inapoi________inapoi la cuprins________inainte
Migraţia engrafistică a simbolurilor,
vara, în rusti-Constelaţia Bujoreni
Corneliu ANTIM
De cele mai multe ori nu ne
dăm seama, că întreg parcursul vieţii ne este secondat de o
meta-realitate, paralelă şi sublimată în raport cu ordinea ei
obiectivă.
O lume concentrată într-un
soi de succedaneu de repere esenţiale şi recognoscibile, care ne
modelează şi ne relevă sensurile existenţei, substanţa
ei spirituală. Toată suma percepţiilor noastre este trecută
prin acest filtru referenţial, în urma Ion
Atanasiu Delamare Octavian
Popescu-Pilat Victoria
Pastuh Marian
Petre Emilia
Persu
Este saltul pe care îl face
conştiinţa umană de la reprezentarea abstractă şi
descriptivă a unui semn sau reper real, la proiecţia lui
transcendentală, care este simbolul. Acesta este germenul unei noi
realităţi, la care şi participă, întemeind-o şi
potenţând-o cu atributele lui semnificative şi revelatoare. Semnele
nu au această vocaţie participativă. Ele doar însoţesc
şi delimitează realitatea pe care o desemnează.
Miza ontologică
Orice individ social
trăieşte, voit sau nu, într-o reţea de simboluri, care îi
influenţează personalitatea şi îi certifică
apartenenţa la un anumit spaţiu, definit deopotrivă în
dimensiunea lui etno-geografică şi spirituală. Simbolurile
ţintesc, cum observa teologul german Paul Tillich, dincolo de
experienţele umane frivole. Dimensiunea lor semnificativă ţine
de aspiraţia lor spre transcendent. De unde, fetişizarea simbolului
în expresia lui sacrală, când el devine, cum lămureşte
acelaşi comentator, „obiectul preocupării ultime a cuiva – un
obiect/concept extraordinar”, care poate fi în accepţiunea noastră simbolul
totemic.
Instinctul religios al
omenirii, indiferent ce formă a îmbrăcat, a urmat un asemenea traseu
de convertire a semnului în simbol şi a acestuia în totem. Religiile, în
sine, s-au întemeiat pe consacrarea unor astfel de „obiecte extraordinare”,
apte să ne poarte spre transcendent fără un conţinut anume,
ci numai ca un „indicator de direcţie” – cum îl numea un alt teoretician,
W.L. King, pe la mijlocul secolului trecut.
Aici apare suprematismul
aspiraţiei către UNUL, cum îl definea Plotin, entitatea
aflătoare dincolo de orice fiinţă, „despre care nu se poate
vorbi, nici scrie…” Dacă ar fi să o facem, totuşi, în vreun fel,
atunci singura reacţie pozitivă şi adevărată ar fi tăcerea!
Deşi, în acelaşi plan transcendent, care este unul al
reflectării Principiului unic în profunditatea fiinţei noastre
spirituale, el este numit cel mai adesea printr-o mulţime de atribute
categoriale, pozitive şi semnificative, ce invocă Absolutul, cum ar
fi: Bine, Suprem, Frumuseţe, Desăvârşit, Lumină
neîncepută şi neînserată, Etern, Atotputernic…
Orice concept finit, deci
şi cel artistic, nu poate fi aplicat ca atare, tale-quale – unei
categorii infinite şi inefabile. Aşa aveau să apară limbajele
de orice natură, dar mai ales cele religioase şi artistice, care sunt
un fel de model suprem de dezvăluire”, cum avea să le caracterizeze
Jan Ramsey, un reputat antropolog şi teolog britanic. Graţie
capacităţii lui de a opera coerent şi atrăgător cu
simboluri şi metafore, într-o construcţie ce ţine de magia
persuadării, limbajul s-a constituit drept o modalitate de remodelare a
realităţii aşa cum o vede omul. Deci, de a o scoate de sub
incidenţa vacuităţii transcendente şi de a-i conferi o
formă cu aparenţă materială, tradusă în retorica şi
gesticulaţia rituală, în expresivitatea imagismului şi a
reprezentărilor artistice de tot felul, în dăinuitorul şi
prolificul loc al misterelor şi a tot ceea ce este în stare să
evoce, şi nu să instituie imaginea divinităţii, în sens
antropomorfic! Tocmai de aceea, „modelele de dezvăluire”, de care pomenea
Jan Ramsey, nu sunt miniaturi descriptive şi spectaculare, dar nici
detalii picturale ori sculpturale ale Divinului. Ele indică în totul, prin
mijlocirea limbajului simbolic şi metaforic, existenţa/”fiinţa”/duhul
misterului şi, totodată nevoia noastră de a convieţui în
armonie cu acesta prin întreţinerea stării de incertitudine, fie ea
teologică ori ştiinţifică! De aceea au apărut
miturile, spectacolul ritual, gestica exorcizantă şamanistă
şi, în cele din urmă, religiile. „Gândirea” totemică, a
simbolului sacralizat, a premers „gândirii” mitice. Abilitatea de a crea mituri
a apărut, probabil, odată cu omul raţional. Mircea Eliade avea
să observe că „mitul originilor” din religiile primitive este foarte
restrâns reprezentat. De aceea, el a şi fost concentrat, cel mai adesea,
într-un simbol totemic, dublat la nevoie de un ritual anume şi, eventual,
de o fabulaţie, de o „poveste” care să-i justifice rostul.
