inapoi________inapoi la cuprins_______inainte

Între teologie şi cultură populară.

Ascensiunea sufletului şi lumea de dincolo

Olivian DULEA

Ka-ul spiritual sau suflul nemuritor care sălăşluieşte în fiecare fiinţă umană este reprezentat aici asemenea unui personaj între ale cărui braţe se ridică discul solar susţinut de zeiţa Nut. Pictură murală din mormântul lui Ramses al VI-lea de la Abydos, Egipt (sec.XI Î.Hr.).

Preambul

Moartea – un fenomen aparent atât de banal şi care, totuşi, ne provoacă atâta repulsie. Orice fiinţă vie se naşte, trăieşte şi moare. Moartea este, astfel, o etapă prin care trecem cu toţii. Este un prim fapt. Al doilea fapt este că suntem îngroziţi de moarte, încât preferăm să nu ne gândim la ea, să uităm de ea, să trăim ca şi cum nu ar exista. Referindu-se la sistemul comunist, Mircea Eliade scria undeva că moartea a fost exclusă din modul de gândire comunist, oamenii se purtau şi acţionau ca şi cum moartea ar fi dispărut. O formulare asemănătoare s-ar potrivi şi modului de gândire contemporan (post)modern: descoperirile ştiinţifice, prelungirea duratei vieţii, ne dau impresia că moartea este anihilată. Mai mult decât atât: este o atitudine generalizată de a încerca să obţii Paradisul „aici şi acum”. Într-adevăr, bunăstarea materială este văzută ca o modalitate aproape sigură de a obţine fericirea perpetuă, adică starea paradisiacă. Raiul este (sau poate fi) aici. Nu avem nevoie de promisiuni în care nu mai crede nici un om serios, de genul: există o lume nevăzută, există un Dumnezeu care judecă sufletele după moarte, există pedeapsă sau recompensă veşnică pentru toţi oamenii, va veni un moment când lumea aşa cum o înţelegem acum se va sfârşi etc. Ştiinţa, căreia i se închină lumea, modul de gândire ştiinţific, care este singurul mod de gândire acceptat de oamenii cu scaun la cap, principiile ştiinţifice, care trebuie găsite în orice activitate umană sau disciplină academică (fie ea istoria, psihologia, sociologia, etnologia, filosofia ş.a.), creează în jurul nostru un halou care nu ne permite să vedem altceva decât materialul sau carnalul. Ştiinţa nu a demonstrat nici existenţa lui Dumnezeu şi nici existenţa lumii de dincolo, prin urmare Dumnezeu şi lumea de dincolo nu există.

Trebuie să recunoaştem că este destul de greu să ne imaginăm o lume în care să nu avem calculator, filme, cărţi, muzică, droguri, dans, pizza şi McDonald’s, şi în care, totuşi, să ne simţim bine. Şi asta o veşnicie. Într-adevăr, cum am putea să nu ne plictisim într-un Paradis care, din puţina cultură teologică pe care o avem, ne este descris ca o grădină sau o cetate foarte frumoasă în care nu vom face altceva decât să ne plimbăm, să aducem rugăciuni şi cântece lui Dumnezeu şi să ne bucurăm de prezenţa Lui la infinit. Cum adică să ne bucurăm de prezenţa Lui? Aici, în lumea noastră, ni se pare că trăim perpetuu fără prezenţa lui Dumnezeu, ceea ce nu ne împiedică să ne simţim, din când în când, fericiţi. Sau să ne gândim puţin la Infern. Cum poate fi conceput un loc, acceptat de Dumnezeu, în care o veşnicie să fim chinuiţi în lacuri de pucioasă şi foc pentru nişte păcate ce au avut influenţă limitată în timp? O astfel de viziune a lumii de dincolo este de-a dreptul hilară pentru un om contemporan, educat şi raţional. Şi-atunci ce facem? Avem trei opţiuni:

· renunţăm la toate bazaconiile acestea şi ducem o viaţă onestă, simplă, fără întrebări complicate la care nu putem răspunde clar – mai precis trăim o viaţă fără Dumnezeu;

· ne integrăm într-o sectă sau într-un curent de opinie new-age-ist, care are pretenţia că dă răspuns la orice întrebare;

· hotărâm, împotriva curentului şi împotriva principiului „sănătos” de a fi „în rând cu lumea”, să rămânem credincioşi Tradiţiei şi Scripturii şi să credem pentru a înţelege (ce oroare!) ceea ce susţine Biserica de aproape 2.000 de ani. Precizez că mă aflu în această ultimă tabără.

Dacă noi, în prezent, ne-am răsfirat în trei categorii, să vedem care era poziţia înaintaşilor noştri în problema morţii şi a lumii de dincolo. Dar, mai întâi, câteva chestiuni de terminologie şi metodă.

Terminologie şi metodă

De la bun început trebuie să precizez că mă voi referi în primul rând la spaţiul în care a apărut şi s-a dezvoltat creştinismul, şi anume Europa şi Orientul Apropiat. Am recurs la această limitare în primul rând datorită imensităţii subiectului abordat şi în al doilea rând din dorinţa de a indica concepţiile similare asupra lumii de dincolo într-un acelaşi teritoriu de-a lungul mileniilor. Perspectiva de înţelegere a credinţelor referitoare la moarte şi lumea de după pragul morţii va fi una teologică creştină, în sensul explicării similitudinilor prin principiul semina Verbi, conform căruia seminţe ale Logosului Divin unic au fost „plantate” şi în alte religii decât cea creştină, ducând astfel la şansa cunoaşterii lui Christos şi în afara religiei creştine instituţionalizate.

Am extins înţelesul sintagmei de „cultură populară” de la satul tradiţional contemporan la ansamblul mentalităţilor „poporului”, adică a comunităţilor umane din diverse epoci istorice.

Am preferat termenul de „ascensiune”, deşi în unele sisteme religioase, după cum vom vedea, lumea de dincolo este sub pământ sau în continuarea lumii noastre, din cauza înţelesului pe care îl are Cerul în cultura creştină: este locul Paradisului, al Tronului lui Dumnezeu, al Ierusalimului Ceresc.

Şamanismul şi lumea de dincolo

Un prim fenomen religios în care lumea de dincolo are un rol extrem de important este şamanismul.

