inapoi________inapoi la cuprins________inainte

UN CRAI DE CURTEA VECHE – Marius Nicolescu

Luiza BARCAN

Nu vă lăsaţi păcăliţi de titlu! Personajul acestei cronici e, de fapt, un loc binecunoscut intelectualilor subţiri, încă din epoca întunecată. Asemenea refugii, la propriu, făceau viaţa un pic mai suportabilă, destrămând griurile suprapuse peste Bucureşti.

Comunismul ne-a anihilat multora dragostea de viaţă şi viteza de reacţie. Am asistat dezolaţi şi neputincioşi la demolarea rapidă a Bucureştiului istoric. Eu, de pildă, mă număr printre cei care n-au vrut să vadă dezastrul. Ani în şir am ocolit, complicându-mi traseele, zona Pieţei Unirii, iar Casa Poporului şi bulevardul Victoria Socialismului le-am văzut prima dată după Revoluţie şi atunci mai mult de hatârul unor prieteni străini, incitaţi de proporţiile nebuniei unui dictator est-european pe care o mână de iresponsabili îl făcuseră să se creadă erou civilizator.

Ce se mai poate recupera oare din spiritul locurilor şterse acum de pe faţa pământului dar care ne-au fost, totuşi, contemporane? Ce li se mai poate oferi spre consolare nostalgicilor agresaţi de betoane şi termopane, celor cărora nu le va trece niciodată dorul de parfumul hârtiei vechi, de vopselele şi pânzele semnate de maeştri ştiuţi şi neştiuţi, de obiecte ieşite din uz? Şi, mai ales, cum am putea reconstrui, măcar mental, identitatea bătrânului şi urgisitului Bucureşti, cu prăvăliile şi cafenelele lui mărunte, cu străzile înguste şi romantice, cu casele lui vechi, acoperite cu iederă?

S-ar putea să am un răspuns pentru cei care-şi mai pun astfel de întrebări şi-l voi da, dar nu înainte de a preciza că, de la un timp, mai exact din vara trecută, am reluat traseul Piaţa Unirii-Hanul lui Manuc-Curtea Veche, reuşind chiar să fac abstracţie de hidoasele edificii-simbol al comunismului, din imediata apropiere.

Am reuşit să-mi înfrâng oroarea într-o zi de vară târzie, condusă de prietenul Ion Atanasiu Delamare la galeria-anticariat Curtea Veche (vizavi de Curtea Domnească). M-am trezit pe neaşteptate într-o încăpere de casă veche, scăpată ca prin minune de frenezia buldozerelor ceauşiste, o incintă ordonat ticsită cu obiecte vechi, cărţi şi tablouri. Aici l-am întâlnit şi pe craiul de Curtea Veche, anticarul Marius Nicolescu, un personaj real dar care pare să fi apărut chiar din locul căruia îi este amfitrion. Bibliofil, meloman, cinefil, rafinat degustător de artă, Marius Nicolescu şi-a întâlnit vocaţia cu mult înainte de 1989, în micul anticariat căruia, din vara lui 2001, i-a dublat funcţia, transformându-l parţial în galerie de artă. Şi aceasta pentru că a reuşit să comunice eficient cu câţiva artişti plastici, colaborarea cu Paul Gherasim fiind, în acest sens, deja bine consolidată.

În mica galerie de artă contemporană născută în incinta cu parfum de vechime au expus, de la Virgil Parghel încoace (artistul prin expoziţia căruia a fost inaugurată galeria) mulţi alţi pictori şi graficieni de autentică valoare. Cronicile mele (şi nu numai) au găsit subiecte consistente în expunerile grupului Prolog, ale lui Horia Bernea, Ervant Nicogosian, Ştefan Sevastre, Horea Paştina etc. După expoziţia lui Horia Mihai a expus la Curtea Veche Constantin Flondor şi urmează şi alte foarte plăcute întâlniri cu arta românească de cea mai bună calitate.

Nu trebuie uitat însă că şi alte genuri de discurs plastic au fost adaptate acestui spaţiu incredibil de ofertant: Vasile Mureşan-Murivale a prezentat publicului bulgări de fericire, iar un grup de pictori, graficieni şi gravori, de la cei mai tineri la cei mai vârstnici şi-au reunit lucrările la galeria Curtea Veche într-o expoziţie de carte bibliofilă şi grafică de carte, cu totul inedită.

Marius Nicolescu a organizat scenografic spaţiul restrâns al anticariatului-galerie, exploatând inclusiv vitrina, ceea ce adaugă locului un plus de personalitate. Astfel, orice expoziţie poate fi văzută şi din stradă, măcar parţial. Cu ocazia expoziţiei de carte bibliofilă, paginile cărţilor expuse în vitrină au fost întoarse zilnic, iar gravurile de carte alternate şi ele astfel încât s-a putut vorbi despre o expunere “vivantă”.

Cel mai mult mi-a plăcut că Virgil Parghel şi-a instalat şevaletul în anticariat, în timpul expoziţiei lui, şi a pictat chiar acolo, ba a mai ieşit şi pe străzile Lipscaniului “la peisaj”. Artistul mi-a dat leacul pentru nostalgiile mele păşuniste şi cred că nu numai mie, dar şi celorlalţi necunoscători ai “secretelor” artei “net”.

Cred că, în timp, Marius Nicolescu va configura în peisajul dezolant al Bucureştiului un loc stabil, cu o identitate bine definită, mai ales că e foarte încântat de ceea ce se întâmplă în anticariat şi că se preocupă susţinut de eleganţa şi discreţia expoziţiilor prezentate, ca un veritabil amfitrion ce este. Această galerie de artă contemporană, cu un program expoziţional coerent susţinut are mari şanse să devină un spaţiu al comunicării directe, netehnologizate, între creatorii de artă şi publicul iubitor de frumos autentic.

inapoi________inapoi la cuprins________inainte