inapoi________inapoi la cuprins________inainte

 

 

 

Cei-ce-scriu şi cei-ce-lasă

– beneficiu de inventar –

 

 

Cosmin MANOLACHE

 

 

 

 

 

 

“Astfel, prin moarte, īncercăm să-i păstrăm viaţa cuiva. Să-i păstrăm viaţa, nu să-l păstrăm pe el īn viaţă! Prin moarte deci, ne gīndim la ceea ce se poate păstra īn viaţă din propria noastră viaţă. “

(Marin Tarangul – Cuvīnt despre felul de a fi al morţii)

 

 

 

Un memorial identitar

Există īn creaţia lui Gabriel Garcia Marquez o povestire realmente năucitoare ce se deschide avīnd īn prim plan nişte copii care privesc marea şi văd īnaintīnd spre ei ceva ce nu poate fi descris. Pentru o clipă cred că este vorba de un vapor, apoi apropierea necunoscutului le scoate la iveală un īnecat. Evenimentul creează un prilej de joacă pentru acei copii -lucru paradoxal să te joci cu un īnecat-, numai că aceasta se īntīmplă pīnă cīnd sunt observaţi. Trupul inert este preluat apoi de bărbaţii satului, fiindu-i astfel schimbat regimul de observaţie: “N-a trebuit să-i spele faţa pentru a īnţelege că era un mort īndepărtat, venit din altă lume.(…) Marea era blīndă şi darnică şi toţi bărbţii satului īncăpeau īn şapte bărci. Astfel īncīt atunci cīnd l-au găsit pe acel īnecat le-a fost deajuns să se privească unii pe alţii ca să-şi dea seama că nu dispăruse nici unul dintre ei. (…) Şi īn timp ce bărbaţii cercetau să vadă dacă nu lipsea cineva din satele vecine, femeile au rămas să-l spele şi să-l aranjeze pe īnecat. (…) Şi-au dat seama că-şi purta moartea cu trufie, căci nu avea chipul singuratic al altor īnecaţi ai mării şi nici īnfăţişarea sordidă şi nevoiaşă a īnecaţilor īn fluvii. Dar numai după ce au terminat să-l cureţe au īnţeles ce fel de om era cu adevărat. Şi atunci li s-a tăiat respiraţia. Căci nu numai că era cel mai īnalt, cel mai puternic, cel mai viril şi cel mai bine făcut din cīţi văzuseră vreodată, ci şi bărbatul care, deşi privit, nu īncăpea īn īnchipuirea lor, făcīndu-le să se frece la ochi.” [MARQUEZ 1978: 64-75]

Urmează seria unor scenarii ce sunt vehiculate de imaginaţia debordantă a femeilor. Acestea īncearcă să-şi īnchipuie cum trebuie să le fi fost viaţa dacă īnecatul ar fi trăit īn satul lor. Dintr-o dată musafirul devine pricina disputelor dintre femei şi bărbaţi. Neīnţelegerile sunt cauzate de amploarea pe care o luaseră funeraliile ce i se pregăteau īnecatului. Găsim aici o reconstituire a vieţii atunci cīnd īn afară de trupul mortului nu deţinem nici o altă informaţie: o provocare īn materie de microistorie; o descoperire a Celuilalt īn orizontul morţii; o stoarcere a tăcerii şi o provocare a īnchipuirii. Trupul este aici depozitarul unor semne care, alăturate şi puse īntr-o lectură adecvată, vorbesc, comunică o identitate care se cere re-constituită. Īntr-un eseu despre acest gen de tăcere care comunică, situaţia īnecatului lui Marquez este comentată īn felul următor: “La īnmormīntările obişnuite cei vii conduc ceremoniile. Acum īnsă situaţia era răsturnată: cu taina tăcerii lui mortul conducea liturghia… Ce este mai tulburător: musafirul tăcut care nu spune nici un cuvīnt, sau cel care spune prea multe cuvinte? Misticii şi poeţii ştiau că tăcerea e casa noastră dintru īnceput… Tao Te Ching spune că ceea ce are nume e mama a zece mii de lucruri, lumea familiară a vieţilor noastre zilnice, dar ceea ce nu are nume e īnceputul cerului şi al pămīntului.” [ALVES 1998: 41]

Confruntarea cu această faţă a alterităţii evident provoacă nelinişti. Noul personaj, īnecatul, este introdus destul de repede īn mediul īn care ajunge prin forţa hazardului. Comunitatea se străduieşte să-i creeze o identitate pentru ca ei să-l poată accepta ca pe unul de-al lor şi i se fac cele de trebuinţă pentru un īnecat părăsit, apoi are loc despărţirea: l-au aruncat fără ancoră, ca să se īntoarcă dacă ar fi vrut şi cīnd ar fi vrut, şi toţi şi-au ţinut răsuflarea īn timpul fracţiunii de secole cīt a durat căderea corpului īn abisuri. N-au avut nevoie să se privească unii pe alţii ca să-şi dea seama că nu mai erau īntregi, şi nici nu vor mai fi vreodată. Posibilitatea īntoarcerii ţine īn primul rīnd de ritualul funerar consumat prin care īnecatul este introdus īn memoria colectivă, īn identitatea socială a comunităţii. Este de observat că īn orice condiţii s-ar produce moartea, despărţirea de răposat reclamă o minimă biografie, ştiută şi prin urmare evocată, ori construită sau schiţată pentru a i se lăsa o urmă, un gaj pentru intrarea mortului īn memoria colectivităţii, pentru o re-īntoarcere a lui īn pomenirile, altfel reflecţii asupra morţii, pe care cei rămaşi īn viaţă i le fac.

Acest gen de relaţie cristalizată īn forma reflecţiei ultime, deşi īn multe dintre cazuri, prin obişnuinţa folosirii ei care uneori presupune chiar uitarea sau alterarea semnificaţiilor implicate, fiind doar mimată printr-o legitimare socială ce o recomandă ca pe un fapt religios marcat de necesitatea comunicării, se transformă īntr-o relaţie de exteriorizare a interiorităţii, generatoare de identităţi virtuale, proces invers celui pe care īl presupune instaurarea habitusului[1]  [BOURDIEU 1980: 88]. Astfel, identitatea reală (subiectivă) este supusă unei obiectivări care face ca punctul de referinţă să devină mai vag, deşi īnarmat cu pretenţia de a produce un discurs recapitulativ şi hrănit cu strategiile sintezei.

Textul de faţă īşi propune īn primul rīnd o prezentare selectivă a unei colecţii de epitafuri, considerate ca schiţe biografice ori ca urme plecīnd de la un īndemn care īn cercul restrīns al călătorilor, cu actualizările evidente, sună cam aşa: Cīnd ajungi īntr-un oraş străin nu ezita să-i vizitezi w.c.-ul public, piaţa şi cimitirul. Astfel īl vei īnţelege mai bine. Īndemnul, ca o consecinţă a unor diverse experienţe de călătorie, pare a fi īndreptăţit, şi luīndu-l īn considerare doar ca pe o lege fără de care un călător ideal ar putea reclama privarea de o anume tradiţie īn materie, nu-l vom pune īn discuţie dată fiind puterea lui revelatorie evidentă īn acest sens, cīt vom īncerca să interogăm unul din cele trei locuri recomandate ca fiind apte pentru o comunicare concisă, rezumativă. Este vorba de cimitir, mai precis de epitafuri.

Epitafurile pe care le punem acum īn atenţie au fost selectate din colecţia (335 texte) constituită ca urmare a derulării proiectului “Arca lui Noe” – de la neolitic la Coca Cola şi acoperă zone ale căror reprezentări ne-ar putea īndreptăţi să īncercăm o tipologizare şi cīteva concluzii (Brădet – Argeş: 9; Bucureşti: Bellu ortodox: 17, Bellu catolic: 17, Reīnvierii: 24, Ghencea militar: 1; Cluj – Cimitirul Central: 26; Cugir – Alba: 40; Densuş – Hunedoara: 6; Iaşi – Eternităţii: 40; Mizil – Prahova: 74; Moeciu de sus – Braşov: 5; Nămăeşti – Argeş: 2; Negreni – Cluj: 2; Ohaba de sub Piatr㠖 Hunedoara: 9; Sighişoara – Mureş: Cimitirul Cetate: 7 şi Podei: 44; Simeria – Hunedoara: 7). De folos ne-a fost studiul Marijei Stanonik care dezvăluie o preocupare serioasă īn privinţa acestei teme. Aflăm aşadar că īn Slovenia existau publicate īntr-un ziar religios, Zgodnja Danica, epitafurile morţilor din jurul anului 1849. Dar mai īncurajatoare ne pare a fi informaţia referitoare la existenţa unor colecţii impresionante de epitafuri. Cea la care a lucrat Stanonik şi colaboratorii săi, numără 900 de texte, la care se adaugă epitafurile slovene din Austria, ridicīnd numărul la 1187.

