inapoi________inapoi la cuprins________inainte

 

 

Creativitatea în gravură

(continuare din numărul precedent)

 

 

Mircea Nechita

 

 

 

 

 

Creaţia artistică în gravura modernă

 

Creaţia văzută ca scop în sine a devenit elementul central al artelor moderne. Asemenea artiştilor care abordează alte genuri ori modalităţi de expresie, eliberarea de orice constrângeri şi dorinţa de exprimare spontană a gravorului conduc la punerea în valoare a posibilităţilor oferite de material, probarea unor materiale noi, uneori dificile şi improprii, dar cărora artistul le poate descoperi o frumuseţe ascunsă. Gravorul modern recurge la metode sau instrumente noi care de multe ori nu sunt specifice gravurii. În scopul câştigării unor noi efecte şi expresivităţi el explorează multiplele posibilităţi tehnice pe care le oferă diversele tehnici de imprimare, fie ele moderne ori clasice, fie combinate. Obiceiul folosirii tehnicilor combinate, căutarea de noi materiale şi metode care să se preteze gravurii sau cel de a adapta viziunii moderne procedee clasice nu mai este un lucru nou.

Şi totuşi, mai mult poate decât în alte genuri ale artelor plastice, în gravură, realizarea operei presupune, dincolo de talentul, imaginaţia sau inspiraţia artistică o intensă activitate intelectuală. Asemeni îndeletnicirilor tradiţionale, gravura modernă presupune practicarea unui meşteşug alcătuit din cunoştinţe şi abilităţi tehnice specifice care au rolul de a face posibilă controlarea şi în final obţinerea imaginii dorite. Stăpânirea şi perfecţionarea tehnicilor cunoscute, inventarea mijloacelor grafice corespunzătoare intenţiei autorului şi necesităţilor de exprimare a viziunii sale personale sunt câteva din componentele care formează acest proces artistic complex. Şi nu în ultimul rând, mai trebuie spus că arta gravurii solicită concomitent imaginaţia artistică şi ingeniozitatea tehnică în timpul elaborării lucrării şi al aplicării procedeelor. Combinarea acestor calităţi dă artistului posibilitatea speculării şi prevederii efectelor plastice, obţinând astfel controlul asupra imaginii pe care doreşte să o obţină. Desigur nu trebuie omise din această succintă prezentare şi efectele întâmplătoare (hazardul), elemente de expresivitate frecvent folosite în gravura modernă, dar cărora într-un fel sau altul, artistul le aplică un anumit control tocmai pentru a le putea folosi în imaginile pe care le alcătuieşte.

 

 

Clasificare

 

În arta gravurii există numeroase modalităţi de a produce imagini, stampe[1], fiecare cu posibilităţile şi limitele ei. De asemenea, fiecare tehnică de producere a stampelor a evoluat din momentul inventării sale şi până în prezent, astfel încât imagini executate cu ajutorul aceloraşi procese tehnologice de bază, în epoci istorice diferite, pot avea puţine elemente comune.

Tehnica gravurii s-a dezvoltat treptat, ca rezultat al acţiunii tendinţelor culturale şi economice, iar schimbările tehnologice şi stilistice intervenite în producerea imaginilor multiplicate au avut loc asemenea unei succesiuni de evenimente istorice interdependente. Fiecare dintre variatele mijloace de producere a stampelor a evoluat aproximativ după aceeaşi schemă: procedeul se dezvoltă mai întâi din nevoia gravorilor de a atinge mai lesne anumite rezultate tehnice şi artistice, continuă prin experimentarea noilor materiale şi procedee până la obţinerea unui control qvasitotal asupra acestora şi sfârşeşte prin a da tehnicilor stăpânite o nouă identitate, specifică însuşirilor procedeului de gravare rezultat.

Tradiţional, există patru metode principale de gravare[2]; ele se deosebesc prin modul în care se formează imaginea originală pe suprafaţa plăcii şi prin modul în care aceasta este apoi transpusă pe hârtie:

1. Gravura în relief (estampare), în care imaginea de multiplicat rămâne pe suprafaţa suportului folosit, ariile destinate să rămână albe (să nu amprenteze hârtia) fiind îndepărtate prin tăiere sau zgâriere (gravura în lemn, în linoleum, plastic sau ipsos, tampografia, rizografia). În tehnicile poligrafice gravura în relief corespunde tiparului înalt;

2. Gravura prin incizare sau cu acizi (en creux), unde imaginea care urmează să fie imprimată este adâncită în suprafaţa plăcii prin incizare, zgâriere sau prin procedee chimice (cu acizi), ariile destinate să rămână albe rămânând neatinse (aquaforte, aquatinta, pointe séche, mezotinto, rofotipia). În tehnicile poligrafice gravura prin incizare corespunde tiparului adânc;

3. Gravura plană, în care suprafaţa de imprimare (placa) rămâne plană, neincizată. Imaginea, realizată cu un tuş sau creion gras, se transferă pe hârtie după principiul ud/gras, cerneala de imprimat aderând doar pe suprafeţele desenate (litografia şi tehnicile de tip off-set). În tehnicile poligrafice gravura plană corespunde tiparului plan;

4. Gravura cu şablon, unde imprimarea se face prin transferul imaginii în contururi sau prin intermediul sitelor, ariile ce urmează să rămână neimprimate fiind protejate de partea nedecupată ori neimpresionată fotografic a sitelor (serigrafia).

 

 

 

inapoi________inapoi la cuprins________inainte

 


[1] “Imprimările manuale multiple se numesc stampe. Practica curentă în gravură este ca fiecare imprimare să fie considerată drept un obiect de artă separat. Ediţia are tiraj limitat şi fiecare exemplar este numerotat. Semnând stampa, artistul are posibilitatea să arate că a aprobat fiecare imprimare”. Knobler Nathan, Dialogul vizual, p.192-193, ed. Meridiane, Bucureşti 1971.

[2] “(...) de la sf. sec. XVIII există trei procedee de imprimare: 1. tiparul înalt (...); exemplul cel mai simplu îl constituie ştampila de cauciuc (...); 2. tiparul adânc, care se deosebeşte de cel înalt prin aceea că cerneala nu se aplică pe literele sau imaginile ieşite în relief, ci pătrunde în adânciturile din care este preluată de hârtia care se aşterne peste ele sub presiune (...); 3. tiparul plan (...) care este tot un tipar înalt şi pentru mai multă precizie ar trebui să se numească tipar înalt extrem de aplatizat. Căci, la acest procedeu de imprimare, cantităţile de cerneală preluate sunt singurele proeminenţe, cerneala însăşi serveşte drept corp de imprimare prin suprafaţa sa care se detaşează de suprafaţă. Tiparul plan are la bază comportarea apei şi grăsimii, care, precum se ştie, se resping”. Arnau Frank, Arta falsificatorilor, p.92-93, ed. Meridiane, Bucureşti 1970. Vezi şi Dicţionar de artă-termeni de atelier, Şuşală Ion N., Bărbulescu Ovidiu, editura Sigma, Bucureşti 1993.