inapoi________inapoi la cuprins________inainte

 

 

 

Migraţia engrafistică a simbolurilor, vara, în rusti-Constelaţia Bujoreni

 

 

Corneliu ANTIM

 

 

 

 

 

 

De cele mai multe ori nu ne dăm seama, că întreg parcursul vieţii ne este secondat de o meta-realitate, paralelă şi sublimată în raport cu ordinea ei obiectivă.

O lume concentrată într-un soi de succedaneu de repere esenţiale şi recognoscibile, care ne modelează şi ne relevă sensurile existenţei, substanţa ei spirituală. Toată suma percepţiilor noastre este trecută prin acest filtru referenţial, în urma

 

Ion Atanasiu Delamare

 

Octavian Popescu-Pilat

 

Victoria Pastuh

 

 

Marian Petre

   

Emilia Persu

 

 

 

 

căruia se articulează un univers de forme cu încărcătură simbolică purtătoare de înţelesuri ascunse, ce modifică imaginile convenţionale bazate pe relaţia senzorială ce ne înconjoară.

Este saltul pe care îl face conştiinţa umană de la reprezentarea abstractă şi descriptivă a unui semn sau reper real, la proiecţia lui transcendentală, care este simbolul. Acesta este germenul unei noi realităţi, la care şi participă, întemeind-o şi potenţând-o cu atributele lui semnificative şi revelatoare. Semnele nu au această vocaţie participativă. Ele doar însoţesc şi delimitează realitatea pe care o desemnează.

 

Miza ontologică

Orice individ social trăieşte, voit sau nu, într-o reţea de simboluri, care îi influenţează personalitatea şi îi certifică apartenenţa la un anumit spaţiu, definit deopotrivă în dimensiunea lui etno-geografică şi spirituală. Simbolurile ţintesc, cum observa teologul german Paul Tillich, dincolo de experienţele umane frivole. Dimensiunea lor semnificativă ţine de aspiraţia lor spre transcendent. De unde, fetişizarea simbolului în expresia lui sacrală, când el devine, cum lămureşte acelaşi comentator, „obiectul preocupării ultime a cuiva – un obiect/concept extraordinar”, care poate fi în accepţiunea noastră simbolul totemic.

Instinctul religios al omenirii, indiferent ce formă a îmbrăcat, a urmat un asemenea traseu de convertire a semnului în simbol şi a acestuia în totem. Religiile, în sine, s-au întemeiat pe consacrarea unor astfel de „obiecte extraordinare”, apte să ne poarte spre transcendent fără un conţinut anume, ci numai ca un „indicator de direcţie” – cum îl numea un alt teoretician, W.L. King, pe la mijlocul secolului trecut.

Aici apare suprematismul aspiraţiei către UNUL, cum îl definea Plotin, entitatea aflătoare dincolo de orice fiinţă, „despre care nu se poate vorbi, nici scrie…” Dacă ar fi să o facem, totuşi, în vreun fel, atunci singura reacţie pozitivă şi adevărată ar fi tăcerea! Deşi, în acelaşi plan transcendent, care este unul al reflectării Principiului unic în profunditatea fiinţei noastre spirituale, el este numit cel mai adesea printr-o mulţime de atribute categoriale, pozitive şi semnificative, ce invocă Absolutul, cum ar fi: Bine, Suprem, Frumuseţe, Desăvârşit, Lumină neîncepută şi neînserată, Etern, Atotputernic…