Ar mai fi de făcut o precizare privitoare la folosirea subtitlului beneficiu de inventar. Sintagma este specifică limbajului juridic, iar ramura īn care este vehiculată este aceea a dreptului succesoral. Semnificaţia poate pune īn discuţie orice moştenire. Se pleacă de la premisa că succesorul trebuie să opteze: poate accepta moştenirea dar o şi poate refuza. Explicaţia este simplă. Se poate īntīmpla ca succesorul să moştenească un pasiv, respectiv să se găsească īn pierdere ca urmare a acceptării, astfel că, pentru a se evita situaţiile de acest gen, va fi comandat un beneficiu de inventar care presupune o evaluare a moştenirii. Este de fapt ceea ce ne propunem īn primul rīnd, o intersectare cītuşi de puţin lămuritoare cu cei-ce-scriu şi cei-ce-lasă aceste inscripţii epigrafice īn urma confruntării cu moartea. O prezentare şi o evaluare minimală.

 

 

Istorie şi practici

Primele observaţii īn perspectivă diacronică le-am putea face asupra prezenţei problemei morţii īn epopeea lui Ghilgameş. Moartea lui Enkidu, prietenul său, este răvăşitoare şi de natură a sugera īntrebări inevitabile asupra vieţii şi morţii. O atestare mai veche, din cīte se pare, a unor reflecţii asemănătoare poate fi reperată īntr-una din piramidele egiptene unde textul este suficient de revelator: You live, to wake up again,/ you die, to live again. [STANONIK 1999: 74] Este o perioadă īn care epitafurile sunt o obişnuinţă şi trebuie să avem īn vedere īn primul rīnd Antichitatea romană cunoscută fiind rigurozitatea juridică a imperiului care ne poate oferi o mulţime de dovezi, īn primul rīnd arheologice, privitoare la reglementările succesorale de care, inevitabil, ar trebui să conexăm gustul pentru epitafuri.

Īntr-o direcţie mai curajoasă hermeneutic am putea plasa chiar Sfīnta Scriptură, cunoscută īndeobşte sub denumirea de Vechiul şi Noul Testament. Īn textele scripturistice, īndeosebi īn cele vetero-testamentare īntīlnim moartea ca pedeapsă divină īnsoţită de proorociri, negocieri şi bineīnţeles expierile necredincioşilor, īn sensul acesta putīnd plasa cărţile Vechiului Testament sub semnul consemnării acelei lumi sortită unei experienţe plenare a morţii. Īn contrapunct, īnsă, ni se oferă Noul Testament, noutatea fiind rezolvarea problemei umanităţii, rezolvarea morţii.

 

*

 

Evident, orice loc poate comunica. O seamă īntreagă de legende, credinţe şi superstiţii integrează spaţiul īn imaginar aplicīndu-i o serie de reconvertiri, īnnobilări, uzurpări, registrul fiind atīt de vast īncīt nu ne gīndim ca această problemă să facă obiectul studiului nostru. Interesul nostru se īndreaptă spre posibilităţile de comunicare ale mormīntului. De aceea ne-am propus circumscrierea problemei prin fixarea cītorva repere.

Ne-am oprit apoi, īn acest survol, la sec. XII francez [ARIES 1996 I: 319-320], respectiv la zidul exterior al bisericii Auvillard a cărui inscripţie, neīnsoţită de imagine, o identificăm cu ceea ce este īnregistrat ca mormīnt-epitaf, inventariat de Aries alături de mormīntul vertical şi mural şi cel orizontal, īntins pe sol. Ne-am īndreptat atenţia asupra primului, explicabil, opţiunea noastră fiind motivată de prezenţa exclusivă a textului īn dauna imaginii, care vreme īndelungată a lipsit chiar şi īn societăţile īn care portretul defunctului nu era deloc străin riturilor funerare.

Īn primul rīnd este necesară o descriere a mormīntului-epitaf. Aries īncearcă să-i sintetizeze specificitatea fixīndu-i şi un reper temporal: Aşadar foarte vechi, aceste mici inscripţii funerare īncetează de a mai fi curente de-abia la sfīrşitul secolului al XVIII-lea; ele sunt gravate pe piatră sau aramă, fixate pe zidurile sau stīlpii bisericilor, capelelor, galeriilor, osuarelor, fără modificări semnificative īn afara limbii, stilului, lungimii epitafului şi caracterului grafiei. Istoria mormīntului-epitaf se confundă cu aceea a inscripţiei īnsăşi.

Eptaful revine īnsă, iar momentul coincide cu dispariţia sarcofagului anonim, astfel că moda textelor cioplite īn piatră, care īncetase īn perioada paleocreştină, reapare, fapt datorat “renaşterii gustului antic pentru epitafuri”. Reperul este evident -stilul epigrafic al Antichităţii- dar aceasta se īntīmplă abia după sec. XV, resorturile acestei resuscitări ţinīnd īn special de necesitatea afirmării unei relaţii individuale cu moartea, o afirmare a identităţii. Acest moment gazduieşte o altă coincidenţă: testamentul religios devine o obligaţie. Inscripţiile sunt diferite ca formă şi este de semnalat pentru această resuscitare cazul mormintelor clericilor ale căror texte sunt definite prin concizie, īn celelalte cazuri fiind vorba de o retorică biografică destul de abundentă.

Pīnă atunci īnsă, īn Franţa sec. XII-XIV epitafurile sunt doar nişte fişe de identitate care crează variaţii pe tema lui “Aici zace…” şi inventariază breasla ori starea socială din care făcea parte defunctul, īncheierea textului fiind consacrată īn general unei scurte rugăciuni īn genul “Fie ca Domnul să-i ţie sufletul. Amin.” Īn sec. XII, imaginarul morţii nu prezintă derapaje din care să rezulte o abundenţă de reprezentări. Aceleaşi morminte ale clericilor ne ajută īn īncercarea de a tipologiza cumva receptarea morţii şi intenţia cu care sunt afişate reflecţiile: astfel că īnregistrăm texte īn care trecătorul este interpelat pentru a lua aminte asupra morţii, īn conţinutul mesajului regăsindu-se īn general ecouri ale textelor paulinice. Īn fapt, scopul acestei interpelări este de stabilire a unei relaţii, textul avīnd rolul de transforma trecătorul īntr-un intercesor pentru defunct. Este explicabilă astfel alegerea ca loc de veci situri care sunt atīt frecventate cīt şi īncărcate de sacru, tocmai pentru că favorizau astfel de intersectări şi posibilităţi de mijlocire a rugăciunii pentru sufletul defunctului [ARIES 1996 I: 295–314]. Īn subsidiar, prezenţa textelor de o anume factură, cum sunt cele īn cauză, poate fi pusă şi pe seama intenţie de catehizare īn orizont eshatologic, proiecţia acestui tip de mesaj avīnd astfel o anvergură şi o elocuţie sporite.

Abandonăm spaţiul francez pentru a ne mai apropia un pic de spaţiul nostru, dar poposind deocamdată īn Boemia. Avem īn atenţie un text cunoscut īndeobşte sub titlul convenţional “Plugarul şi moartea” aparţinīnd lui Johannes von Tepl, un cărturar de la anii 1400. Textul reprezintă un dialog care emană o tensiune teribilă. Un bărbat rămas văduv cere socoteală morţii pentru pierderea soţiei sale, o consoartă neprihănită şi mamă exemplară. Retorica dezvoltată de soţul căzut īn deznădejde ni se dezvăluie ca un sit arheologic īn care vom descoperi unele dintre formele pe care inscripţiile funerare le vor căpăta, intervalul temporal īnsă, pentru a reveni la epoca noastră, avariindu-le, fiind vorba mai exact de o mutaţie a discursului din registrul spiritualizat (memento mori/ contemptus mundi) īn cel patetic, accesibil oricui este dispus să se transforme īntr-o instanţă a durerii. Iată de această dată o deplasare de accent din registrul īnalt, al mesajelor conţinătoare ale unor ecouri apostolice, īn zona oarecum inferioară īn care sunt vehiculate sentimentele familiale şi iubirea conjugală. Este semnul evident că reflecţiile asupra morţii vor cīştiga teren, fapt important pentru conturarea unei Ars moriendi ale cărei prime evaluări īnregistrează o evidentă vulgarizare.

