sa, pe fond ocru, într-o frumoasă scriere chirilică, se
găseşte un text aproape complet şters. Deasupra, pe fond
albastru, într-un alfabet latin inconsecvent se poate citi cu uşurinţă
transcrierea parţială, mai târzie a textului de dedesubt: Acest
tablău, cei se zice pilda ispovedănii şi care zice îngerului
să se bucure cu mine, iar deavolu să plângă după mine.
În stânga compoziţiei este reprezentat păcătosul care se
spovedeşte în genunchi în faţa preotului. Asupra sa se pogoară
îngerul trimis de Iisus care îi iartă păcatele. În dreapta
diavolului, păcătosul spovedit e luat de înger sub aripa sa. Deasupra
celor două personaje, un al treilea arată diavolului, rămas
descumpănit, un sul desfăşurat pe care e scris în alfabet de
tranziţie: Sfîntu Andrei Radovin au văzut această minune.
În partea dreaptă a imaginii, pictată pe fond albastru, se poate citi
următoarea inscripţie în caractere chirilice: Acest om sau
spovedit curat iar îngeru iau acoperit cu aripa şi îl duce bucurat. În
ansamblu, impresia vizuală e foarte puternică, datorită
contrastului de complementare obţinut prin colorarea în albastru intens a
fondului şi în ocru – oranj a veşmintelor personajelor.
Având un
evident caracter popular din punct de vedere al tipologiei personajelor şi
totodată un puternic caracter moralizator, din punct de vedere al
mesajului, Pilda ispovedănii ocupă în pridvorul deschis locul
unde, la ctitoriile munteneşti mai mari sau mai mici, apare în general
scena Judecăţii de Apoi. E dificil de apreciat, în cazul acestei
biserici, dacă e vorba despre o substituire a scenei Iadului sau despre o
comprimare a mesajului soteriologic conţinut de întreaga scenă a
Judecăţii de apoi, într-o pildă moralizatoare. În partea
stângă a uşii de intrare în biserică e reprezentat raiul,
conform schemei compoziţionale a scenei Judecăţii de Apoi. O
posibilă explicaţie a prezenţei acestei pilde, singulară
din câte cunoaştem, o găsim în studiul lui Nicolae Mihai care,
citând lucrarea lui Daniel Barbu Timpul şi privirea în civilizaţia
ţărănească a secolului al XVIII-lea, pune în
evidenţă faptul că, în prima jumătate a secolului al
XVIII-lea, majoritatea ţăranilor ignoră mărturisirea
păcatelor şi euharistia, a cărei adevărată semnificaţie
le rămâne necunoscută. Tocmai pentru că la nivel rural pare
să lipsească conştiinţa individuală a păcatului,
mai importantă decât aceasta fiind solidaritatea comunitară şi
«învierea de obşte», iată, în secolul al XIX-lea, iconograful anonim
vine cu o pildă menită să conştientizeze credincioşii
asupra păcatelor personale.
În
inventarul bisericii de la Copăceni se mai găsesc câteva icoane
vechi, nedatate, realizate în tradiţie bizantină: Maica Domnului cu
Pruncul, Sfânta Treime, Iisus Pantocrator. În 1933, Victor Brătulescu
consemna existenţa a încă patru icoane vechi, aflate în
biserică, despre a căror soartă nu se mai ştie astăzi
nimic[9].
CONCLUZII
Am dorit ca
în lucrarea de faţă să atragem atenţia asupra a trei dintre
bisericile vâlcene din lemn, construite în secolul al XIX-lea, din dorinţa
de a aduce o modestă contribuţie la
cercetarea lor mai amănunţită. Faptul evident că
arhitectura eclesială în lemn din Ţara Românească a secolelor
XVIII-XIX reprezintă un adevărat fenomen cultural şi spiritual,
oferă destule motivaţii pentru abordarea acestui subiect.
Am încercat
să epuizăm tot materialul documentar existent, destul de puţin
de altfel, cercetarea pe teren, reprezentând principala sursă de informare.
Cele trei
biserici de lemn care au constituit subiectul acestei lucrări sunt, din
punct de vedere al arhitecturii şi al picturii (biserica din Ciungetu
şi biserica din Brezoi), reprezentative pentru stilul epocii, pe de o
parte, pentru perpetuarea meşteşugului tradiţional al
prelucrării lemnului în arhitectură, pe de altă parte.
Totodată, cele trei monumente, în pofida dimensiunilor lor modeste, au
calitatea esenţială de a fi o oglindă fidelă a
mentalităţilor, credinţelor şi obiceiurilor epocii în care
au fost create.
Bisericile
din lemn de pe teritoriul judeţului Vâlcea nu sunt replici, în materiale
mai perisabile, ale celor din zid, ci un tip diferit de edificare a
lăcaşului de cult ortodox, corespunzând spiritualităţii
rurale, necesităţilor concrete ale comunităţilor mici în
care aceste biserici sunt ctitorite şi, în ultimul rând, condiţiilor
materiale ale ctitorilor.
Bisericile
de lemn din Ţara Românească nu îndeplinesc funcţia de
reprezentare. Aşa se şi explică dimensiunile lor modeste. Ele
sunt mai degrabă nuclee ale vieţii comunitare şi centre de
iradiere spirituală. În secolele XVIII-XIX, pictura acestor biserici, ca
şi a celor de zid, are o pronunţată funcţie
pedagogică.