Conform precizărilor lui Mircea Eliade, şamanismul este „prin excelenţă un fenomen religios siberian şi central-asiatic”[1] şi ar putea fi definit pe scurt ca o tehnică a extazului[2]. Şamanul este şi magician, însă un magician specializat pe anumite aspecte şi de aceea, dacă orice şaman este magician, nu orice magician este şaman. Aceeaşi precizare se impune în ceea ce priveşte vindecările şamanice: orice medicine-man este vindecător, dar şamanul foloseşte o metodă proprie doar lui. Similar, nu orice extatic este şaman, fiindcă extazul şamanului presupune ieşirea sufletului din trup şi călătoria lui în Paradis sau Infern.

Ioan-Petru Culianu nu este de acord cu Eliade în ceea ce priveşte noţiunea de şaman. Pornind de la înţelesul termenului tungus shaman ca „vrăjitor”, Culianu extinde sfera de activitate a şamanului la tot ceea ce ţine de vrăjitorie şi tămăduire în societăţile arhaice[3], dând chiar impresia adeziunii la ideea unei evoluţii a vrăjitoriei din şamanism la nivelul întregii omeniri[4].

Indiferent de chestiunile delicate de terminologie, care au dus la atâtea discuţii între cercetători, aspectul care ne interesează din şamanism este cel legat de călătoriile în lumea de dincolo, specifice şamanilor.

Nu orice individ putea deveni şaman. De regulă, principalele căi de recrutare a şamanilor erau:

· transmiterea ereditară;

· vocaţia spontană;

· mai rar, propria voinţă sau voinţa clanului[5].

Pentru a fi recunoscut ca atare, candidatul trebuia să treacă printr-o dublă iniţiere: una conferită de alţi şamani, iar cealaltă de spirite[6].

Şamanul este înainte de toate un om religios, care prin credinţă şi prin contactul direct cu spiritele din lumea de dincolo a reuşit să se vindece sau să-şi controleze bolile, fiind totodată capabil să vindece şi pe alţi membri ai tribului sau clanului său[7]. Este un individ cu potenţialităţi supra-normale, care poate realiza periculoasa călătorie în lumea spiritelor, a strămoşilor sau a zeilor în căutarea unui suflet bolnav sau pentru a ghida un suflet care a părăsit lumea noastră.

Iniţierea ca şaman cuprinde una sau mai multe din temele următoare:

· desfacerea sau tăierea în bucăţi a corpului, urmată de reînnoirea părţilor sale componente;

· ascensiunea la Cer şi convorbirea cu zeii şi spiritele;

· coborârea în Infern şi convorbirea cu spiritele şi sufletele şamanilor morţi;

· revelaţii de ordin religios, folositoare în activitatea de şaman[8].

Redăm, în cele ce urmează, câteva descrieri ale etapelor de iniţiere.

O sursă iakută spune că fiecare şaman are propria Pasăre-de-Pradă-Mamă, care arată ca o pasăre mare cu cioc de fier, gheare încovoiate şi coadă lungă. Această pasăre se arată doar de două ori: la naşterea spirituală a şamanului şi la moartea sa. Ea îi ia sufletul, îl duce în Infern şi-l lasă să se maturizeze pe creanga unui molid. Când sufletul a ajuns la maturitate, pasărea se întoarce pe pământ, taie corpul candidatului în bucăţele, pe care le împarte spiritelor bolii şi ale morţii. Fiecare spirit devorează bucata care îi revine, ceea ce va avea ca efect capacitatea şamanului de a vindeca bolile corespunzătoare. După ce au devorat întregul corp, spiritele se îndepărtează, iar pasărea pune oasele la loc, îl înzestrează cu o nouă carne, iar candidatul se trezeşte ca după un somn profund[9].

Următoarea descriere provine din Altai. În cadrul ceremonialului de ascensiune spre Cer, se aşează pe o pajişte o iurtă nouă, în interiorul căreia se introduce un mesteacăn tânăr curăţat de crengile din partea inferioară, pe trunchiul căruia de întocmesc nouă trepte[10]. În timpul unei ceremonii complexe şi lungi, şamanul începe să urce treptele, strigând:

„Am urcat o treaptă! (...)

Am ajuns într-un tărâm (celest)!”

În al treilea cer, şamanul dă informaţii despre cum va fi vremea, despre bolile şi nenorocirile care ameninţă colectivitatea şi despre sacrificiile ce trebuie făcute[11]. În al şaselea cer, şamanul se închină în faţa Lunii, iar în al şaptelea – în faţa Soarelui[12].

Ascensiunea celestă a şamanului altaic se completează cu coborârea în Infern. Conform textelor, şamanul pare a coborî vertical cele şapte „trepte” sau regiuni subterane, numite „pudak”(=obstacole). În încercarea sa, el este însoţit de strămoşi şi de spirite ajutătoare. La trecerea fiecărui obstacol, descrie ceea ce vede sau aude. De pildă, la a doua treaptă face aluzie la nişte zgomote metalice, la al cincilea aude valuri şi şuieratul vântului, iar la al şaptelea, unde se găsesc gurile celor nouă fluvii subterane, vede palatul stăpânului lumii infernale, Erlik Kan[13].

Conform unei alte surse altaice, coborârea în Infern este descrisă uşor diferit. Călătoria şamanului începe chiar din iurtă. El se îndreaptă spre sud, străbate regiunile învecinate, urcă Munţii Altai, apoi călătoreşte printr-o stepă galbenă, apoi prin una alburie, după care se apropie de Muntele de Fier, Temir-taikŝa, cel ce atinge Cerul cu culmile sale. Escaladarea lui este dificilă, şamanul fiind istovit când ajunge în vârf.

Muntele este presărat cu osemintele înălbite ale unor şamani care nu au avut puterea de a ajunge până sus. Odată trecut muntele, după un nou drum, şamanul ajunge în faţa unei găuri care e intrarea în lumea cealaltă. Pornind mai departe, ajunge mai întâi pe un podiş, unde întâlneşte o mare străbătută de o punte de lăţimea unui fir de păr. Trece cu greu puntea, zărind pe fundul mării nenumărate oase ale şamanilor mai puţin apţi. În continuare, şamanul trece prin faţa locurilor unde păcătoşii sunt supuşi la cazne: unul care fusese toată viaţa bârfitor, era spânzurat de limbă, un lacom era înconjurat de cele mai gustoase feluri de mâncare, fără să le poată atinge, etc.