Exemplele amintite sunt importante pentru că oferă rezumativ o perspectivă diacronică, evoluţia unui fapt religios al cărui parcurs a īnregistrat re-aşezări ale discursului despre moarte. O stare de lucruri diferită de situaţia noastră care ne dezvăluie un decor pestriţ, o aglomeraţie de detalii şi culoare fixată pe un interval de timp cu mult mai scurt, asemenea unei antologii. Este de ajuns să facem o vizită unui cimitir oarecare şi observaţiile ar īnregistra mirări nebănuite, altfel un bilanţ īn ordinea firescului. Vom constata o diferenţă considerabilă īntre ei, Occidentul, unde valorizarea morţii prin textul funerar se poate confunda mai tīrziu cu un imaginar poetic cum este cel al Pleiadei, şi noi, Orientul, un spaţiu īn care comunicarea cu lumea de dincolo se consumă īn primul rīnd prin oralitate. Diferenţa īntre reflexele tradiţionale ale morţii şi cele īn care se recunosc inflexiuni urbane, vechi de un secol şi jumătate, trebuie să dea seama printre altele şi de o anume fascinaţie mimetică, a cărei acţiune s-a produs prin inversare, noi fiind performerii unei preluări prin filiera livrescă (mai sus amintiţii romantici) a unei sensibilităţi ce la ei pare să fi devenit īntr-atīt de excedentară cīt să fi trecut pe palierul superior al artei, al unei exploatări mai fertile. Astfel că, īn īncercarea de a deconstrui blocul textual prin care comunică lumea viilor şi cea a morţilor, trebuie să distingem discursurile ce sunt angajate, īn cazul nostru, īntr-o sincronie oarecum destabilizatoare, generatoare de inadecvări. Traseul multora dintre textele īn cauză este, printr-o presupunere nu foarte riscantă, acela al evaziunii din genul de cerc literar de la sfīrşitul sec. XIX īn care amatorismul şi democratizarea sensibilităţii sunt evidente, grupări probabil īntr-un număr suficient cīt să aibă forţa necesară declanşării unei mode ale cărei rezultate pot fi lecturate pe multe dintre crucile cimitirelor noastre.

 

 

Arhitectura “pīntecului infinit”

Īn Maramureş, cimitirul, ca simbol al morţii, este spaţiul īn care au loc transformările fizice. Expresiile cele mai des īntīlnite īi pun īn posesie o serie de funcţii corporale care se referă īn primul rīnd la acţiunea de a īnghiţi, de a consuma trupurile morţilor fără a face diferenţă, cimitirul fiind valorizat poetic drept un sac fără fund, un pīntec infinit [KLIGMAN 1988: 145]: Vai săracii fraţii mei/ Ţintirimu-i plin de ei./ Īncă nu s-o umplut bine/ Pīnă s-o umple cu mine./ Foc te bată lut cernit/ Multă lume-ai īndiţīt/ Şī tăt nu te vezi hrănit./ Īncă nu te-ai umplut bine/ Pīnă ti-i umple cu mine.

Īn fond, mormīntul este un hotar care desparte două lumi īn acelaşi timp constituindu-se īntr-o breşă care permite comunicarea şi reglează schimburile simbolice prin rituri funerare īntemeind astfel cimitirul ca un spaţiu special, cu un rol bine precizat, dotat cu funcţii clare [DRĂGAN 2000: 141]. Observaţia este foarte importantă pentru că anunţă īn fapt o restructurare a spaţiului simbolic, īn fapt o trecere de la amplasarea mormintelor pe domeniul familial la gruparea lor īn bloc, se pare după un obicei ce-şi are originea īn Orient, scopul fiind acela de a reduce breşele din spaţiul locuit. Schimbarea aceasta, atestată īn jurul sec. XII, coincide cu finalizarea procesului de sedentarizare a celor vii, datorat printre altele şi stabilizării comunităţilor săteşti prin trecerea de la culturile pe curătură la cele practicate īn asolament [DRĂGAN 2000: 155-157].

O dată stabilite limitele cimitirului prin consacrarea unui spaţiu fix, se dezvoltă un ţesut arhitectural specific. Īn general, acesta copiază structural arhitectura spaţiului urban, īntīlnind astfel cimitire compacte, omogene (Sighişoara: Podei), eclectice (Bucureşti: Bellu ortodox), rarefiat (Iaşi: Eternităţii; cimitirele săteşti), īnghesuit (Cluj: central). Imaginea morţii este domesticită, adunată, prin alăturarea mormintelor īntr-un spaţiu special destinat care poate deveni chiar loc de promenadă ori prilej pentru clasicul memento mori. Această domesticire a morţii este marcată de o serie de gesturi simbolice dintre care unele forţează chiar o apropiere fizică īntre cele două lumi, eludīnd mijloacele tradiţionale – prin cuvīntul scris şi rostit –, īn sensul īn care cei vii comit chiar transferul unor obiecte din mediul familial īn cavou. Astfel de schimbări se regăsesc de tonalitate şi īn epitafuri:

1. Nu ştiu unde sīnt acum, ştiu că sīnt bolnavă/ şi īmi aştept soţul şi copiii să mă vadă şi să īi/ văd, dar ei ştiu unde sīnt, la lumina soarelui, la/ adăpostul pomilor şi trecerea muritorilor,/ pentru faptele mele bune pe care le-am făcut./ Doi copii doctori luptă pentru sănătatea/ oamenilor cu atīt mai mult cu cīt au văzut/ pierderea mamei lor la cea mai bună vīrstă/ Să nu se bucure şi ea de cele bune/ Marina, am adus şi casa şi maşina aici ca/ Īnvierea Domnului şi Sf. Paşti să le aştepţi/ aici la mormīnt./ N-am ajuns prin citit om/ Am ajuns prin muncă domn./ Labor omine vincit improbus/ Munca stăruitoare īnvinge totul. [BUCUREŞTI- REĪNVIERII].

Prezenţa epitafurilor īntr-un număr considerabil, īnsă, trebuie pusă şi pe seama dorinţei de afirmare a identităţii individuale ca mijloc de detaşare din noianul de morminte. Epitaful, īnsă, deşi pecetluieşte mormīntul cu semnele identităţii, nu-l poate absolvi definitiv de impersonalizare, moartea rămīnīnd aceeaşi pentru toţi, iar mormīntul, īn unele cazuri fiind receptat ca o breşă care pentru lumea de dincolo nu mai contează, un dincolo īn care ceea ce trece capătă o cu totul altă valoare ce nu scapă totuşi aproximărilor, ca tatonări ale sacrului:

2. Solemn şi hīd/ Şi rece monument/ Claustru templu/ Dar de blocuri terne/ Eu dorm adīnc/ Acestei lumi absent/ Dar dincolo de/ Somnul ce se-aşterne/ Īn greu-mi sarcofag incandescent/ Străfulgeră podoabele eterne. [BUCUREŞTI – BELLU CATOLIC].

Epitafurile, preluīnd īn tăcere rolul, altfel important, de a cinsti pe morţi laolaltă, avīnd astfel o reafirmare a relaţiilor sociale prin contemplare, īn acest caz avīnd de a face cu o proximitate de ordin topografic [KLIGMAN 1998: 147], credem că s-ar cuveni a fi luate īn considerare īn acelaşi registru cu bocetele care au forţa de a stīrni tristeţe nu numai celor ce participă īnmormīntare unui anume răposat, ci deopotrivă sunt deplīnşi şi ceilalţi adormiţi din neam realizīndu-se astfel o solidaritate a neamului printr-o proximitate de această dată de ordinul rudeniei. Prin epitaf se prelungeşte forţa de a acţiona asupra memoriei şi sensibilităţii trecătorilor dincolo de momentele fixe ce ţin de īndeplinirea riturilor funerare, interpelări ce vor īnlocui rostirea rituală a lui amin şi Dumnezeu să-l odihnească! Epitafurile sunt valorizate īn registrul permanenţei, spre deosebire de parastase şi pomeni, ca mijloace de gestionare a comunicării dintre vii şi morţi, amintind de un obicei speculat īn ficţiune de Borges, īn Evaristo Carriego, fiind marcate atīt de un clasicism local, o tradiţie retorică inexpugnabilă, cīt şi de evanescenţa lecturii lor: “Căruţa rămīne pe loc, şi pe o latură a ei se află o inscripţie. Clasicismul mahalalei a decretat acest lucru şi, cu toate că această amprentă expresivă suprapusă pe expresiile vizibile de rezistenţă, formă, destin, īnălţime, realitate, confirmă acuzaţia de palavragii cu care conferenţiarii europeni ne gratulează, eu n-o pot ascunde, fiindcă este subiectul acestei īnsemnări. “ [BORGES 1999 I: 83-84]

 

 

Elogiul familiei

Accentul deplasat, īn Franţa de prin sec. XVI, din registrul elevat, īn care nu aveau loc decīt faptele eroice şi meritele recunoscute oficial, īntr-o zonă slabă cum este cea a sentimentului de familie, a iubirii conjugale [ARIES 1996 I: 314-316] are echivalent şi īn cazul nostru, este drept, intervalul īn care poate fi īncadrat fiind destul de mare, de la sfīrşitul sec. XIX pīnă acum. Această colonizare a mormīntului pe care o comite sentimentul de familie, ca o uzurpare īn drepturile de reprezentare a morţii, īn cazul nostru o īntīlnim coabitīnd deopotrivă cu reprezentări de nuanţă naţionalist-romantică, social-militantă, sfīrştiul sec. XIX recomandīndu-se de la sine ca o perioadă īn care preluările culturale au suferit de multe ori lipsa unui discernămīnt, de altfel explicabil, date fiind diferenţele de mentalitate existente īntre spaţiile denumite şi atunci Orient şi Occident.