Orice concept finit, deci şi cel artistic, nu poate fi aplicat ca atare, tale-quale – unei categorii infinite şi inefabile. Aşa aveau să apară limbajele de orice natură, dar mai ales cele religioase şi artistice, care sunt un fel de model suprem de dezvăluire”, cum avea să le caracterizeze Jan Ramsey, un reputat antropolog şi teolog britanic. Graţie capacităţii lui de a opera coerent şi atrăgător cu simboluri şi metafore, într-o construcţie ce ţine de magia persuadării, limbajul s-a constituit drept o modalitate de remodelare a realităţii aşa cum o vede omul. Deci, de a o scoate de sub incidenţa vacuităţii transcendente şi de a-i conferi o formă cu aparenţă materială, tradusă în retorica şi gesticulaţia rituală, în expresivitatea imagismului şi a reprezentărilor artistice de tot felul, în dăinuitorul şi prolificul loc al misterelor şi a tot ceea ce este în stare să evoce, şi nu să instituie imaginea divinităţii, în sens antropomorfic! Tocmai de aceea, „modelele de dezvăluire”, de care pomenea Jan Ramsey, nu sunt miniaturi descriptive şi spectaculare, dar nici detalii picturale ori sculpturale ale Divinului. Ele indică în totul, prin mijlocirea limbajului simbolic şi metaforic, existenţa/”fiinţa”/duhul misterului şi, totodată nevoia noastră de a convieţui în armonie cu acesta prin întreţinerea stării de incertitudine, fie ea teologică ori ştiinţifică! De aceea au apărut miturile, spectacolul ritual, gestica exorcizantă şamanistă şi, în cele din urmă, religiile. „Gândirea” totemică, a simbolului sacralizat, a premers „gândirii” mitice. Abilitatea de a crea mituri a apărut, probabil, odată cu omul raţional. Mircea Eliade avea să observe că „mitul originilor” din religiile primitive este foarte restrâns reprezentat. De aceea, el a şi fost concentrat, cel mai adesea, într-un simbol totemic, dublat la nevoie de un ritual anume şi, eventual, de o fabulaţie, de o „poveste” care să-i justifice rostul.

Prin toate acestea, în marea genealogie a seminţiilor umane şi la scara întregii civilizaţii, observabile chiar şi astăzi, în colectivităţile păstrătoare de tradiţii şi obiceiuri ancestrale, „modele de dezvăluire” ramsey-ene sunt mijloacele prin care universul se revelează pe sine omului. Aceste modele se cuvin înţelese, înainte de toate, prin capacitatea lor de a indica misterul lumii şi nu de a-l descrie!

 

Miza estetică

În cuprinsul lumii creştine şi al remodelării gândirii contemporane, toate aceste aserţiuni exegetice capătă noi conotaţii. Scientismul ultimilor 7-8 decenii nu a reuşit să zdruncine decât periferic conştiinţa umană în relaţia ei subtilă şi strict individuală cu Divinitatea şi tot ceea ce ţine de perimetrul sacrului. Dincolo de derapajele, inerente oricărei epoci, către atitudinile şi comportamentele eretice sau atee, foarte stăruitoare sunt formele care încearcă să consimtă în chip revelat şi rafinat totodată la esenţa divină a tot ceea ce pulsează în univers. Şi aceasta, în ciuda răspicatului precept tomist care domină întrucâtva omenirea, clamând că nici un concept produs de aptitudinea creativă a omului nu poate fi adecvat pentru a exprima esenţa divină, ci numai într-o mică măsură, de a o imita.

 

Împrejurarea

Dacă am lua în considerare că fiecare dintre afirmaţiile de mai sus poate dobândi, într-un dialog liber între profesiuni libere, o tensiune interogativă, avem imaginea a ceea ce s-a petrecut în vara anului 2003, în câteva secvenţe succesive, între cel ce semnează aceste rânduri şi promotorii admirabilului proiect multicultural şi educaţional de sub egida Fundaţiei HAR – aşa numitele Ateliere de vară „Tradiţie şi Postmodernitate” de la Râmnicu Vâlcea. Este vorba de Alexandru Nancu şi Luiza Barcan şi apoi, între noi tustrei, asistaţi de colaboratorii lor apropiaţi (şi aproape permanent într-un soi de „frăţietate” culturală contaminată de entuziasm) şi participanţii propriu-zişi la eveni­mente.