Odată trecută puntea, şamanul se îndreaptă spre sălaşul lui Erlik Kan. Ajunge acolo şi reuşeşte să pătrundă înăuntru, în ciuda câinilor de pază şi a portarului care cu greu se lasă înduplecat de daruri. Şamanul ajunge în faţa Regelui morţilor, unde, după mai multe încercări, reuşeşte să-l îmbuneze şi să-l facă să bea vin. Îi oferă apoi lui Erlik un bou înjunghiat în prealabil şi mai multe haine şi blănuri. Între timp, zeul se îmbată, devine binevoitor, binecuvântează pe şaman, promite înmulţirea vitelor, etc. Plin de bucurie, şamanul se întoarce pe pământ[14].

Rolul şamanului este foarte important când mortul întârzie să părăsească celor vii. Şamanul va avea în acest caz rol psihopomp: pe de o parte, el cunoaşte bine calea spre Infern, căci a străbătut-o de mai multe ori, iar pe de altă parte, numai el poate captura sufletul celui decedat, pentru a-l aduce în noua locuinţă. Ceremonia călătoriei psihopompe are loc nu imediat după deces, ci cu ocazia banchetului funerar, pentru că timp de trei, şapte sau 40 de zile sufletul mortului locuieşte lângă cimitir, şi doar după această dată trebuie să se îndrepte definitiv spre Infern[15].

Descriem în continuare o ceremonie de conducere a sufletului unei moarte de 40 de zile. Ceremonia are loc seara. Şamanul începe prin a da ocol iurtei, bătând din tobă. Intră apoi în cort şi o invocă pe răposată. Deodată, vocea şamanului se schimbă: începe să vorbească pe un ton înalt, imitând-o pe moartă. Ea se plânge că nu cunoaşte drumul, că îi este teamă să plece de lângă ai săi, dar sfârşeşte prin a accepta să fie condusă de şaman. La sosirea în Infern, sufletele morţilor refuză să o accepte pe noua venită. Rugăminţile rămân fără rezultat şi atunci li se oferă rachiu. În cele din urmă, noul suflet este acceptat, iar şamanul se reîntoarce[16].

În general, la popoarele Asiei de Nord, lumea cealaltă este concepută ca o imagine răsturnată a celei de aici. Totul se petrece la fel ca şi aici, dar pe dos[17]: când pe pământ este ziuă, dincolo este noapte, verii din lumea celor vii îi corespunde iarna în lumea morţilor, când vânatul sau peştele devine rar pe pământ, e semn că se găseşte din belşug pe lumea cealaltă. Acolo fluviile curg către izvoare, iar tot ceea ce se află răsturnat pe pământ, se află în poziţie normală la morţi. Din acest motiv, obiectele oferite decedatului pentru a fi folosite dincolo, sunt răsturnate, ba chiar sparte, căci ceea ce este spart aici, este intact pe lumea cealaltă[18].

Rolul lumii de dincolo în şamanism era, deci, extrem de important. Nu oricine putea, însă, să viziteze locul unde se aflau sufletele oamenilor (Infern) sau sălaşul zeilor (Cer). Viitorul şaman trecea printr-o iniţiere specială, în cursul căreia murea, adică intra în lumea morţilor. Ulterior, în urma legăturilor cu spiritele, zeii şi sufletele şamanilor morţi, el revine în lumea viilor într-o stare ambiguă, de mort-viu, care aparţine deopotrivă lumii noastre şi lumii de dincolo. În acest fel, el reuşeşte să-şi ajute comunitatea ori de câte ori aceasta are nevoie de un contact cu lumea nevăzută. Din sursele existente, se pare că lumea morţilor, Infernul, este aşezată sub pământ, iar lumea zeilor, în cer.

Mesopotamia

Cele mai vechi texte despre lumea morţilor s-au păstrat în Mesopotamia şi au o vârstă de aproximativ 4.000 de ani. Provenind din Akkad, mitul sau Epopeea lui Ghilgameş, căci despre ea este vorba, se bazează pe surse şi mai vechi, sumeriene, preluate de cuceritorii akkadieni şi apoi de babilonieni. Din întreaga Epopee a regelui mitic sumerian, Ghilgameş, ne interesează doar pasajul în care acesta invocă sufletul prietenului său, Enkidu, care murise. Descrierea lumii de dincolo este destul de pesimistă:

„ - Spune-mi, prietene, spune-mi, prietene,

Spune-mi care-i legea lumii subpământene pe care o cunoşti!

- Nu, nu ţi-o voi spune, prietene, nu ţi-o voi spune:

Dacă ţi-aş destăinui legea lumii subpământene, pe care o cunosc,

Te-ai porni pe plâns!

- Ei bine, fie, vreau să mă pornesc pe plâns!

- Ce ţi-a fost drag, ce-ai mângâiat şi era pe placul inimii tale,

Este astăzi pradă viermilor, ca o haină veche.

Ce ţi-a fost drag, ce-ai mângâiat şi era pe placul inimii tale,

Este astăzi acoperit cu pulbere”[19].

Ghilgameş se interesează în continuare de soarta anumitor persoane:

„- Pe cel pe care moartea lui [lacună] l-ai văzut?

- L-am văzut: stă întins pe un pat şi bea apă rece, proaspătă.

- Pe cel care a căzut în încăierare, l-ai văzut?

- L-am văzut: tatăl şi mama îi ţin capul şi femeia lui se lipeşte de el.

- Pe cel al cărui stârv e părăsit pe câmp, l-ai văzut?

- L-am văzut: sufletul său n-are odihnă în Infern.

- Pe cel al cărui suflet n-are pe nimeni care să-i facă slujbe, l-ai văzut?

- L-am văzut: se hrăneşte cu resturile din ulcele şi cu rămăşiţele de mâncare ce se aruncă în uliţă”[20].

Un alt text mesopotamian de o mare însemnătate pentru subiectul nostru este mitul coborârii în Infern a zeiţei sumeriene Innana (în varianta akkadiană Iştar), datând din prima jumătate a mileniului al II-lea î.Hr. Potrivit textelor, Innana, zeiţa Cerului, doreşte să pătrundă în Infern, unde domneşte sora sa, Ereşkigal:

„Către Tărâmul fără întoarcere, împărăţia lui Ereşkigal,

Iştar, fiica lui Sin, îşi îndreaptă gândul [...]

Către casă întunecată, locuinţa lui Irkalla, [...]