De această dată, identificarea indivizilor pe poziţii clare, īntr-un trup textual bine precizat, ne apare ca intenţie vădită doar īn măsura īn care se doreşte/ urmăreşte o anume etichetare. Epitafurile posedă ingredientele necesare construirii unei identităţi nemuritoare, deşi rece. Intenţionalitatea dă identităţii inflexiunile specifice habitusului prin acţionarea unor resorturi de natură psihologică: “Formarea identităţii pune īn joc procese de reflecţie şi de observaţie simultane, procese active la toate nivelurile funcţionării mintale, prin care individul se judecă el īnsuşi īn lumina a ceea ce descoperă a fi modul īn care alţii īl evaluează īn comparaţie cu ei īnşişi şi prin intermediul unei tipologii per care ei o consideră ca semnificativă; īn acelaşi timp, individul judecă modul lor de a gīndi īn lumina felului său personal de a se percepe, īn comparaţie cu ei şi cu categoriile care, īn ochii săi, sunt investite cu prestigiu.” [ERIKSON 1972: 18]

 

 

 Iată cīteva mostre de epitafuri care credem că justifică afirmaţia privitoare la intervalul de timp avansat de noi:

 

 3. Spune, mămică, spune,/ Ce mister e cealaltă lume?/ De mult dintre noi ai plecat/ Şi īncă nu te-ai īnapoiat! [IAŞI – ETERNITĂŢII].

4. Scumpa şi buna mea mamă,/ Ai fost bună ca pīinea./ Fiecare a rupt cīte-o bucată/ Şi ţie ţi-a rămas doar.../ această cruce/ Care este ridicată de fiica ta/ LENNY şi SAHAC TOMASIAN/ NEW YORK USA. [IAŞI – ETERNITĂŢII].

5. Odihna voastră este rana sufletului nostru. [CUGIR – ALBA].

6. Ai fost o soţie atīt de bună/ Şi o fiică atīt de dulce/ Că mii de lacrimi nu ne-ajung/ Omagii a-ţi aduce./ Cum am plecat eu din lume,/ Că şi mie mi-a fost jale,/ C-am murit tīnără floare./ Tare mi-a fost lumea dragă,/ Īnsă moartea nu īntreabă./ Moarte! Nu ţi-a fost milă de mine/ C-am trăit zile puţine,/ Şi-am lăsat īn urma mia/ Doi părinţi cu jale grea,/ Şi de soţul meu iubit/ Dureros m-ai despărţit/ Rămīnīnd şi sora mea/ Plecată de-acasă şi ea?/ Şi cumnaţii, socrii mei,/ Greu m-ai depărţit de ei;/ Şi de moş şi de bunică/ Care m-au crescut de mică/ Rămīnīnd casă īntristată/ Cu dor de mine lăsată./ Eu vă rog pe voi părinţi/ Cīte zile mai trăiţi,/ Rugaţi-vă lui Dumnezeu/ Pentru blīnd sufletul meu. (decedată la 23 ani) [DENSUŞ – HUNEDOARA].

7. Dragi părinţi ce m-aţi născut/ Crud destin aţi mai avut,/ Căci īn zarea dimineţii/ Aţi pierdut odorul vieţii. [DENSUŞ – HUNEDOARA].

8. AI FOST FRUMOSĂ DE ANIMA FIGURA/ CASTĂ BLĀNDĂ VIRTOSĂ DIN NATURĂ/ SOŢIE MODEL MAMĂ INCOMPARATĂ/ INSPIRAI AMOR MELANIE ADORATĂ/ MORTE CRUDĂ ĪN A TINEREŢEI FLORE/ TE SMULSE FERICIREI FĂRĂ CRUTARE/ SOCIU COPIL MAMĂ SORĂ FRAŢI SI CONSĪNGI DESOLAŢI/ PLĪNG A TA PERDERE ETERN INCONSOLAŢI/ 1893 – MELANIE ŞI ULYSSE BOICESCU. [BUCUREŞTI – BELLU ORTODOX].

9. Doi gemeni tu ai avut,/ Īn război ţi-ai pierdut./ Ai plīns mult şi ai lăcrimat,/ Linişte nu ţi-ai aflat,/ Pīnă īn mormīnt te-ai băgat. [CUGIR – ALBA].

10. Īmpăratul acordeoniştilor din/ toate timpurile. Cel mai iubit/ dintre soţi si taţi. Odihneşte-te/ īn pace. Amin. (Florian Florian) [BUCUREŞTI – REĪNVIERII].

11. E mort Dănuţă, soţul tău,/ Pe veci te-a părăsit./ Subt pămīnt e-acuma el/ Cu o placă acoperit. [SIGHIŞOARA – PODEI: 1963].

12. Trecătorule! Nu face te rog sgomot/ īn jurul leagănului de veci al/ scumpului nostru īngeraş!/ Lasă fetiţa să doarmă şi pe/ mămica ei să vegheze şi să plīngă. [MIZIL – PRAHOVA: 1936].

13. Tată, soţ de ce-ai plecat/ Şi pe noi toţi ne-ai lăsat?/ Am rămas pui mici/ Pe lume cu un nume Sumedoiu. [MIZIL – PRAHOVA: 1979].

14. Credeam că eşti nemuritor,/ Că moartea nu te poate-nvinge,/ Dar eu m-am īnşelat amar/ Şi inima acum īmi plīnge./ Şi i-ai lăsat pe toţi plīngīnd īn urmă,/ Nu te-ai gīndit că e păcat./ Nu ne-ai lăsat decīt o dramă/ Cu un cadavru īnecat. [MIZIL – PRAHOVA: 1995].

15. Cu lacrimi m-am născut pe lume/ Şi tot cu lacrimi am murit./ Dar am lăsat īn urmă un nume/ Copiilor ce i-am iubit. [SIGHIŞOARA – PODEI: 1978].

16. Liviule,/ Ai coborīt īn tainicele subterane/ ale morţii şi stai acolo culcat,/ liniştit, printre maci īnfloriţi,/ udaţi de lacrimile noastre. [SIGHIŞOARA – PODEI: 1981].

17. Iubita mea mi-ai distrus inima. [BUCUREŞTI- REĪNVIERII].

18. Din viaţa noastră din nainte/ am rămas eu orfan plīngīnd,/ Iar tu pierdută prin morminte. [BUCUREŞTI- REĪNVIERII].

 

 

Verşuri şi Menarzi

O categorie interesantă a epitafurilor ar putea fi aceea care, credem, abandonează retorica oficiată de cei abilitaţi de familie să construiască defunctului o nemurire terestră, menită să-i menţină o aureolă publică. Preocupările se deplasează īncet spre un produs mixt īn care coabitează mai multe discursuri. Genul acesta īncearcă să recompună biografia defunctului apelīnd la elemente multiple şi producīnd astfel un text īn care variaţia, abundenţa de referinţe sunt principala regulă. Acest gen biografic scurt aminteşte cumva de verşuri, textele funerare ce rezumă viaţa defunctului īn cīteva strofe, acestea īnsă fiind reperabile īn mediul rural şi performate, spre deosebire de epitafuri, oralitatea făcīnd diferenţa. Textele īn cauză capătă şi ele o lungime considerabilă ce preia astfel şi o funcţie decorativă:

19. Īn chipul cel grăit de Tine Doamne,/ mi-am trăit zilele īn muncă şi osteneală/ multă!... Şi cīnd ceasul chemării mele din/ lume a sunat, despărţindu-mă de averea/ agonisită, iată, am dăruit-o spre folosinţă/ obştească, ca să-mi fie această faptă de/ iubire către aproapele, seară de īnălţare la Tine,/ Īmpărate al cerului!.../ TASE DUMITRESCU/ + 16 mai 1921/ Donatorul Liceului din Mizil [MIZIL – PRAHOVA: 1921].