O ediţie îndelung şi meticulos pregătită, complexă şi diversificată în conţinutul abordărilor ştiinţifice, informaţionale, educaţionale, polemice şi interactive, creative şi spectaculare, documentare şi de divertisment. În ceea ce mă priveşte, am avut privilegiul de a da fiinţă şi ceva motivaţie estetică „atelierului” de creaţie grafică, iar la final unei expoziţii ce trebuia, în viziunea organizatorilor, să ilustreze prin producţii realizate ad-hoc, în chiar ambianţa fermecătoare a Muzeului Satului Vâlcean de la Bujoreni, în ce măsură simbolismul funciar al spiritualităţii autohtone, - în corelaţie, se înţelege, cu fluxurile consacrate ale altor spaţii de civilizaţie – sunt sau nu „operaţionale” în arta contemporană. Pot sau nu pot fi interpretate şi integrate concepţiei, sensibilităţii şi viziunii artistice postmoderne? Un concentrat şi deschis „exerciţiu de adecvare”, aşadar, s-a desfăşurat de-a lungul a câteva zile cu o intensitate şi o eficienţă remarcabile, stimulat, ce-i drept, şi de inserturile documentare în câteva situri arhitecturale şi etnologice tradiţionale, laice şi religioase, din paradisiacul areal vâlcean, cu o spectaculoasă escapade de o zi (dar ce zi!) până la Mraconia, legendarul golf lagunar din Clisura Dunării. Toate acestea, plus atmosfera domestic rusticană, pastorală şi arhaică, de tihnă aproape monahală pe care a inspirat-o celor zece artişti participanţi mirifica înjghebare vestigionară de la Bujoreni, din marginea nordică a Vâlcei, au contribuit la împlinirea unei performanţe artistice pe care nu mă sfiiesc să o calific drept excepţională. Prin volumul activităţii creative, prin substanţa şi rafinamentul discursului plastic, prin originalitatea viziunilor plastice şi subtila asimilare a tematicii şi a tezaurului de vestigii oferit spre cercetare, ce nu a afectat cu nimic pecetea individualităţii fiecăruia dintre artişti, oferta artistică a fost percepută şi judecată ca un argument pertinent a ceea ce trebuie să însemne, în contextul culturii postmoderne, valorificarea moştenirii tradiţionale şi a

 

Constantin Aurelian Popovici

 

Mircea Enache 

 

Angela Bocu

 

Olga Popescu

 

Mirela Hagiu

 

Corneliu Antim

 

 

elementelor de continuitate regăsite în arta contemporană. În acest chip, „simbolurile înţelese ca vehicule ale comunicării vizuale, o dată extrase din matricea lor originară, prin poetica inspirată şi cutezătoare a celor zece protagonişti, dar şi polemică pe un anumit plan al destructurării conţinutului semnificativ ancestral, şi-au dobândit o nouă condiţie. Au pătruns într-un insolit sistem de relaţii cu noile ambianţe arhitecturale, dar şi cu alte unghiuri de percepere şi interpretare a funcţiilor şi rosturilor, mai adecvate spiritului şi flexibilităţii dialogului vizual contemporan.

 

Adecvarea, Descrierea şi Conexiunile

Iată cum s-ar putea distinge, cercetând creaţia test/argument a „atelierului de grafică” de la Bujoreni, la capătul a cinci zile efective de lucru, cum a forjat în conştiinţa fiecărui artist „modelul de dezvăluire”. O evidentă tendinţă de detaşare faţă de încărcătura de sacralitate a simbolurilor evocate, fie ele spirală, cruce, rozetă solară, peşte, arbore, roată, stelă, şarpe, labirint, ori detaliu zoo sau antropomorf… Ele sunt şi acum uşor de recunoscut, doar că aura totemică este foarte difuză, tratată plastic în compoziţii de-convenţionalizate, liberale, fără a luneca în derizoriu sau blasfemie, dar cu o mai pregnantă focalizare pe latura decorativă şi pe virtuţile lor dinamice ori acut parodice.

