inapoi_______inapoi la cuprins_______inainte

Experiment lemn III

Cătalin BERESCU

În cursul lunii noiembrie 2001 a avut loc în Piaţa Universităţii o manifestare atipică pentru viaţa expoziţională bucureşteană. Ea s-a dorit a fi o expoziţie de “arhitectură-aşa-cum-credem-noi-că-poate-fi-arhitectura”. Bucureştiului nu are în momentul de faţă un spaţiu expoziţional în aer liber (şi ce ar putea fi mai uşor de amenajat) şi asta pentru că nu are artişti dornici de a-şi asuma riscul de a expune în stradă. Piaţa Universităţii ar putea fi unul dintre ele iar prin declararea ei ca atare i-am scăpa atît pe primari cît şi pe sculptorii noştrii de obsesia de a face mai face un monument în centru fie el al eroului, al neamului, al omului contemporan, al unirii sau al integrării. Evenimentul nostru a fost o provocare pentru pietonul universitar bucureştean, cu fineţe ridicînd problema: Ce mai este astăzi Piaţa Universităţii?

S-a mizat pe un principiu de interactivitate, obiectul funcţional sau fals funcţional, uşor ludic, cu un pseudo-funcţionalism implicit şi pe testarea reacţiei trecătorului la introducerea unui corp străin în spaţiul public şi anume într-unul extrem de circulat şi de activ. Una dintre mize a fost aceea de a urmări reacţiile publicului.

Autorii şi-au asumat ideea de a produce nişte obiectele de consum, făcute pentru a fi “înghiţite” pînă la urmă de cei care populează acest spaţiu. A existat de la bun început ideea că ele vor sfîrşi pradă vandalismului omniprezent în Bucureşti. Doar că nimeni nu se aştepta să fie înghiţite în aşa scurt timp. Ceea ce ne închipuiam cu toţii era că va exista o fază de joacă, în care copiii se vor obişnui cu ele, pensionarii îşi vor face siesta în preajma lor comentîndu-le acid prezenţa etc. Abordarea a fost tipică pentru arhitecţi - care sunt pozitivi şi constructivi, adică s-a urmărit agrementarea relativ clasică (în termeni de urbanism) a unui spaţiu de tranziţie nebună, cu nişte obiecte care presupun oprirea şi interacţiunea sau măcar schimbarea atitudinii; pentru că sunt dintr-un material contrastant cu pavimentul, pentru că arată cu totul altfel decît ce e în jur, pentru că au părţi în mişcare. Fiecare lucrare a presupus conturarea unui spaţiu şi a unui tip de interactivitate, sau intervenţia într-un cadru a unui obiect cu caracter spaţial şi tehnic.

Reacţia a fost de o violenţă puţin aşteptată. O parte din lucrări au fost decimate în decurs de 2-3 zile, altele au dispărut peste noapte iar cele care au rezistat cîteva zile au fost şi ele reciclate rapid pe măsură ce adevăraţii stăpîni ai pieţei, aurolacii, florăresele şi vînzătorii de casete porno şi-au pierdut inhibiţiile şi au găsit mijloacele necesare pentru a consuma obiectul (de data aceasta la propriu). A fost foarte greu pentru noi să ajungem în mijlocul oraşului. Un efort organizatoric imens compus dintr-o infinitate de amănunte şi luni de alergătură. Iar în final am descoperit că rezistenţa locului la schimbare este incredibil de mare. Acest efort colectiv, cu Matei Georgescu la cîrmă, cu Asociaţia Virtualia, cu Universitatea de Arhitectură din Bucureşti, cu Hein Romania şi Rompetrol, cu OAR–Bihor şi cu un ajutor semnificativ de la fundaţia ProHelvetia are însă o finalitate semnificativă. Şi asta nu numai pentru că acum ştim mai exact ce este Piaţa Universităţii ci pentru că el conturează atît o zonă de experiment spaţial care se revendică de la arhitectură cît şi un grup capabil de a produce evenimente.