Către drumul de pe care nu te poţi întoarce

Către casa ai cărei locuitori sunt lipsiţi de lumină

În care nu au drept bun decât praful şi drept hrană decât lutul,

În care nu văd nici o lumină, locuind în beznă,

În care sunt îmbrăcaţi ca păsările, cu aripi drept veştmânt,

Şi în care uşa şi zăvorul sunt acoperite de praf”[21].

Coborând din ceruri, ea luă cele şapte simboluri ale puterii sale: o coroană, o vergea de măsurat, un colier, o podoabă de purtat pe piept, un inel de aur, un pieptar şi un veştmânt. O lasă pe slujnica sa credincioasă la poarta Infernului, dându-i poruncă să ceară ajutorul zeilor în cazul în care nu s-ar mai întoarce. Innana pătrunde în Infern şi este deposedată de cele şapte atribute ale sale la fiecare din cele şapte porţi ale Infernului. Ajunge goală în faţa lui Ereşkigal, lipsită de putere. Este condamnată de cei şapte judecători ai Infernului la moarte, devenind o bucată de carne verde şi alterată, atârnată într-un cârlig. După trei zile şi trei nopţi, slujnica alertează zeii, dar numai Enki concepe un plan. El creează două făpturi meştere în bocete, înzestrate cu iarba şi licoarea vieţii şi trimise la Ereşkigal pentru a i se alătura în bocirea copiilor, îndeletnicire preferată a zeiţei. Ereşkigal este mulţumită de ajutorul primit la bocete şi doreşte să le răsplătească. Bocitoarele cer bucata de carne alterată din cârlig, pe care o stropesc de 60 de ori cu iarba şi licoarea vieţii, readucând-o la viaţă. Cu toate acestea, cei şapte demoni ai Infernului nu îi dau voie Innanei să plece decât dacă este înlocuită de altcineva. Supărată că soţul ei, Dumuzi, părea că se bucură de moartea sa, îl desemnează ca înlocuitor. Un alt text conţine deznodământul: sora lui Dumuzi, Gheştinanna doreşte să se sacrifice în locul lui, Innana învoindu-se ca aceasta să-l înlocuiască în Infern jumătate din an[22].

Din sursele care ne-au parvenit, imaginea lumii de dincolo în viziunea vechilor locuitori ai Mesopotamiei (sumerieni, akkadieni, babilonieni) este departe de a fi optimistă. Tărâmul morţilor apare ca unul al suferinţei, fără lumină şi bucurie, un loc unde doreşti să ajungi cât mai târziu cu putinţă.

Cartea egipteană a morţilor

În prezentarea lumii de dincolo în accepţiunea vechilor egipteni, vom trece peste „textele piramidelor” şi „textele sarcofagelor”, ce datează din Regatul Vechi şi cel de Mijloc al Egiptului antic, pentru a ne ocupa doar de sursele cuprinse în generica Carte a morţilor, păstrată în papirusuri cu o vechime de circa 3.500 de ani, dar cuprinzând credinţe desigur mai vechi. În comparaţie cu textele piramidelor şi ale sarcofagelor, mult mai neclare şi ambigue, Cartea egipteană a morţilor este mai închegată, omogenă şi extinsă.

Conform acestei surse, prima operaţie care se făcea asupra mortului era îmbălsămarea. Păstrarea intactă a cadavrului era hotărâtoare pentru conservarea sufletului după moarte, mai precis a sufletului Ka, care, după moarte, înlocuieşte corpul terestru. Ka-ul asigura coeziunea membrelor după moarte, era un fel de memorie a trupului. Descompunerea şi putrezirea corpului ducea la pierderea Ka-ului[23].

Odată încheiată îmbălsămarea, urma operaţia de deschidere a gurii cu un instrument special, ceea ce favoriza, pe de o parte, plecare sufletului din trup, iar pe de altă parte facilita vorbirea dincolo de moarte. Această din urmă capacitate era deosebit de importantă, pentru că, în drumul spre lumea morţilor, singurele arme de care dispunea răposatul în faţa pericolelor care îl pândeau erau „cuvintele de putere” şi, legat de acestea, memoria. Stăpânirea „cuvintelor de putere”, a unor formule secrete, depindea de păstrarea memoriei după moarte, pentru care era nevoie de recitarea unor formule magice de către preoţi. În drumul său prin lumea de dincolo, demonii încercau să răpească memoria celui decedat, prin retezarea capului şi crestarea frunţii:

„O, tu, demon care retezi capetele

Şi crestezi frunţile!

O, tu, care întuneci ţinerea de minte”[24].

La fel de importantă era cunoaşterea numelor ascunse ale divinităţilor, demonilor şi a unor obiecte magice:

„O, voi, şapte judecători, care, pe umerii voştri, Balanţa purtaţi

În timpul Lungii Nopţi, când toate vor fi judecate (...)

...eu vă ştiu şi numele voastre le cunosc”[25]

şi mai departe:

„- Ghiceşte numele meu, spune Ciocanul de lemn.

- Piciorul-Taurului-Apis, iată numele tău (...)

- Ghiceşte numele nostru, spun vâslele.

- Degetele-lui-Horus-primul-născut-al-zeilor, iată numele vostru”[26]

Aşadar, desprinzându-se de trup, sufletul se îndreaptă în zbor spre lumea morţilor, Duat sau Amduat. Lumea de dincolo pare a fi aşezată în cer, dincolo de sferele stelelor:

„Iată pentru mine, în Cer se deschid Porţile,

Iar Porţile de pe Pământ se lasă deschise şi ele...”[27]

„Iată, acum trec peste Adâncurile Apelor din ceruri

Care se află între cei Doi Luptători de-a pururi”[28]

„Salut, o, voi, Stele ale Ursei Mari,

Voi, ce străluciţi pe Lacul Boreal,

În mijlocul Marelui Lac;

Voi, care martori ai morţii mele aţi stat,

Priviţi!... Cu coroana unui zeu aşezată pe cap,

În faţa voastră vin!...

Iată că aripile mele mă duc mai departe...”[29].

Partea superioară a lumii Amduat se numeşte Amenti, sălaşul marilor zei, unde are loc judecata sufletului în Dubla Sală a zeiţei Maat (întruchiparea Adevărului şi a Dreptăţii). Trecerea prin Amduat, un loc asemănător Infernului, locuit de demoni, este periculoasă, cu atât mai mult cu cât, după cum am spus, sufletul este pe cale să-şi piardă memoria prin strădaniile demonilor:

„Vrei să-mi întuneci ţinerea de minte?