 

Să ne ocupăm puţin de fiecare prilej cu care veţi face cunoştinţă şi cu „actorii” acestui deschis şi plin de fervoare spectacol plastic.

Grupul convocat la atelierul de grafică a fost din capul locului constituit din artiştii aparţinând mai multor generaţii şi destul de eterogen ca formaţie: O artistă decoratoare (Victoria Pastuh de la Constanţa), doi sculptori (Marian Petre din Bucureşti şi Mircea Enache de la Constanţa), patru pictori (Angela Bocu de la Constanţa, Olga Popescu de la Râmnicu Vâlcea, Emilia Persu şi Octavian Popescu-Pilat din Bucureşti), trei graficieni – practicieni şi mărturisiţi ca devotaţi vocaţiei şi profesiunii pentru care s-au instruit (Mirela Hagiu, Ion Atanasiu Delamare şi Constantin Aurelian Popovici din Bucureşti).

Atelierele propriu-zise, acolo unde efectiv s-a lucrat, au fost gospodăriile ţărăneşti vâlcene tradiţionale, strămutate într-o miraculoasă şi reconfortantă constelaţie arhitecturală rurală. Un loc al desfătătorului confort vizual şi spiritual, pe care conducerea şi custozii muzeului de la Bujoreni nu au ezitat să-l ofere artiştilor în chip de vremelnic aşezământ de creaţie şi meditaţie. Experienţa a fost prielnică tuturor. Artiştii au lucrat în chiar mediul originar, înconjuraţi de obiecte, simboluri şi, nu în ultimul rând, de înmiresmata mistică a vieţii pastorale sau agreste, conservată acolo, cu bijuteriile semnelor şi obiectelor de mobilier şi inventar domestic, pline de nobilă măreţie în simplitatea lor, unde autenticitatea şi sublima „inginerie” a formelor şi decoraţiilor dau preţ înalt valorilor păstrate şi expuse. În aceste tainiţe , în care mai stăruie respirarea plină de duh şi har a celor ce au sălăşluit în ele, artiştii au trăit revelaţia consonanţei sensibile cu Absolutul. Fiecare şi-a ales locaţia şi mediul care i-au părut cel mai aproape de propria structură şi zestre spirituală şi culturală. Vizitele reciproce au amplificat această febrilitate meditativă şi contemplativă, iar dialogurile s-au înfiripat natural în runde când admirative, când polemice. O interacţionare în flux continuu a ideilor şi stărilor de graţie. Se lucra după principiul „totul la vedere” într-o formă concurenţială subiacentă, deloc orgolioasă dar profund stimulativă.

Fiecare şi-a croit, după propria alcătuire şi pătrundere în misterul lucrurilor şi al universului direct în care se afla integrat pentru scurtă vreme, o filozofie aparte, cu toate motivaţiile culturale şi estetice de susţinere, transfigurată în exerciţii plastice serializate. Tensiunea eseistică a dominat atmosfera taberei de creaţie. Timpul foarte concentrat, densitatea extraordinară a ambianţei spirituale din zona Vâlcei, poate cea mai originală, cu marcaje stilistice perfect individualizate şi cu o misterioasă şi învăluitoare aură de sacralitate edenică, neconcurată decât de faimoasele cuprinsuri ale mânăstirilor şi mitocurilor monahale bucovinene, au fost o reală sursă de energie creativă.