20. Īntemeietorul şi conducătorul Asociaţiei pe ţară a expulzaţilor şi refugiaţilor transilvăneni şi directorul ziarului Ardealul din Bucureşti Organul de luptă a refugiului ardelenesc īmpotriva “Dictatului de le Viena” şi pentru reīntoarcerea romīnilor pe pămīntul strămoşesc al Ardealului de Nord (1940 – 1946) de Iustin Iliescu

Tu eşti stīlp ce nu se-ndoaie/ Şi porţi īn suflet tricolorul/ Ca un erou luptat-ai veşnic/ Unit să vezi īntreg poporul.// Ardealul nostru te cinsteşte/ Cu patimă şi cu iubire/ Poeţii īţi īnalţă imnuri/ De glorie şi preamărire// Avīnd īn dreapta pe Gicuţa/ Care a luptat şi ea fierbinte/ Cu tine-alături ca să duceţi/ Īntr-una steagul īnainte.// Nezdruncinata ta voinţă/ Ai infiltrat-o tuturora/ Că s-or īntoarce IAR la vetre/ Şi īn curīnd va bate ora.// Īn timpul greului refugiu/ Ai fost mereu un stīlp de pază/ Şi prin ziarul tău Ardealul/ Tribun cu conştiinţa trează.// Ionel, viaţa ta e lupta/ Pentru īntregile hotare/ Şi īn Dictatul de la Viena/ Lovit-ai fără de cruţare// Ai fost mereu fără de seamă/ Curajul tău proverbial/ Īl preamăreşte toată ţara/ Şi-l cīntă liberul Ardeal.// Prin Asociaţia condus-ai/ Īntreaga oaste cu credinţă/ Refugiaţii şi-expulzaţii/ I-ai dus spre marea biruinţă// Fii mīndru că ţi-ai dat obolul/ Din plin şi lupta ta rămīne/ Eşti demn urmaş lui Mureşanu/ Ce-a scris “Deşteaptă-te romāne”./ – (epitaful lui Ionel Mureşanu). [BUCUREŞTI – BELLU CATOLIC].

21. Te rog fierbinte să nu plāngi/ O suflet mult iubit/ Dacă din lumea celor vii/ pe veci eu am pierit// Ştiu că ochii tăi frumoşi/ N’am să-i mai văd, d’acum/ După cum ştiu că al tău gānd/ Mă va’nsoţi la drum// Dar gānd şi ochişorii mei/ Să nu mii osteneşti/ Te rog din suflet să nu plāngi/ Să nu te ofileşti// O dulce amintire doar/ Păstrează-mi liniştit/ Atīt īţi cer să nu te plīngi/ O suflet mult iubit.// Căci a muri este firesc/ O dată ce te-ai născut/ Gīndeşte-te la viitor/ Iar nu la ce-a trecut./

Īnc-o primăvară dulce, īnc’o iarnă’ncărunţită/ Īnc’o vară călduroasă īnc’o toamnă ofilită/ Īnc’un an ce fu prezinte īn trecut acum dispare/ Şi apropie de moarte pe cel mic şi pe cel mare./ Trist e vai că se duc anii, căci cu ei īntr-o clipită/ Sboară părţi din viaţa noastră īn vecia-i neclintită// Eri! abizul fără viaţă, dureros şi vecinic rece/ Azi şi mīine! amăgire, o iluzie ce trece/ Ne arată īmpreună că ce e nimic se face/ Şi că viaţa car’ncepe-īn nimic se va preface./ Căci cīnd secole trecut-au ş’acest an īntr-o clipită/ Va sbura cu-a noastre zile īn vecia neclintită.// Ah mi-e groază d’astă clipă care spune omenirei/ Cāt de mică-i este viaţa cāt de mare-i taina firei,/ Care-i spune că’nainte-i stă prăpastia s’o’nghită/ Şi’n nou haos să prefacă lumea din haos eşită./ Trist e vai cānd se duc anii, căci cu ei īntr-o clipită,/ Se duc părţi din viaţa noastră īn vecia neclintită.// Ca şi gāndul ce se pierde īntr-o lume nezărită/ Ca şi frunza ce dispare sub o pulbere de vīnt/ Ca şi pasărea ce zboară către zarea infinită/ Ca şi unda ce se duce spre un ţărm necunoscut/ Tot aşa şi anu’ acesta a sburat īntr-o clipită/ Şi cu el s’a dus o lume īn vecia neclintită./ – George Mumuianu 25 aug 1932. [BUCUREŞTI – BELLU ORTODOX].

La antipod se află refuzul de a-ţi circumscrie viaţa cu un text care s-o rezume, soluţia găsită fiind destul de comodă prin preluarea unor texte cunoscute, producţii poetice care explorează tema morţii. Intenţia poate fi pusă sub semnul unui mimetism pur şi simplu, aceasta neexcluzīnd totuşi ipoteza preluării-empatie īn care cel care comandă epitaful īşi recunoaşte sensibilitatea versificată. Acţiunea este similară celei īncepută de un personaj borgesian straniu, Pierre Menard, care īşi propusese să re-scrie Don Quijote: “Este o adevărată revelaţie confruntarea lui Don Quijote de Menard cu cel al lui Cervantes. Acesta, de exemplu, a scris: …adevărul, a cărui mamă este istoria, adversar al timpului, depozit de īntīmplări, martor al trecutului, exemplu şi aviz a ceea ce este prezent, advertenţă a ceea ce reprezintă viitor. Scrisă īn secolul şatesprezece, redactată de “ingenio lego” al lui Cervantes, această enumerare este un simplu elogiu retoric al istoriei. Īn schimb, Menard scrie: …adevărul, a cărui mamă este istoria, adversar al timpului, depozit de īntīmplări, martor al trecutului, exemplu şi aviz a ceea ce este prezent, advertenţă a ceea ce reprezintă viitor. Contrastul dintre stiluri este, de asemenea, trăit. Stilul arhaizant al lui Menard –străin, īn cele din urm㖠suferă de o oarecare afectare. Nu acelaşi lucru se petrece cu cel al precursorului său, care mīnuieşte cu toată libertatea spaniola curentă din timpul său.” [BORGES 1999 I: 287]

Ironia este fină şi amendează proiectul ineditului autor al lui Quijote. Revenind la textele noastre trebuie să facem observaţia că, de această dată, autorii cu care ne confruntăm chiar abandonează parţial modelul, īnlăturīnd carnea dar păstrīnd scheletul, astfel că vom avea de īnfruntat īn lectură o colecţie de simulacre. Această categorie a menarzilor am numit-o şi reciclare a poeziei culte:

22. Nu de moarte ne-a fost frică/ cīt de veşnicia ei. [CUGIR – ALBA].

23. Tu ai plecat,/ Pe calea neīntoarsă,/ Şi ai lăsat neprihănit/ Doar chipul tău acasă./ Tu printre īngeri te desfeţi/ Şi stele lucitoare,/ De sus, de-acolo tu priveşti/ La ce-ai mai drag sub soare. [IAŞI – ETERNITĂŢII].

24. Fericirea mi-a fost scurtă,/ Loc īn lume n-am avut./ Voi cei dragi rămaşi īn urmă/ Nu uitaţi ce aţi pierdut. [OHABA DE SUB PIATRĂ – HUNEDOARA: 1974].

25. Un vis frumos mi-a fost viaţa/ Cīt am trăit pe-acest pămīnt/ La 14 ani s-a stins lumina/ Şi zac de tīnăr īn mormīnt. [SIMERIA – HUNEDOARA: 1986].

26. Aş vrea să mor īn toamnă/ Cīnd plouă şi e vīnt/ Şi numai crizanteme/ Să-mi plīngă pe mormīnt. [CUGIR – ALBA].

27. Din codru rupi o rămurea,/ Ce-i pasă codrului de ea?/ Ce-i pasă lumii-ntregi/ De moartea mea? [CUGIR – ALBA].

28. Aici, īn groapă şi īn sicriu/ va trece o jale şi-un pustiu./ După un timp cine vă spune/ că a mai fost un om pe lume? [SIGHIŞOARA – PODEI: 1980–1994–1996].

29. De n-ai avut īn bezne-afunde,/ un fiu ca fiul meu,/ tu nu poţi, omule, pătrunde,/ ca să-nţelegi ce foc ascunde./ Īn veci sufletul meu. [SIGHIŞOARA – PODEI: nedecedaţi].

30. N-am vrut să plec/ De līngă voi,/ Să trec īn nefiinţă./ Eu m-aş īntoarce īnapoi,/ Dar nu e cu putinţă. [BUCUREŞTI- REĪNVIERII: 1991].

31. Floare albă, floare albă,/ Nevăzută īn mīna cui/ Te-a luat ca să te ducă/ Īn grădina nimănui. [BUCUREŞTI- REĪNVIERII].

Interesant este că unul dintre autorii preferaţi de familiile care comandă epitafuri este George Coşbuc, altminteri autor al unor texte care, dimpotrivă, a persiflat tema producīnd o parodie prin cīteva texte īn genul epigramistic: “PE MORMENTUL MEU: Ăsta e mormentul meu!/ Aşi fi vrut să fie al tău!; UNUI MINCINOS: Aici zac eu mort! Creştine/ Crede-mă, căci epitaful/ Nu-i făcut de mine!; UNUI LENEŞ: Domne, piatra asta-i grea!/ Dar nu-i grea, că stă acuma/ Ea pe mine, ci-i grea numa,/ Că nu pot sta eu pe ea. “ [COŞBUC 1893: 32].

 

 

Univers, Iisus şi biologie

Cel mai frecventat echivalent al morţii este sfīrşitul. De el se leagă cele mai multe dintre expresiile durerii. Spectrul sfīrşitului atinge tot, precum o otravă:

32. Aici s-au sfīrşit toate/ drumurile, bucuriile, speranţele şi/ necazurile. Şi aici vom fi/ īmpreună īn veşnicie aşa/ cum am fost īn viaţă. [IAŞI – ETERNITĂŢII].