Tu vrei să pui stavilă gurii mele

Lipsind-o de Cuvintele de Putere

Care trăiesc în inima mea,

Cum le-ai făcut şi altor Spirite sfinte?

Întoarce-te! Pleacă! Pe aici să nu mai stai!

Îţi poruncesc prin Puterea magică a Cuvântului”[30].

Urmează o mulţime de atacuri din partea demonilor, cărora sufletul le poate face faţă cu succes dacă cunoaşte Cuvintele de Putere, adică formulele magice şi descântecele din Cartea morţilor, precum şi numele secrete ale fiinţelor şi obiectelor cu care se întâlneşte. În drumul său, decedatul trece prin mai multe etape de metamorfozare, transformându-se pe rând în şoim, uliu, lotus, phoenix, zeul Ptah, rândunică, şarpe, crocodil[31].

În final, sufletul mortului ajunge în faţa sălii de judecată. El este introdus de către zeul Anubis, nu înainte de a fi întrebat care sunt numele secrete ale porţilor:

„Măria-sa, Anubis, a zis:

- Cunoşti numele acestei Porţi

- În aşa fel încât să-l poţi spune acum?

Eu îi răspund:

- Zeul-Shu-distrugătorul, iată numele acestei Porţi! (...)

- Treci, fiindcă tu cunoşti aceste nume magice!”[32].

Prima parte a „procesului” constă în „cântărirea inimii”, ca centru al gândirii. Judecata continuă, în faţa a 42 de judecători, printr-o „confesiune negativă” a decedatului, care îşi declară nevinovăţia în faţa unor păcate a căror valabilitate a rămas şi astăzi:

„Niciodată contra omului n-am păcătuit,

Nici părinţii sau rudele nu mi-am batjocorit,

N-am înlocuit Adevărul prin Strâmbătate,

Cu oameni răi nu am avut de a face;

În viaţa mea, n-am făcut crime;

N-am silit pe alţii să muncească pentru mine.

N-am viclenit, la măriri să ajung;

Pe slugi niciodată nu le-am bătut.

Dispreţ pentru zei nu am nutrit,

Pe nevoiaşi nu i-am lipsit de bunul lor

N-am făcut păcate care-i supără pe zei”[33].

Urmează o altă confesiune adresată fiecărui din cei 42 de judecători:

„O, tu, Spirit care te manifeşti la izvoarele Nilului,

Care te hrăneşti cu Umbrele Morţilor;

Eu nu am furat (...)

O, tu, Spirit care te manifeşti la Herakleopolis,

Care spargi şi dărâmi casele!

Eu nu am minţit (...)

O, tu, Spirit care te manifeşti în Amenti,

Divinitate a celor două izvoare ale Nilului,

Pe nimeni n-am făcut să moară de foame (...)

O, tu, Spirit care te manifeşti în ţinutul Lacurilor

Şi ai cărui dinţi sclipesc în lumina Soarelui!

N-am sărit niciodată la bătaie”[34].

Dacă este găsit vrednic, sufletul mortului va intra în Câmpiile Preafericiţilor, Sekht-Ianru, eventual după ce va fi petrecut o vreme, pentru purificare, în Lacul de Foc:

„Iată că ajung la locul meu predestinat;

Având dubla coroană regală pe cap, intru pe Poartă (...)

Împărăţia purităţii mă primeşte la sânul ei;

Aici voi trăi pe vecie,

Aproape de marile divinităţi atotputernice.

Căci în Lacul de Foc am adăstat un timp;

Acolo am plătit

Pentru răul pe care l-am săvârşit pe Pământ”[35].

În cazul în care sufletul este păcătos, în Lacul de Foc un „demon cu faţă de câine” îl va înghiţi, îi va toca inima, iar un altul se va hrăni cu măruntaiele sale[36]. În sala de judecată, sufletul se roagă divinităţilor să nu îl dea „cuţitului de călău”[37], iar mai târziu:

„Nu mă faceţi să mă rătăcesc în Valea de Tenebre!

Nu mă duceţi la Lacul în care răii sunt azvârliţi,

Printre cei damnaţi să nu mă osândiţi!”[38]

Pedeapsa celor păcătoşi incurabil era numită de vechii egipteni „a doua moarte”, adică rămânerea în Amduat, fără a vedea strălucirea zeilor. Senzaţia trăită de un suflet care experimentează a doua moarte este descrisă într-un capitol special:

„Ce este locul acesta, o, Tum,

În care eu mă aflu acum?

Vezi, nu am aer să respir, căci lipseşte;

Nici apă nu se găseşte!

Peste tot simt şi ghicesc, aici, în mijlocul tenebrelor,

Adâncul prăpăstiilor...

Ce întuneric şi beznă mi-acoperă glasul;

Caut pământul cu piciorul, la tot pasul,

Şi nu pot merge decât pipăind;

În jur, Suflete nenorocite se aud rătăcind”[39].

Vedem, deci, o atenţie deosebită dată de vechii egipteni pregătirii pentru moarte. Decedatul trebuia să înveţe din timpul vieţii pământeşti formule magice, descântece, imnuri şi nume secrete ale zeilor şi demonilor. Nu era de ajuns să fi avut o viaţă morală, în conformitate cu Maat (deşi era o condiţie sine qua non), ci era nevoie de o iniţiere specială, ceea ce ne indică seriozitatea cu care era tratată chestiunea morţii. Am văzut că sufletele celor nedemni deveneau hrana demonilor sau rătăceau în întunericul Amduat-ului.

Lumea de dincolo în vechiul Iran

Încă din secolul al VII-lea î.Hr., vechile credinţe persane pre-zoroastriene sugerează ideea unei răsplăţi sau a unei pedepse după moarte. Înainte de a ajunge în Paradis, sufletul trece prin sfera cerească, apoi cea lunară şi cea solară. Se întâlneşte cu îngerul său tutelar, care este frumos sau urât, după cum a fost moralitatea celui în cauză[40]. După un fel de interogatoriu, sufletul este însoţit la un pod; dincolo de el se află zidul ce împrejmuieşte lumea cerească, unde domneşte Ahura Mazda. Uneori, podul apare cu aspectul unei săbii: sufletul celui drept trece pe lăţiş, iar cel păcătos pe muchie, astfel că, în timpul traversării, se prăbuşeşte în Infern, unde este supus la tot felul de chinuri[41].