A fost reiterat un sistem de lucru aplicat anul trecut şi care a generat expoziţia desfăşurată simultan cu Bienala de Arhitectură şi prezentată pe scurt şi în numărul 2 al revistei Ianus. Ansamblul de instalaţii realizat atunci a dat măsura unei coerenţe mai rar întîlnite la expoziţiile de grup, lucrările expuse de Matei Georgescu, Tudor Stoica, Mihai Croitoru şi Patricia Popescu pe terasa UAUIM s-au susţinut în crearea unui mediu în care cel care a făcut experimentul era publicul. Fiecare dintre ele conţinea, în mai mică sau mai mare măsură, un principiu de interactivitate şi unul sonor, principiu reluat şi acum de o bună parte din lucrări. Pentru un arhitect obiectul/instalaţie are o valoare funcţională asumată, principiile tehnologice incluse în confecţionarea obiectului sînt şi ele asumate (spre deosebire de artistul care de obicei respinge sau parodiază tehnica). Acea expoziţie, intitulată Experiment Lemn II, a configurat un nucleu la care s-au adăugat Liviu Zăgan, Vadim Patriciu, Andrei Panaitescu. Tiberiu Bucşa, Oana Stăncioiu, Eliza Iokina, Cosmin Paramon, Tudor Mihăilescu şi Oana Coarfa.

Experimentul actual a constat în două etape: un workshop în care baza de lucru a echipei a fost la Groşi, lîngă Oradea, într-un mic atelier de tîmplărie. De acolo lucrările au ajuns la Bucureşti urmărind un principiu de translaţie. Strategia de lucru a constat în transferarea unei structuri/spaţiu/obiect dintr-un mediu tranquil şi qvasi-metafizic – dealurile de la Groşi – într-un mediu calitativ diferit. Observarea şi monitorizarea schimbărilor a fost un alt punct pe agenda de lucru a grupului. Indiferent/deferent, tranchilizant/agresiv, lis/striat şi ludic/ludic au fost translaţiile pe care am încercat să le capturăm şi pe video. Din păcate nici vremea şi nici reacţia publicului nu ne-au permis să introducem şi proiecţii video în piaţă.

Lucrările conţineau suficient de mult ludic pentru a stârni o reacţie mai puternică a bucureştenilor. Faptul că aceasta nu s-a produs arată că omul care trece prin centru e indiferent şi agresiv. El nu mai are timpul şi disponibilitatea de a crea o legătură cu un obiect provocator. De exemplu, la Groşi lucrarea Elizei Iokina şi a Oanei Coarfa a stat sprijinită de nişte meri şi printre coastele care o compuneau se juca fotbal, trecea un căluţ, păştea o viţică, lătrau nişte căţei, nea Florea venea şi stătea de vorbă cu artiştii... Am mizat pe transferul unor calităţi pe care lucrărările le dobîndesc prin conceperea într-un spaţiu total diferit (fenomenologic/ecologic/antropologic). Şi le-am adus în Bucureşti, le-am sprijinit de zidul Universităţii de Arhitectură, maşinile au trebuit mutate, faţada ciuruită de gloanţe a căpătat un straniu parazit. Apoi s-a aşteptat o reacţie. În prima zi s-au furat două scînduri, în a doua zi douăzeci iar în a treia – toate! Rapidă reacţie nu-i aşa?

Dacă ar fi să extragem ceva din acţiunea desfăşurată putem concluziona că avem de-a face cu un grup de arhitecţi care încearcă să se îndrepte spre artă – în nici un caz în sens mainstream şi nici total spre arta alternativă (peste a cărei estetică se suprapun totuşi în bună măsură) – ci în primul rînd ca mijloc de a sonda bazele arhitecturii înseşi. Este vorba despre un experiment care nu şi-a propus să sublimeze limitele artei sau ale arhitecturii, un lucru de altfel dificil şi arareori izbutit, ci pur şi simplu să sondeze, prin mijloacele artei contemporane, gradul zero al arhitecturii – spaţiul.

inapoi_______inapoi la cuprins_______inainte