Prin toate acestea, în marea
genealogie a seminţiilor umane şi la scara întregii civilizaţii,
observabile chiar şi astăzi, în colectivităţile
păstrătoare de tradiţii şi obiceiuri ancestrale, „modele de
dezvăluire” ramsey-ene sunt mijloacele prin care universul se
revelează pe sine omului. Aceste modele se cuvin înţelese, înainte de
toate, prin capacitatea lor de a indica misterul lumii şi nu de a-l
descrie!
Miza estetică
În cuprinsul lumii
creştine şi al remodelării gândirii contemporane, toate aceste
aserţiuni exegetice capătă noi conotaţii. Scientismul ultimilor
7-8 decenii nu a reuşit să zdruncine decât periferic
conştiinţa umană în relaţia ei subtilă şi strict
individuală cu Divinitatea şi tot ceea ce ţine de perimetrul
sacrului. Dincolo de derapajele, inerente oricărei epoci, către
atitudinile şi comportamentele eretice sau atee, foarte stăruitoare
sunt formele care încearcă să consimtă în chip revelat şi
rafinat totodată la esenţa divină a tot ceea ce pulsează în
univers. Şi aceasta, în ciuda răspicatului precept tomist care
domină întrucâtva omenirea, clamând că nici un concept produs de
aptitudinea creativă a omului nu poate fi adecvat pentru a exprima
esenţa divină, ci numai într-o mică măsură, de a o
imita.
Împrejurarea
Dacă am lua în
considerare că fiecare dintre afirmaţiile de mai sus poate dobândi,
într-un dialog liber între profesiuni libere, o tensiune interogativă,
avem imaginea a ceea ce s-a petrecut în vara anului 2003, în câteva
secvenţe succesive, între cel ce semnează aceste rânduri şi promotorii
admirabilului proiect multicultural şi educaţional de sub egida
Fundaţiei HAR – aşa numitele Ateliere de vară „Tradiţie
şi Postmodernitate” de la Râmnicu Vâlcea. Este vorba de Alexandru Nancu
şi Luiza Barcan şi apoi, între noi tustrei, asistaţi de
colaboratorii lor apropiaţi (şi aproape permanent într-un soi de
„frăţietate” culturală contaminată de entuziasm) şi
participanţii propriu-zişi la evenimente.
O ediţie îndelung
şi meticulos pregătită, complexă şi diversificată
în conţinutul abordărilor ştiinţifice, informaţionale,
educaţionale, polemice şi interactive, creative şi spectaculare,
documentare şi de divertisment. În ceea ce mă priveşte, am avut
privilegiul de a da fiinţă şi ceva motivaţie estetică
„atelierului” de creaţie grafică, iar la final unei expoziţii ce
trebuia, în viziunea organizatorilor, să ilustreze prin producţii
realizate ad-hoc, în chiar ambianţa fermecătoare a Muzeului Satului
Vâlcean de la Bujoreni, în ce măsură simbolismul funciar al
spiritualităţii autohtone, - în corelaţie, se înţelege, cu
fluxurile consacrate ale altor spaţii de civilizaţie – sunt sau nu
„operaţionale” în arta contemporană. Pot sau nu pot fi interpretate
şi integrate concepţiei, sensibilităţii şi viziunii
artistice postmoderne? Un concentrat şi deschis „exerciţiu de
adecvare”, aşadar, s-a desfăşurat de-a lungul a câteva zile cu o
intensitate şi o eficienţă remarcabile, stimulat, ce-i drept,
şi de inserturile documentare în câteva situri arhitecturale şi
etnologice tradiţionale, laice şi religioase, din paradisiacul areal
vâlcean, cu o spectaculoasă escapade de o zi (dar ce zi!) până la
Mraconia, legendarul golf lagunar din Clisura Dunării. Toate acestea, plus
atmosfera domestic rusticană, pastorală şi arhaică, de
tihnă aproape monahală pe care a inspirat-o celor zece artişti
participanţi mirifica înjghebare vestigionară de la Bujoreni, din
marginea nordică a Vâlcei, au contribuit la împlinirea unei
performanţe artistice pe care nu mă sfiiesc să o calific drept
excepţională. Prin volumul activităţii creative, prin
substanţa şi rafinamentul discursului plastic, prin originalitatea