Chestiunile legate de călătoria sufletului se vor preciza mai bine odată cu Zoroastru. Conform scrierilor atribuite lui, după moartea trupului, timp de trei zile, sufletul rămâne lângă cadavru (asemănător, vom vedea, este aşteptarea în cultura populară românească), în aşteptarea judecăţii, care are loc în ziua a patra. În zorii acelei zile, sufletul porneşte la drum escortat de demoni şi îngeri benefici („binecuvântatul Srōsh, bunul Vay, puternicul Vahrām, şi oponentul Astvihāt, răul Vay etc.”[42]) pentru a ajunge în faţa a trei judecători, Hihr, Rashn şi Srōsh, care îi cântăresc faptele cu o balanţă. Urmează trecerea podului Cinvat peste Infern, escortat de Srōsh. Sufletul păcătos este îmbrâncit de demoni şi se prăbuşeşte în Infern[43]. Aici domneşte o beznă adâncă, aerul e de gheaţă, şi se aud urlete de durere din partea celor chinuiţi de demoni şi se simte o duhoare insuportabilă[44].

Însă la împlinirea vremurilor, un Mântuitor va veni, care se va naşte dintr-o fecioară şi va triumfa asupra Răului:

„Când morţii vor învia

Cel Viu va veni fără să aştepte,

(...) viaţa va fi transfigurată”[45].

Textele partice de mai târziu (secolul al II-lea î.Hr.) vor da mai multe detalii: naşterea sa va fi anunţată de o stea unor magi şi va avea loc într-o peşteră, se pare în 25 decembrie. Sosirea lui pe pământ va deschide porţile Infernului[46] şi toate sufletele se vor uni cu trupurile lor[47].

Deşi este, desigur, de prisos, vom aminti textele scripturistice care vorbesc despre aceeaşi proorocie, anunţată, însă, cu câteva secole mai repede. În primul capitol al Sfintei Evanghelii după Matei stă scris:

„Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul, care zice:

‘Iată, fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu” (Matei, 1:22-23).

Proorocul la care se referă Sf. Evanghelist Matei este Isaia (sec. VIII î.Hr.), care scrie:

„Pentru aceasta, Domnul meu vă va da un semn: Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel [=Dumnezeu este cu noi]” (Isaia, 7:14).

Referitor la magi şi stea, Evanghelia după Matei spune mai departe:

„Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând:

’Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui, şi am venit să ne închinăm Lui’” (Matei, 2:1-2).

O sursă iraniană mai târzie, din a doua jumătate a mileniului I d. Hr., ne redă călătoria unui anume Arda Virâz, ales de o adunare de preoţi zoroastrieni să testeze veridicitatea religiei lor. După mai multe reţineri, Virâz acceptă să bea o băutură halucinogenă care să îl ajute să ajungă în lumea de dincolo. Timp de şapte zile trupul său zace inert, după care se trezeşte şi relatează unui scrib călătoria sa. Povesteşte că zeii Srōsh şi Adur i-au primit sufletul de îndată ce a părăsit corpul. A ajuns apoi la podul Cinvat, unde sufletul său a rămas până în a treia zi. Atunci i-a apărut îngerul său tutelar, sub forma unei tinere foarte frumoase, datorită vieţii virtuoase pe care a dus-o pe pământ. Virâz trece podul Cinvat, care se lăţeşte foarte mult graţie meritelor sale personale. Srōsh şi Adur îl duc apoi să vadă Paradisul, Infernul şi Purgatoriul, unde sufletele celor care au săvârşit fapte bune şi rele în egală măsură şunt pedepsiţi să suporte alternativ frigul şi căldura. În Infern este izbit de o duhoare extrem de puternică. Păcatele principale pedepsite în Infern par a fi cele de natură sexuală: sodomiţi, femei adultere, bărbaţi care au avut contacte sexuale cu femei în timpul menstruaţiei, dar şi hoţi, stăpâni răi, vrăjitoare, eretici, martori mincinoşi ş.a.

În Paradis, Arda Virâz zăreşte stând pe tronuri strălucitoare cei care au îndeplinit toate ritualurile cerute de religie.

Paradisul, ca şi Infernul, sunt structurate pe câte patru nivele, fiecare rezervat celor mai mult sau mai puţin desăvârşiţi, respectiv celor mai mult sau mai puţin damnaţi[48].

Ceea ce este specific lumii de dincolo în orizontul iranian este existenţa mai bine definită a Paradisului, Infernului şi Purgatoriului, raportul mai clar între faptă şi răsplată, precum şi resurecţia totală a sufletelor la împlinirea vremurilor, când se va naşte Mântuitorul lumii.

Lumea de dincolo la vechii mozaici

Conform surselor din Vechiul Testament, lumea morţilor, numită Şeol, era reprezentată ca o lume subpământeană, situată „în cele mai de jos ale pământului” (Psalmi, 62:9). „Mă voi pogorî în locuinţa morţilor, la fiul meu”, spune Iacov (Geneza, 37:35). În cartea lui Iov, Şeol-ul este prezentat ca un tărâm al întunericului, al umbrelor, al viermilor:

„Nu sunt oare zilele mele destul de puţine? Dă-Te la o parte ca să pot să-mi vin puţin în fire,

Mai înainte ca să plec spre a nu mă mai întoarce din ţinutul întunericului şi al umbrelor morţii,

Ţara de întuneric şi neorânduială unde lumina e totuna cu bezna” (Iov, 10:20-22).

„Mai pot să nădăjduiesc? Împărăţia morţii este casa mea, culcuşul meu l-am întins în inima întunericului.

Am zis mormântului: Tu eşti tatăl meu; am zis viermilor: Voi sunteţi mama şi surorile mele!

Atunci unde mai este nădejdea mea şi cine a văzut pe undeva norocul meu?

El s-a rostogolit până în fundul Iadului şi împreună cu mine se va cufunda în ţărână” (Iov, 17:13-16).

De asemenea, Ecleziastul spune:

„Chiar dacă ar trăi mulţi ani, omul să se bucure de toate şi să-şi aducă aminte de zilele cele din întuneric, căci multe vor fi” (Ecleziastul, 11:8).