Împărtăşită sau nu, această stare avea să genereze una dintre cele mai frumoase şi mai coerente discursuri plastice la care am fost părtaş în ultimii ani. „Migraţia” simbolurilor şi a cuprinsului lor de înţelesuri şi sensuri către alienata şi cam bezmeticita sensibilitate contemporană, ca să nu mai vorbim de conversia postmodernă a limbajului şi a interpretării pur plastice, s-a făcut firesc, fără bruscarea sau distrucţia surselor arhetipale. Tradiţia s-a dezvoltat, pur şi simplu, în orchestrarea diferită şi modificată a modurilor de percepere şi restaurare a virtuţilor plastice intrinseci ale simbolurilor abordate şi strămutate în alt timp. Toţi artiştii au supus acest fundal arhetipal de simboluri unui proces metamorfic, însemnele extrase din matricea lor originară, integrându-se propriului cifru stilistic, fără a aboli cu totul dimensiunea sacrului, ori a misterului, dar eliminând complet funcţia rituală. Au promovat, în schimb, atributele metaforismului discursiv, extrapolându-l şi îmbogăţindu-l cu noi aluzii adecvate sensibilităţii contemporane (Octavian Popescu Pilat, Marian Petre, Olga Popescu) sau au amplificat latura decorativismului alegoric, ori sintetic, evocând spaţii de civilizaţie şi moduri de reprezentare emancipate de identitatea localistă, recognoscibilă. O formă de „globalizare” avant la lettre, aşa cum mi s-a părut a fi tentativa în această direcţie a lui Ion Atanasiu Delamare, Emilia Persu, Victoria Pastuh ori Angela Bocu. O etnologizare şi consacrare figurativă explicită a simbolului, un fel de recuperare a lui în termenii percepţiei directe, nepervertite, într-o relevare a formelor pure, esenţiale, a dezvoltat Mirela Hagiu în pictografiile sale. Mircea Enache a recurs la rezumarea extremă a formelor, generând un univers de semne şi preţioase arhitecturi/structuri ce configurează misterul dialogului hieratic al glifelor extrem orientale, dar şi cosmicitatea proiecţiilor axonometrice ale planurilor de perspectivă în derularea spiralată infinită, generatoare de forme în spaţiu. În fine, poate cel mai prolific şi mai adecvat proiectului în ţesătura lui subtilă a fost Constantin Aurelian Popovici. Un artist ce pare să se fi pregătit cu minuţie şi cu aplicaţie de desluşitor de taine şi mistere. Seria sa, din care nu lipsesc aluziile la neo-simbolismul zilelor noastre, insinuarea polemică, chiar voalat ironică, a discursului său, difuz modern, tratat în tente grave şi rafinat ritmate în suprafaţa câmpurilor albe sau de griuri transparente, induc în privitor o stare de reflexivitate uşor dureroasă şi nostalgică faţă de un univers de valori obiectuale şi spirituale pe cale de fosilizare.

 

Finale con brio

Expoziţia a urmărit, pe cât s-a putut, să fie la înălţimea performanţelor artistice ale celor zece protagonişti. Panotarea, într-o sală de clasă a unei admirabile şcoli construită în secolul al XIX-lea într-o comună vâlceană, a încercat să configureze parietal câteva dintre motivele axiale ale simbolisticii tradiţionale autohtone – Pomul Vieţii, Crucea, Spirala, Torsada verticală, Linia şerpuită, Coloana…

Un peşte fragil şi diafan, lucrat din materiale recuperabile şi sugerând - spaţial şi în culori inspirate de arta primitivilor, pecetea dăinuirii în vitregia timpurilor şi contur simbolic tutelar al revoluţiei protocreştine – iscat din râvna jucăuşă a celui ce semnează aceste rânduri, părea să spună celor ce au aplaudat, se pare, cu înţelegere şi sinceritate, strădania celor zece meşteri pictografi, că nici miturile, nici simbolurile care le animă şi le pun în mişcare de-a lungul şi de-a latul lumii şi timpurilor, nu pier. Ele doar îşi primenesc, la intervale mai mari sau mai mici de vreme, straiele şi înţelesurile, întreţinând viu ceea ce omenirea nu va cuteza niciodată să lase să se veştejească: atracţia irezistibilă a misterului, care ne tutelează din totdeauna fiinţa şi aventura dăinuirii în acest univers.

 

 

inapoi________inapoi la cuprins________inainte