viziunilor plastice şi subtila asimilare a tematicii şi a tezaurului
de vestigii oferit spre cercetare, ce nu a afectat cu nimic pecetea
individualităţii fiecăruia dintre artişti, oferta
artistică a fost percepută şi judecată ca un argument
pertinent a ceea ce trebuie să însemne, în contextul culturii postmoderne,
valorificarea moştenirii tradiţionale şi a Constantin
Aurelian Popovici Mircea
Enache Angela
Bocu Olga
Popescu Mirela
Hagiu Corneliu
Antim
Adecvarea, Descrierea şi
Conexiunile
Iată cum s-ar putea
distinge, cercetând creaţia test/argument a „atelierului de grafică”
de la Bujoreni, la capătul a cinci zile efective de lucru, cum a forjat în
conştiinţa fiecărui artist „modelul de dezvăluire”. O
evidentă tendinţă de detaşare faţă de
încărcătura de sacralitate a simbolurilor evocate, fie ele
spirală, cruce, rozetă solară, peşte, arbore, roată, stelă,
şarpe, labirint, ori detaliu zoo sau antropomorf… Ele sunt şi acum
uşor de recunoscut, doar că aura totemică este foarte
difuză, tratată plastic în compoziţii de-convenţionalizate,
liberale, fără a luneca în derizoriu sau blasfemie, dar cu o mai pregnantă
focalizare pe latura decorativă şi pe virtuţile lor dinamice ori
acut parodice.
Să ne ocupăm
puţin de fiecare prilej cu care veţi face cunoştinţă
şi cu „actorii” acestui deschis şi plin de fervoare spectacol
plastic.
Grupul convocat la atelierul
de grafică a fost din capul locului constituit din artiştii
aparţinând mai multor generaţii şi destul de eterogen ca
formaţie: O artistă decoratoare (Victoria Pastuh de la
Constanţa), doi sculptori (Marian Petre din Bucureşti şi Mircea
Enache de la Constanţa), patru pictori (Angela Bocu de la Constanţa,
Olga Popescu de la Râmnicu Vâlcea, Emilia Persu şi Octavian Popescu-Pilat
din Bucureşti), trei graficieni – practicieni şi
mărturisiţi ca devotaţi vocaţiei şi profesiunii pentru
care s-au instruit (Mirela Hagiu, Ion Atanasiu Delamare şi Constantin
Aurelian Popovici din Bucureşti).
Atelierele propriu-zise,
acolo unde efectiv s-a lucrat, au fost gospodăriile
ţărăneşti vâlcene tradiţionale, strămutate într-o
miraculoasă şi reconfortantă constelaţie arhitecturală
rurală. Un loc al desfătătorului confort vizual şi
spiritual, pe care conducerea şi custozii muzeului de la Bujoreni nu au
ezitat să-l ofere artiştilor în chip de vremelnic aşezământ
de creaţie şi meditaţie. Experienţa a fost prielnică
tuturor. Artiştii au lucrat în chiar mediul originar, înconjuraţi de
obiecte, simboluri şi, nu în ultimul rând, de înmiresmata mistică a
vieţii pastorale sau agreste, conservată acolo, cu bijuteriile
semnelor şi obiectelor de mobilier şi inventar domestic, pline de
nobilă măreţie în simplitatea lor, unde autenticitatea şi
sublima „inginerie” a formelor şi decoraţiilor dau preţ înalt
valorilor păstrate şi expuse. În aceste tainiţe , în care mai
stăruie respirarea plină de duh şi har a celor ce au
sălăşluit în ele, artiştii au trăit revelaţia
consonanţei sensibile cu Absolutul. Fiecare şi-a ales locaţia
şi mediul care i-au părut cel mai aproape de propria structură
şi zestre spirituală şi culturală. Vizitele reciproce au
amplificat această febrilitate meditativă şi contemplativă,
iar dialogurile s-au înfiripat natural în runde când admirative, când polemice.
O interacţionare în flux continuu a ideilor şi stărilor de
graţie. Se lucra după principiul „totul la vedere” într-o formă
concurenţială subiacentă, deloc orgolioasă dar profund
stimulativă.
Fiecare şi-a croit,
după propria alcătuire şi pătrundere în misterul lucrurilor
şi al universului direct în care se afla integrat pentru scurtă
vreme, o filozofie aparte, cu toate motivaţiile culturale şi estetice
de susţinere, transfigurată în exerciţii plastice serializate.