Mai târziu, lumea de dincolo apare în descrieri mult mai amănunţite. Pentru misticismul iudaic de la cumpăna erei creştine sunt importante cărţile atribuite personajului biblic Enoh[49] şi cunoscute sub numele de 1 Enoh (Cartea etiopiană a lui Enoh) şi 2 Enoh (Cartea slavonă a lui Enoh).

Cartea etiopiană a lui Enoh, numită aşa deoarece versiunea integrală a fost găsită numai într-o traducere etiopiană, cuprinde fragmente de o vârstă diferită, după aprecierile specialiştilor[50], cele mai vechi datând de la începutul secolului al III-lea î. Hr. Aici se povesteşte că Enoh are o viziune în somn, văzându-se ridicat la ceruri. Acolo el vede un zid de cristal, apoi un palat de cristal înconjurat de flăcări. În continuare, vede un al doilea palat, din foc, în care, înconjurat de o strălucire de nesuportat, se afla tronul lui Dumnezeu[51]. În aceeaşi carte este descrisă o altă călătorie prin ceruri a lui Enoh, călăuzit de îngeri. I se arată marginile Pământului, unde vede cum sunt pedepsite după moarte sufletele păcătoase şi îngerii căzuţi[52].

2 Enoh, păstrată într-o versiune slavonă târzie, a fost redactată, se pare, spre sfârşitul secolului I d. Hr., după distrugerea Templului din Ierusalim. Şi în acest caz, eroul se află în pat, dormind, când apar doi îngeri care îl călăuzesc într-o ascensiune prin şapte ceruri. În primul cer se află îngerii responsabili de condiţiile meteorologice de pe Pământ. În cel de-al doilea, Enoh asistă la pedepsirea îngerilor căzuţi. În al treilea cer vede paradisul celor curaţi, dar şi iadul „întunecat şi tenebros”. În următorul cer se află corpurile cereşti, Soarele şi Luna. În cerul al cincilea vede veghetorii care s-au revoltat împreună cu Lucifer şi care îşi aşteaptă pedeapsa divină. În al şaselea cer sunt cele şapte oşti îngereşti, care supraveghează ordinea lumii. În ultimul cer, al şaptelea, Enoh intră în suita lui Dumnezeu şi este adoptat ca înger, dezvăluindu-i-se secretele cerului şi ale pământului. Este trimis apoi pe pământ pentru a împărtăşi aceste taine oamenilor, înainte de producerea marelui potop, prin care Dumnezeu intenţiona să-i pedepsească pe păcătoşi. După treizeci de zile, îngerii îl răpesc pe Enoh, ridicându-l din nou în cel de-al şaptelea cer[53].

O altă călătorie în lumea de dincolo este conţinută în cartea 3 Baruh sau Apocalipsa greacă a lui Baruh, produs al iudaismului elenizat. Aici se povesteşte că, în timpul captivităţii babilonice, profetul Baruh are o revelaţie în timp ce stătea pe malul unui râu. Apare în faţa sa îngerul Phanuel (=”Faţa lui Dumnezeu”), care îl poartă într-o călătorie prin ceruri, conducându-l mai întâi la firmament, apoi la apele de deasupra acestuia şi la un loc de supliciu. Trece printr-o poartă uriaşă în primul cer, unde îi întâlneşte pe constructorii Turnului Babel, în forme de animale monstruoase. În al doilea cer, cei care au ordonat construirea Turnului au picioare de cerb şi înfăţişare de câini. În cel de-al treilea cer, vede un şarpe sau dragon, al cărui pântec macină trupurile celor condamnaţi la chinuri. În al patrulea cer se află cei virtuoşi, în formă de păsări. După aceea, Baruh vizitează carul în flăcări al Soarelui, condus de un om încoronat şi purtat de 40 de îngeri. În cerul al cincilea şi ultimul în această viziune, proorocul vede pe Arhanghelul Mihael, comandatul suprem al îngerilor. Acesta ţinea în mână un vas care conţinea meritele unui suflet pios şi care urma a-i fi oferit lui Dumnezeu. Meritele erau sub forma unor de coşuri cu flori. Pentru că numai Arhanghelul putea intra pe poarta care ducea la Dumnezeu, Baruh este nevoit să se întoarcă pe pământ[54].

Sunt, aşadar, două tipuri de descrieri ale lumii de dincolo în cultura veche mozaică: una canonică, cuprinsă în Vechiul Testament, care prezintă lumea morţilor ca o lume a întunericului şi tristeţii, şi o descriere proprie curentelor mistice, nu întotdeauna recunoscute de rabini, mult mai bogate, dar, foarte probabil, şi mult mai tributare imaginarului.

Hadesul de la Homer la Vergilius

Primele texte greceşti care descriu lumea de dincolo aparţin lui Homer (probabil secolul al VIII-lea î.Hr.). Imaginea pe care o înfăţişează este destul de întunecată, lumea de dincolo fiind o lume a umbrelor şi suferinţei, asemănătoare Infernului mesopotamian sau vetero-testamentar. În Odiseea, Ulisse pătrunde în lumea morţilor cu ajutorul Circei. În urma unor rituri de invocare săvârşite la locul de întâlnire a celor două lumi, dincolo de Okeanos, în faţa eroului războiului troian:

„... din beznă s-adună mulţime

De suflete de morţi, feciori, neveste,

Moşnegi sărmani şi fragede copile

Cu pieptul de curând cuprins de jale

Şi mulţi străpunşi de suliţi ferecate,

Bărbaţi răpuşi în luptă, toţi cu arme

Însângerate...”[55].

Pătrunzând mai adânc în Hades, lui Ulisse îi este dat să vadă o parte a supliciilor la care sunt supuşi condamnaţii:

„Văzui şi pe Tantal care-n picioare

Stetea în iaz cu unda până-n barbă

Şi suferea cumplit. Murea de sete,

Dar n-avea de băut nimic să-mpumne,

Căci cum se apleca să bea bătrânul

Pierea-nghiţită apa şi sub dânsul

Uscat şi negru s-arăta pământul.

Deasupra-i atârnau frunzoase ramuri

De pomi înalţi şi-ndolduraţi de poame,

Ba peri şi rodii, meri cu mere dalbe,

Ba dulci smochini şi verzi măslini în floare.

Dar cum dedea moşneagul să le-ajungă,

Le vântuia spre nori deodată vântul.