33. M-am născut īn astă lume/ Ca oricare muritor./ Am luptat să am un nume,/ Să-mi creez un viitor./ Cīnd credeam c-am reuşit/ Zilele mi s-a sfīrşit. [IAŞI – ETERNITĂŢII].

34. Iluzii, speranţă, idealuri, fericire,/ Nu se nasc īn falsa sufletului nemurire,/ Se nasc,cresc şi trăiesc pe pămīnt,/ Iar la moarte se sting īn mormīnt./ Lacrimile mele nu se mai termină pentru tine,/ Nimic nu te uită şi nimic nu te va uita. [IAŞI – ETERNITĂŢII].

35. La noi sunt codri verzi de brad/ Şi cīmpuri de mătasă,/ La noi atīţia fluturi sunt/ Şi-atīta jale-n casă. [SIGHIŞOARA – PODEI: 1995].

Găsim important de semnalat ideea de īnsoţire pe ultimul drum la care participă īntr-un efort de anamneză toată natura fizică şi memoria celorlalţi. Golului creat i se opune īntīlnirea a tot ceea ce există, bocetele (Ale mortului din Gorj), ca expresie de formă diferită de cea a epitafului, fiind un exemplu indubitabil de reflecţie şi invocare. Mortul are nevoie la drum de cele ale gurii: un cuptor de pīine şi unul de mălai, nouă buţi de vin şi nouă de rachiu, o văcuţă grasă; pentru vădeală şi gătire sunt necesare un văluşel de pīnză şi unul de peşchire; călătoria din ţara cu dor īn cea fără dor nu se poate face fără un car cărător cu doi boi trăgători; apoi mai sunt cele nouă răvăşele arse-n cornurele pentru a da de ştire neamurilor sale despre moartea ce l-a ajuns [BRĂILOIU 1981: 109-114]. Moartea capătă prin oglindire o geografie care o calchiază pe cea a vieţii şi de aceea este nevoie de elemente echivalente pentru a-şi face cunoscut spaţiul care este bănuit doar.

Un alt īnsoţitor, cu totul special, este bradul, unul anume căutat pentru a uşura trecerea defunctului īn cealaltă lume, acestuia alăturīndu-i-se mai departe şi regnul animal, vidra pentru trecerea apelor şi lupul care-l va ajuta pe mort să străbată pădurile.

Īn cazul nostru, crucea preia rolul bradului schimbīnd astfel perspectiva morţii dintr-una la care participă īntreaga natură īntr-o extincţie spiritualizată, abstractizată. Este īndeajuns “să-ţi iei crucea” şi să purcezi pe un drum. Elementele creaţiei se estompează īn decor lăsīnd locul de această dată lui Iisus Hristos. Raportul individ-univers este īnlocuit de unul direct, persoană-persoană, prin renunţarea la intercesiunea regnurilor vegetal şi animal.

O situaţie similară īntīlnim şi la Johannes Von Tepl al cărui text se deschide cu provocarea Morţii printr-un blestem ce invocă īntreaga natură: De vrăjmăşie să fii īncolţită şi fără odihnă toată suflarea scīrbă să-ţi poarte! Pămīnt, cer, soare, lună, stele, mare, apă, munte, cīmpuri, văi, livezi, hăul cel negru al iadului, tot ce are viaţă şi fiinţă din rărunchi să te blesteme! [VON TEPL 1997: 15]. Schimbarea perspectivei este foarte des īntīlnită īn textele funerare pe care le avem īn vedere, fie că este vorba de morminte ale clericilor ori de cele ale oamenilor de rīnd:

36. Īn toate cu D-zeu [CUGIR – ALBA].

37. De ce-ai plecat?.../ Nici D-zeu nu ştie!.../ Ştim doar atīt,/ Că n-are să mai vie. [CUGIR – ALBA].

38. fiţi gata īntotdeauna că/ nu ştiţi cīnd Fiul Omului vine [CUGIR – ALBA].

39. Trăi, lucră, īn plină viguare,/ Mulţumit d’a sorţi favoare./ Vezu dorinţele’i realizate/ Fiind de sus bine-cuvīntate/ Muri adorīnd pe Creator,/ Īn sufletu-i profund cugetător! [NĂMĂEŞTI – ARGEŞ].

40. Sufletele noastre le predăm ţie/ Mīntuitorule Is. Hristoase şi tuturor/ care doresc venirea ta le zicem la/ revedere īn veşnica fericire. [SIGHIŞOARA – CETATE: 1975].

41. Al cerului părinte cu mīna sa a scris,/ Că viaţă, fericire īn lume sunt un vis./ Trecut-am din viaţă ca roua īntr’un minut,/ Ş’a mea ţerină dorme īn ăst morment tăcut./ Dar trebue a spune că’n lume cāt am stat,/ Un Dumnezeu, o patrie, etern am adorat./ Şi sufletu’mi la ceruri atunci cānd a sburat,/ Lăsaiu o mumă īn lacrimi ş’un frate īntristat./ O, voi, ce īncă’n lume remasaţi trăitori,/ Aduceţi-ve-aminte că sunteţi muritori,/ Căci numai fapta bună s’un nume cu iubire/ E tot ce după morte trăesce’n omenire. [BUCUREŞTI – BELLU ORTODOX: 1877].

42. Revelaţie-fragment/ Cīnd doruri se spulberă ca frunza-n furtună,/ Cīnd visuri se nasc īn durere şi pier,/ Din īnsăşi durerea ce-n suflet s-adună/ Renaşti cărarea ce suie la Cer./ Viaţa e aspră-n durerea ei surdă,/ Durerii geneza īi este izvor./ Da-i singura cale! Şi nu e absurd/ Cīnd tot universul e-un vast purgator,/ Cīnd lumea-ţi oferă diverse criterii,/ Plutind rezemate pe umbre de vīnt./ Cu inima cugetă-n ceasu-nvierii,/ Căci ULTIMA CALE e-n PRIMUL CUVĪNT./ Sionic㠖 [SIGHIŞOARA – PODEI: 1978].

43. Doamne,/ Īn lume cīt am stat,/ Pe tine te-am prezentat. [SIGHIŞOARA – PODEI: 1975].

44. Ia seama! Fiu al jertfei,/ Prin lumea care treci,/ Să-nveţi din tot ce piere,/ Cum să trăieşti īn veci. [SIGHIŞOARA – PODEI: nedecedaţi].

45. Cīt am trăit/ Pe-acest pămīnt,/ La bine şi la greu,/ M-a ajutat doar Dumnezeu./ De aceea eu īi mulţumesc,/ Cu El īn cer/ Vreau să trăiesc. [SIGHIŞOARA – PODEI: nedecedată]

46. Tu ai creat şi stăpīneşti universul/ Ai dat viaţă văzutelor şi nevăzutelor/ Nu te-am negat, nu am fost contra ta/ Gīndul şi fapta ne-a fost spre vrerea ta/ Venim la tine spovediţi pentru a ne judeca/ Pentru ceea ce am greşit/ Doamne izbăveşte-ne. Amin. [BUCUREŞTI – BELLU CATOLIC: 1996].

47. Tu suflet bun/ Te-ai dus īn ceruri/ Acolo sus la Dumnezeu/ Plecarea ta vom regreta-o/ Şi lacrămi vom vărsa mereu. [BUCUREŞTI – BELLU CATOLIC: 1933].

Imaginarul morţii īnsă nu se limitează la relaţia persoană–persoană cum arătam mai īnainte. Un exemplu de melanj imagistic este epitaful unui preot din Iaşi care ne deschide spre o altă perspectivă:

48.                   T

F       Sf. Duh .. Logos (M.I.H.) ... Sf. Har   EMC= E=mc2

                                  hn

                        Planck      Einstein

              Geneza 1,3, Ps. 32,6,9, Ioan I                      Levi Civita

         1-18 Avacum 3,4, Iezechiil I, 27-2

                                EPITAF

Am trăit pe-acest pămīnt/ Cu Hristos mereu īn gīnd,/ Liturghii slujind/ Şi de el m-am īmpărtăşit./ Am trecut an de an/ Prin basme, idile şi roman./ Pīnă tragedia a venit/ Şi viaţa s-a sfīrşit./ Sufletul la Dumnezeu s-a dus/ Cum Scriptura a spus./ Prin M.I.H. o să vie/ Īntemeind nouă īmpărăţie,/ Ierusalimul cel ceresc/ Unde sufletele se-mpărtăşesc,/ De liturghia cerească şi de har/ Primite de la Dumnezeu īn dar./ Apoc. 22, 3-6. [IAŞI – ETERNITĂŢII].