Tensiunea eseistică a dominat atmosfera taberei de creaţie. Timpul
foarte concentrat, densitatea extraordinară a ambianţei spirituale
din zona Vâlcei, poate cea mai originală, cu marcaje stilistice perfect
individualizate şi cu o misterioasă şi învăluitoare
aură de sacralitate edenică, neconcurată decât de faimoasele
cuprinsuri ale mânăstirilor şi mitocurilor monahale bucovinene, au
fost o reală sursă de energie creativă.
Împărtăşită
sau nu, această stare avea să genereze una dintre cele mai frumoase
şi mai coerente discursuri plastice la care am fost părtaş în
ultimii ani. „Migraţia” simbolurilor şi a cuprinsului lor de
înţelesuri şi sensuri către alienata şi cam bezmeticita
sensibilitate contemporană, ca să nu mai vorbim de conversia
postmodernă a limbajului şi a interpretării pur plastice, s-a
făcut firesc, fără bruscarea sau distrucţia surselor
arhetipale. Tradiţia s-a dezvoltat, pur şi simplu, în orchestrarea
diferită şi modificată a modurilor de percepere şi restaurare
a virtuţilor plastice intrinseci ale simbolurilor abordate şi
strămutate în alt timp. Toţi artiştii au supus acest fundal
arhetipal de simboluri unui proces metamorfic, însemnele extrase din matricea
lor originară, integrându-se propriului cifru stilistic, fără a
aboli cu totul dimensiunea sacrului, ori a misterului, dar eliminând complet
funcţia rituală. Au promovat, în schimb, atributele metaforismului
discursiv, extrapolându-l şi îmbogăţindu-l cu noi aluzii adecvate
sensibilităţii contemporane (Octavian Popescu Pilat, Marian Petre,
Olga Popescu) sau au amplificat latura decorativismului alegoric, ori sintetic,
evocând spaţii de civilizaţie şi moduri de reprezentare
emancipate de identitatea localistă, recognoscibilă. O formă de
„globalizare” avant la lettre, aşa cum mi s-a părut a fi tentativa în
această direcţie a lui Ion Atanasiu Delamare, Emilia Persu, Victoria
Pastuh ori Angela Bocu. O etnologizare şi consacrare figurativă
explicită a simbolului, un fel de recuperare a lui în termenii
percepţiei directe, nepervertite, într-o relevare a formelor pure,
esenţiale, a dezvoltat Mirela Hagiu în pictografiile sale. Mircea Enache a
recurs la rezumarea extremă a formelor, generând un univers de semne
şi preţioase arhitecturi/structuri ce configurează misterul
dialogului hieratic al glifelor extrem orientale, dar şi cosmicitatea
proiecţiilor axonometrice ale planurilor de perspectivă în derularea
spiralată infinită, generatoare de forme în spaţiu. În fine,
poate cel mai prolific şi mai adecvat proiectului în ţesătura
lui subtilă a fost Constantin Aurelian Popovici. Un artist ce pare să
se fi pregătit cu minuţie şi cu aplicaţie de
desluşitor de taine şi mistere. Seria sa, din care nu lipsesc
aluziile la neo-simbolismul zilelor noastre, insinuarea polemică, chiar voalat
ironică, a discursului său, difuz modern, tratat în tente grave
şi rafinat ritmate în suprafaţa câmpurilor albe sau de griuri
transparente, induc în privitor o stare de reflexivitate uşor
dureroasă şi nostalgică faţă de un univers de valori
obiectuale şi spirituale pe cale de fosilizare.
Finale con brio
Expoziţia a
urmărit, pe cât s-a putut, să fie la înălţimea
performanţelor artistice ale celor zece protagonişti. Panotarea,
într-o sală de clasă a unei admirabile şcoli construită în
secolul al XIX-lea într-o comună vâlceană, a încercat să
configureze parietal câteva dintre motivele axiale ale simbolisticii
tradiţionale autohtone – Pomul Vieţii, Crucea, Spirala, Torsada
verticală, Linia şerpuită, Coloana…
Un peşte fragil şi
diafan, lucrat din materiale recuperabile şi sugerând - spaţial
şi în culori inspirate de arta primitivilor, pecetea dăinuirii în
vitregia timpurilor şi contur simbolic tutelar al revoluţiei
protocreştine – iscat din râvna jucăuşă a celui ce
semnează aceste rânduri, părea să spună celor ce au
aplaudat, se pare, cu înţelegere şi sinceritate, strădania celor
zece meşteri pictografi, că nici miturile, nici simbolurile care le
animă şi le pun în mişcare de-a lungul şi de-a latul lumii
şi timpurilor, nu pier. Ele doar îşi primenesc, la intervale mai mari
sau mai mici de vreme, straiele şi înţelesurile, întreţinând viu
ceea ce omenirea nu va cuteza niciodată să lase să se
veştejească: atracţia irezistibilă a misterului,
care ne tutelează din totdeauna fiinţa şi aventura
dăinuirii în acest univers.
inapoi________inapoi la cuprins________inainte