Începutul
modernităţii în Ţările Române nu este lipsit de tensiuni.
Întreaga cultură resimte acum influenţele Occidentului.
Tradiţionalismul şi spiritul înnoitor se află într-un încordat
conflict. Fenomenul de aculturaţie va conduce la victoria «noului».
Cultura românească «se contaminează» de valorile apusene. Spiritul
tradiţional cunoaşte în arhitectura şi pictura bisericilor de
lemn din Ţara Românească a secolului al XIX-lea ultimul loc de
manifestare nestânjenită.
BIBLIOGRAFIE
1. Joja Constantin, Sensuri
şi valori regăsite, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981.
2. Catagrafia Episcopiei
Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 1840.
3. Anuarul Mitropoliei
Olteniei, 1941- Statistica bisericilor de lemn din 1940.
4. Stănculescu Fl.,
Gheorghiu Ad., Petrescu P., Arhitectura populară românească,
regiunea Piteşti, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1958.
5. Ciobotea Dinică, Istoria
moşnenilor, vol I, Ed. Universitaria, Craiova, 1999.
6. Revista Lotru nr.
1/1967
7. Bardaşu Petre,
Simeanu Gheorghe, Brezoi 1873-1973, 100 de ani de industrie forestieră,
Râmnicu Vâlcea, 1973.
8. Theodorescu Răzvan, Spiritul
Vâlcei în cultura română, Ed. Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2001.
9. Popescu I. Cilieni, Biserici,
târguri şi sate din judeţul Vâlcea, Ed. Ramuri, Craiova, 1941
10. Documenta Romanie
Historica, B. Ţara Românească, vol I, Bucureşti, 1966.
11. Manolescu Radu, Comerţul
Ţării Româneşti şi al Moldovei cu Braşovul, secolele
XIV-XVI, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
12. Nisipeanu Cristina, Toponime
şi antroponime legate de viaţa locuitorilor din Ciungetu în Studii
vâlcene nr. 6/1983.
13. Surdu Gheorghe, Despre
vechimea satelor de pe Lotru, în Revista de cultură a liceului
Brezoi, nr. 2/10 sept., 1967.
14. Drăghicescu N.
Virgil, Monumentele Olteniei, în B.C.M.I. XXVIII, fasc. 85/1935.
15. Creţeanu Radu, Bisericile
de lemn din Vâlcea în Mitropolia Olteniei nr. 1-3/1981.
16. Curinschi Vorona Gh., Istoria
arhitecturii în România, ed. Tehnică, Bucureşti, 1981.
17. Ionescu Grigore, Arhitectura
populară românească, cap. Aspecte monumentale în arhitectura
populară, ed. Tehnică, Bucureşti, 1957.
18. Theodorescu Răzvan, Civilizaţia
românilor între medieval şi modern, vol. II, cap. Popular şi
ţărănesc în arta de la 1800, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1987.
19. Voinescu Teodora, Între
«ţărănesc» şi» popular» în pictura românească de la
sfârşitul Evului Mediu în S.C.I.A., 1, tomul 20/1973.
20. Voinescu Teodora, Elemente
locale realiste în pictura religioasă din regiunea Craiova, în
S.C.I.A., 1-2/1954.
21. Pănoiu Anderei, Pictura
votivă din nordul Olteniei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968.
22. Iorga Nicolae, Istoria
bisericii române, Vălenii de Munte, 1909.
23. Revista Arhivelor, nr.
2-3/1980.
24. Lahovari Ioan George, Marele
dicţionar geografic al României, Bucureşti, Stab. Grafic
I.V.Socescu, 1898, vol I.
25. Brătulescu V., Biserici
din judeţul Argeş, în B.C.M.I., fascicolul 75/ian-martie, 1933.
26. Paleolog Andrei, Pictura
exterioară din Ţara Românească (secolele XVIII-XIX), Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1984.
27. Duţu Alexandru, Cultura
română în civilizaţia europeană modernă, ed. Minerva,
Bucureşti, 1978.
28. Popa Corina, Pictura
bisericii mânăstirii Hurezi – Realitate artistică şi
culturală a secolului al XVII-lea.
29.Duţu Alexandru, Coordonate
ale culturii româneşti în secolul al XVIII-lea, ed. Minerva,
Bucureşti, 1968.
30. Voinescu Teodora, Contribuţie
la o istorie a artei păturilor mijlocii; ctitorii de vătafi de plai
din Ţara Românească, în S.C.I.A., 2/1973.
31. Mihai Nicolae, Câteva
consideraţii privind imaginea păcatului în Ţara Românească
(secolul al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea) în Arhivele
Olteniei, nr. 15, Ed. Academiei Române, 2000.
32. Voinescu Teodora, Modele
tradiţionale şi observaţii din realitate în pictura
muntenească a veacului al XVIII-lea: caietul de modele al lui Radu
Zugravul, în S.C.I.A.,, 1/1967.
33. Ivireanu Antim, Opere,
Ediţie critică Gabriel Ştrempel, Bucureşti, ed. Minerva,
1972.
34. Radu Popescu, Istoriile
domnilor Ţării Româneşti în Cronicari munteni,
ediţia Mihail Grigorean, vol. I, Bucureşti, Editura pentru
literatură, 1961.
35. Golescu Maria, O fabulă a lui Esop trecută
în iconografia religioasă, în B.C.M.I., an XXVII, fasc.80.
inapoi________inapoi la cuprins________inainte