Este firească apariţia amestecului, deşi exemplul prezentat este paradoxal, explicaţia fiind lesne de īnţeles. Ceea ce cu adevărat poate contraria este prezenţa pe cruce a unui mesaj care poate sugera ideea unei incompatibilităţii īntre perspectiva creştină asupra vieţii şi morţii şi cea ştiinţifică:

49. Fericit este cel ce parcurge toate/ spirele fireşti ale dezvoltării/ ontogenetice./ Complexele geobiologice/ specifice Terrei se transformă/ īn complexe geobiosociale. [IAŞI – ETERNITĂŢII].

50. Īn timpul infinit, īn/ infinitatea materiei, īn spaţiul/ infinit, răsare o celulă organică,/ ţine un timp, apoi se spulberă/ şi asta sunt eu. [MIZIL – PRAHOVA: 1996].

 

 

Modelul textului militant

Amintirea textului teplian, mai īnainte, unde ni se īnfăţişează o moarte care atinge absolut orice loc, orice obiect sau creaţie intrate īn patrimoniul umanităţii ni se pare cu-atīt mai pertinentă pe cīt de edificatoare este observaţia care īnregistrează īn orizontul morţii, şi deci al comunicării cu lumea de dincolo, prezenţa ideologiilor de orice fel care nu īncetează emiterea de mesaje ori ecouri ale unui limbaj marcat de tarele istoriei. Exemplele sunt culese din aproape toate cimitirele din care a rezultat materia colecţiei prezentată aici selectiv, cu alte cuvinte au acoperire:

51. Aici aşteaptă Īnvierea/ vieţii de veci/ Doctor Simion Balint/ de Budeşti 1882-1944/avocat, fost prefect şi/subprefect./ Ai luptat, ai suferit,/ Dar ţi-ai văzut realizat/ visul sublim,/ Romānia Mare [SIGHIŞOARA – CETATE].

52. luptătoare ilegalistă/ īmpreună cu soţul iubit/ au luptat pentru victoria/ socialismului şi a păcii [CLUJ – CENTRAL: 1975].

53. PATRIA. Numai īndeplinirea/ īndatoririlor justifică drepturi . [BUCUREŞTI – GHENCEA MILITAR].

54. AICI ODIHNEŞTE/ DUMITRU C. ILIE/ VECHI MILITANT, CE A LUPTAT/ ĪNPOTRIVA REGIMULUI/ BURGHEZO MOŞERESC/ 1894-1967 . [BUCUREŞTI – BELLU ORTODOX].

55. Voi munţi ce-aţi fost/ leagăn poporului meu/ Şi leagăn doinelor noastre,/ A mea amintire păstraţi-o mereu/ Pe culmi şi prin văile voastre. [CUGIR – ALBA].

56. Iar cīnd, fraţilor, m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor,/ Pe mormīnt atunci să-mi puneţi/ Mīndrul nostru tricolor. [IAŞI – ETERNITĂŢII].

57. Tu toată viaţa te-ai trudit pentru poporul tău/ De aceea ne-ai lăsat o amintire veşnică (familie sīrb㠖 Iacubovici). [BUCUREŞTI – BELLU CATOLIC: 1964].

58. Dr. Ioan Zalplachta (1867 – 1917): Suflet nobil mare patriot polonez luptăror neobosit pentru realizarea idealului său Alianţa Polon㠖 Romānă. [BUCUREŞTI – BELLU CATOLIC].

 

 

Detaşare vs. Tristeţe

O caracteristică a cimitirelor este aceea că printre conotaţiile cele mai vehiculate se află şi aceea a tristeţii. Observaţia trebuie conexată unei excepţii, cimitirul vesel de la Săpīnţa, care prezintă o unitate de viziune, de raportare la moarte. Comunitatea maramureşană aderă astfel la o manieră atipică de rezolvare a tensiunilor pe care le proiectează moartea. Soluţia propune o detaşare īn care ironia, rizibilul sunt indispensabile īn construirea unor identităţi care să supravieţuiască celor răposaţi. Nu vom insista asupra acestui caz a cărui abordare [MAZZONI 1999: 9 – 77] se recomandă dintr-o perspectivă hermeneutică multiplă. Īn subtextul unui număr important de epitafuri, tristeţea, ca un corolar al contemplării clipei finale şi al incertitudinii a ceea ce poate urma, se află īn proximitatea aşteptării morţii. Unele texte apar īnaintea survenirii morţii. Aşteptarea poate fi tratată ca un psihism specific secolului XX īn care sunt aglutinate temerile, incertitudinile, solitudinea ce apar cu atīt mai pregnante īn faţa morţii, aşa cum apare şi īntr-un text al lui Samuel Beckett: “Voi fi totuşi īn curīnd complet mort, īn sfīrşit. Poate luna viitoare. Va fi atunci luna aprilie sau mai. Căci anul de-abia a īnceput, mii de semne mici mi-o spun. Dar poate că mă īnşel şi că voi mai apuca Sfīntul Ion şi chiar Paisprezece Iulie, sărbătoarea libertăţii. Dar ce spun, pe cīt mă cunosc sīnt īn stare să ajung pīnă la Schimbarea la Faţă sau la Adormirea Maicii Domnului. Dar nu cred, nu cred că mă īnşel spunīnd că anul ăsta, aceste sărbători vor avea loc fără mine. Am sentimentul ăsta, de cīteva zile mă tot īncearcă, şi am īncredere īn el. Dar cu ce diferă el de cele ce mă amăgesc de cīnd mă ştiu?” [BECKETT 1995: 7]

 Īi vom contrapune īn schimb celălalt model, polul opus cu care avem posibilitatea unei confruntări de lectură īn oricare dintre cimitirele noastre. Ruptura pe care moartea o provoacă īntr-o comunitate/ familie generează o efuziune sentimentală īn registrul ei tragic īn care nu trebuie trecută cu vederea funcţia psihoigienică. Este aici loc pentru felurite specialităţi, iar o provocare interesantă ni se pare că este făcută īndeosebi etno-psihologiei. Din fluxul de tristeţe pus īn circulaţie prin epitafurile īnsă avem posibilitatea identificării contextului morţii, a modului īn care survine, observaţii importante ţinīnd seama de caracterul concis impus de suport pe care este cel-ce-scrie trebuie să-l respecte. Am identificat astfel un număr suficient de texte care dezvăluie morţile violente şi īmprejurările īn care survin pe care am găsit de cuviinţă să le grupăm īntr-o categorie specială:

59. Răpită dintre noi/ de un accident de maşină. [MIZIL – PRAHOVA: 1961].

60. Īn urma unui groaznic/ accident de cale ferată. [MIZIL – PRAHOVA: 1975].

61. M-am despărţit de voi/ mult prea devreme/ Cīnd ceasul vieţii a bătut/ şapte şi jumătate/ Citind poveşti necruţătoare/ moartea m-a răpit/ Şi voi părinţii mei scumpi/ eraţi prea departe. [MIZIL – PRAHOVA: 1979].

62. Decedaţi la groaznicul/ Cutremur din 4 martie 1977/ Īn blocul Nestor Bucureşti./ Familia īndurerată nu vor/ uita pīnă īn clipele cīnd/ vor ajunge līngă voi. [MIZIL – PRAHOVA: 1977].

63. Şoim avīntat spre zările albastre,/ Spre ninse creste īnalte peste nori,/ Te-ai prăvălit din zboru-ţi de săgeată/ La poala albă a Vīrfului cu Dor. [MOECIU DE SUS – BRAŞOV].

64. Īntru amintirea eroului soldat... [DENSUŞ – HUNEDOARA].

65. Antonio Palma 1908-1933: Offre preghiere e lacrime nel giorna tristissima della sua morte in un accidente in montana. Buşteni. [BUCUREŞTI – BELLU CATOLIC: 1933].

66. «Soarele şi luna/ mi-au ţinut cununa,/ Brazi şi păltinaşi/ i-am avut nuntaşi,/ Păsărele mii şi stele făclii»/ Lucian (1957 – 1976)/ Student decedat īn munţii/ «Piatra Craiului». [BUCUREŞTI – BELLU ORTODOX].

O altă conotaţie a morţii īndelung vehiculată este, alături de tristeţe, imprevizibilul. Moartea nu te pregăteşte, ori īşi poate totuşi dezvălui apropiata apariţie īnsă fără a avea posibilitatea de a o īmpiedica. Epitafurile mai sus amintite sunt o bună ilustrare a imaginii neschimbate pe care moartea o poartă indiferent de timp sau spaţiu, aceea a rupturii, a unei pauze care uneori poartă semnele unei violenţe aproape deloc īnţeleasă. Īntr-un basm oriental moartea umblă prin bazar şi i se arată vizirului. Acesta merge la bunul său prieten, califul, şi īi povesteşte īntīlnirea neaşteptată, anunţīndu-l totodată că se pregăteşte să plece īn Samarkand tocmai pentru a evita o nouă īntīlnire. A doua zi califul, la rīndu-i, porneşte deghizat īntr-o plimbare prin bazar şi are parte şi el de această īntīlnire surprinzătoare. Moartea este interpelată şi, la insistenţele califului, aceasta īi răspunde cum că īn ziua trecută nu pe vizir īl căuta. Califul răspunde uşurat, ce bine, oricum, pentru mai multă siguranţă a plecat la Samarkand. Urmarea este simplă. Este momentul cīnd imprevizibilul poate fi declanşat: moartea īi destăinuie califului că īntr-adevăr, abia pentru această seară īşi dăduse īntīlnire cu vizirul la Smarkand.

Durerea produsă de dispariţia neaşteptată angajează un adevărat comando emoţional menit să incrimineze destinul crud. Situaţiile īn care despărţirile deschid de fapt singurătăţi dificil de ameliorat atrag după sine nevoia de consolare care presupune īn primul rīnd integrarea morţii īn viaţă ca modalitate de reflecţie ce poate să aspire mai lesne la constituirea unei concepţii despre lume. Īn această īntīlnire a morţii şi vieţii īn viaţă se regăsesc formulări care uneori īncearcă resuscitarea persoanei decedate. Este recuperată identitatea astfel īncīt să se poate constitui un memorial de forţă şi expresie şi mai ales uşor de accesat, or, plecīnd de la afirmarea unor asemenea intenţii ar putea fi interogate textele lirice abundente pe tema morţii, un teren pe care receptivitatea este foarte uşor de asigurat[2] .

 

 

Un muzeu al identităţilor de marmură

Epitafurile pot deveni bunuri culturale ale unei comunităţi efective – cazul satelor şi al oraşelor mici-, ori virtuale – oraşele mari şi capitala. Se produce un schimb trup-text, al doilea rămīnīnd pentru cei-de-aici un gaj identitar al primului. Īn sensul acesta, textele propuse de noi pot fi reunite īn numele unei solidari­tăţi culturale potrivit logicii inedite a unui muzeu al morţii īn care traseele şi descoperirile trebuie să fie rodul surprizei, al hazardului, după cum credem că acestea nu pot fi reduse la modele de lectură stricte. Varietatea īn sine le recomandă ca pe o materie īn care registrele glisează lăsīnd posibilă oglindirea unei va­rietăţi pe măsură a instanţelor simbolice implicabile īn posibilele hermeneutici.

Expresiile caută īn mod evident comunicarea unui mesaj esenţial. Deschiderile dialogurilor posibile īntre cei-ce-scriu/cei-ce-lasă şi cei-ce-citesc/cei-ce-moştenesc sunt la rīndu-le breşe īn tăcerea locuită a cimitirelor. Pot fi descoperite sinapse care definesc legăturile de familie atīt de pregnante şi afirmate pe acest suport “nemuritor”, lucru care ne poate spune multe asupra importanţei relaţiilor de rudenie, dar īntr-o măsură de luat īn seamă apar şi raporturile individ-moarte īn care nimic nu mai contează īn afara acestei comunicări bănuite, căutate īn solitudine:

67. Nu mă milogesc/ Şi nu mă aplec/ Īn faţa nimănui./ De plīng n-arăt/ la ni­meni,/ Sīnt demn [IAŞI – ETERNITĂŢII].

68. Păreri de rău, păreri de rău,/ Ecouri stinse, apocrife,/ Şi totuşi, pline de ecou,/ Voi sunte-ţi negrele tarife/ Pe care moartea le-afişează/ Īn propriul meu cavou. [CUGIR – ALBA].

69. Ce dragă mi-a fost viaţa!/ Şi-am vrut ca să trăiesc,/ Dar moartea nemilosă/ Pe mine m-a ales. [CUGIR – ALBA].

 

 

O īncheiere posibilă

Cu siguranţă că se poate discuta mult mai mult pe tema inscripţiilor tombale. Prilejurile unor demersuri se cer īnsă a fi foarte bine orientate. Sugestiile, pe care le-am presărat īn cele cīteva locuri, vizează grile diferite de interpretare. Epitafurile pot suscita interes atīt pe terenul antropologiei religiosului, cīt şi īn zona etno-psihologiei, a microistoriei şi culturii populare sau de masă (popular-culture) īn care mijloacele de explorare basculează, evident, īn cu totul alte perspective speculative. Considerăm că deocamdată nu se pot face afirmaţii definitive cītă vreme nici colecţia nu este suficient de mare pentru a oferi o diversitate pe care o bănuim a fi cu mult mai mare şi mai interesantă. Īncercarea noastră este numai un survol asupra unui teren care se cere a fi cercetat şi de care, īn viitor, ne vom apropia cu mai multă atenţie.

 

 

 

 

Bibliografie:

ALVES, R.A., Cartea cuvintelor bune de mīncat sau bucătăria ca parabolă teologică, Sibiu, Deisis, 1998.              

ARIES, PH., Omul īn faţa morţii, Bucureşti, Meridiane, vol I-II, 1996.

BECKETT, S., “Malone murind”, Bucureşti,EST-Samuel Tastet Editeur, 1995.

BORGES, J.L., Opere, Bucureşti, Univers, vol. I, 1999.

BOURDIEU, P., “Le sens pratique”, Paris, Minuit, 1980.

BRĂILOIU, C., Opere, Bucureşti, Editura Muzicală, 1981.

COŞBUC, G., Epitafuri. Gazeta Săteanului., Rāmnicu – Sărat, nr. 2 (194), 20 feb 1893.

DRĂGAN, R., Lumile răsturnate, Bucureşti, Paideia, 1999.

ERIKSON, E., “Adolescence et crise. La quęte de l’identité”, Paris, Plammarion, 1972.

KLIGMAN, G., Nunta mortului: Ritual, Poetică şi Cultură Populară īn Transilvania, Iaşi, Polirom, 1998.

MARQUEZ, G.G., Fantastica şi trista povestire a Candidei Erendira şi a nesăbuitei sale bunici, Bucureşti, Univers, colecţia Globus, 1978.

MAZZONI, B., Le iscrizioni parlanti del cimitero di Săpīnţa, Pisa, Edizioni ETS,1999.

STANONIK, M., Epitaphs in slovene cemeteries, Ljubljana, Etnolog – Bulletin of the slovene ethnographic museum, 1999.

VON TEPL, J., Plugarul şi moartea, Bucureşti, Humanitas, 1997.

 

 

inapoi________inapoi la cuprins________inainte

 


[1] Potrivit lui Bourdieu, habitusul “interiorizează exterioritatea” supunīnd-o propriilor sale sisteme de reguli şi redistribuită īn dispoziţii durabile şi generatoare de practică şi reprezentări constituindu-se astfel īntr-o categorie care lesne poate servi necesităţilor de legitimare ale epitafului. Ca practică, epitafurile stochează schimbul simbolic pe care lumea celor vii, īn special familia, īl mimează īn relaţia cu lumea de dincolo.

[2] Īn “Revista ilustrată enciclopedică Gazeta Săteanului” de la sfīrşitul sec. XIX sunt semnificative textele care induc o imagine necruţătoare a morţii. Apar poeme, necroloage, articole īn care este tratată imaginea morţii din perspectiva sinuciderii, aceea a morţii premature etc. Iată cīteva fragmente ale poemului Pe catafalc semnat de Ştefan St. Dănuletz īn care durerea sancţionează moartea unei tinere: Pe catafalcul negru feciora e īntinsă, / De nemişcarea morţei, pe veci, este atinsă. / Ea par’că odihneşte; nu pare că e mortă, / De şi de-acum intrat-a pe-a veciniciei portă. /…/ La căpătīu-I arde o slabă faclă īncă… / Īn sala mortuară e linişte adīncă… / Un preot dor citeşte c’un glas lenos, subţire, / Din cărţi, de vremuri rose, cīntări de pomenire, / Pe cīnd eu, īn genunche, la patul ei de veci / Aştept par’că o vorbă din buzele ei reci, / Deşartă aşteptare !-Ea va rămīne mută, / Īn negra vecinicie, de-a pururi dispărută./…/ Dar cum vrei, Domne sfinte, să cred īn tine-acuma / Cān rece, nemişcată, vederei mi-arăţi luna, / Cānd eu cerşesc atāta din mila ta o rază / Şi tu, īn loc de milă, dispreţu-ţi laşi să cază…/ Nu, scumpa mea iubită, tu vei rămāne mută, / Īn negra vecinicie de-a pururi dispărută…

Īntr-un supliment al Gazetei Săteanului sunt comparate un tablou al lui Simonet numit Sinucisa, īn care un doctor execută autopsia victimei unui suicid, şi versurile reginei-poetă Carmen-Sylva. Tonul pedalează pe disjuncţia īntre individ şi lumea de care se desparte: Şi ce păcat e ? dacă mor, / Din larg de zări-doar eu sīnt dus; / N’o geme nici un piept de dor, / Nici glas cu rost tremurător / N’o plīnge de ce nu’s /…/ Şi tot… cu temeri ce n’au nume / Te strīng, păhar cu lucii reci ! / Eu las, ce m’a lăsat- o lume - / Un pic, şi spulberat īn spume / Mă sfărm de-un ţărm de veci.