Văzui şi pe Sisif trudind amarnic:

Purta un stei de piatră uriaşă

Cu braţele-amândouă şi spre-o culme

Se încorda din mâni şi din picioare

S-o-mpingă tot la deal, dar când sta gata

S-o suie-n vârf, o straşnică tărie

O da napoi şi-afurisita piatră

Se tot rostogolea pân’ la câmpie.

Iar el zorea şi-o împingea spre culme

Şi tot curgea sudoarea de pe dânsul

Şi capul lui plutea în prăfărie”[56].

Ahile, la rândul său, întâlnit de Ulisse în acelaşi lăcaş al beznei, i se destăinuie:

„... de moarte

Să nu-mi dai mângâiere, tu, slăvite.

Mai bine-aş vrea să fiu argat la ţară,

La un sărac cu prea puţină stare

Decât aci în Iad să fiu mai mare”[57].

Hadesul prezentat de Homer este destul de sinistru. Din câte se pare, chiar dacă numai cei vinovaţi de diverse încălcări ale legii umane sau divine sunt supuşi la cazne, nici ceilalţi nu se bucură de o viaţă post-pământeană plină de bucurii. Surse cu câteva secole mai tinere ne creează o imagine mai complexă a lumii de dincolo. Astfel, cei iniţiaţi în tainele înţelepciunii şi, prin urmare, păzitori ai moralităţii, cunosc în detaliu soarta lor postumă, care va fi una fericită. Este ceea ce învaţă misterele pitagoreice şi filosofia lui Platon.

Pe o plăcuţă de aur datând din secolul al IV-lea – secolul al III-lea î.Hr., găsită în sudul Italiei, citim următoarea descriere a drumului ce trebuie parcurs de sufletul unui iniţiat pitagoreic către lumea de dincolo:

„Vei găsi la stânga locuinţei morţilor un izvor,

Şi lângă el un chiparos alb.

Nu te apropia de acest izvor.

Dar vei găsi un alt izvor, curgând din Lacul Memoriei

Cu apă rece, şi vei vedea gardieni păzindu-l.

Să spui ‚Sunt un copil al Pământului şi al Cerului înstelat;

Dar originea mea este celestă (...)

Sunt foarte însetat şi mă voi sfârşi. Daţi-mi repede

Apa cea rece ce curge din Lacul Memoriei’.

Atunci gardienii îţi vor da să bei din izvorul sacru,

Şi apoi printre ceilalţi eroi vei fi slăvit”[58].

Dintre filosofii greci clasici, Platon este cel care şi-a lăsat cel mai puternic amprenta asupra concepţiei tradiţionale antice despre Infern[59]. Trei din dialogurile sale, Phaidon, Republica şi Gorgias dezbat şi problema morţii şi a vieţii sufletului după moarte. Poziţia lui Platon este clară: după moarte sufletul este judecat, primind o pedeapsă, veşnică sau temporară, ori o recompensă, în funcţie de meritele personale. Considerăm ilustrative pentru concepţia lui Platon următoarele fragmente din Phaidon:

„Încă din timpul vieţii, fiecărui om îi este hărăzit un daimon care, după ce omul a murit, are în seamă să-l ducă spre locul obştesc de judecată (la fel în creştinism, după cum vom vedea) (...). Dar călătoria pe celălalt tărâm nu este aşa (...) simplă (...). Se pare însă, dimpotrivă, că are nenumărate răspântii şi răscruci (...). Iar pe această cale sufletul cumpătat şi înţelept se lasă cu supunere călăuzit, conştient de ce se petrece cu el. Dimpotrivă, cel pe care patimile sale îl leagă de trup, acela despre care spuneam înainte că s-a lăsat îndelung robit de trup şi de lumea vizibilă, sufletul acela doar cu greu şi cu sila se lasă dus pe drumul său de către daimonul lui hărăzit (...). Şi apoi, după ce ajunge acolo unde sunt şi celelalte, sufletul nepurificat şi care-a săvârşit lucruri cum ar fi participarea la omoruri (...) sau la alte fapte, de sufletul acesta toţi se feresc şi se îndepărtează (...). Şi astfel, el rătăceşte singuratic, pradă tuturor nedumeririlor, până la împlinirea unor timpuri la sorocul cărora, în virtutea unor necesităţi, este dus în lăcaşul ce i se cuvine”[60].

„După ce morţii au ajuns în locurile unde a fost adus fiecare de daimonul său, ei sunt judecaţi, atât cei care au avut o viaţă frumoasă şi sfântă, cât şi ceilalţi. Cei care se socoteşte că au dus o viaţă mijlocie pleacă mai departe, pe Aheron, în bărci hărăzite lor cu care ajung până la lac [Aherusias, Lacul Memoriei]. Şi rămân să locuiască acolo şi să se purifice, ispăşindu-şi vinile, câte le-au avut, prin pedepse care le aduc dezlegare şi primind, în schimbul faptelor lor bune, răsplăţile meritate de fiecare. Alţii, însă, văzându-se mărimea păcatelor lor, sunt socotiţi fără leac. E vorba de cei care au comis repetate şi grave furturi în temple, sau multe omoruri fără îndreptăţire şi lege, sau orice alte crime de acest fel. Potrivit soartei ce li se cuvine, aceştia sunt azvârliţi în Tartar, de unde nu mai ies niciodată (concepţie asemănătoare celei creştine). Alţii, ale căror greşeli sunt considerate grave, dar nu ireparabile: oameni care, sub imperiul mâniei, au uzat de violenţă faţă de tatăl sau de mama lor, dar s-au căit apoi cât au trăit; ori alţii care, în condiţii analoge, au săvârşit un omor, aceştia, şi ei, sunt supuşi necesităţii de a fi aruncaţi în Tartar, unde rămân timpul cuvenit, după care îi azvârle afară de acolo, pe unii, pe ucigaşi, valurile Cocytosului, pe ceilalţi, cei ce şi-au brutalizat părinţii, valurile Pyriphlegethonului, care îi poartă şi pe unii şi pe alţii până la Lacul Aherusias, unde încep să strige şi să cheme, unii pe cei pe care i-au ucis, alţii pe cei asupra cărora au ridicat mâna: îi cheamă, îi imploră, îi roagă să-i lase să treacă pe lac, să-i primească la ei (...). Cât despre cei a căror viaţă a fost recunoscută de o deosebită sfinţenie, aceştia sunt lăsaţi slobozi să plece, ca dintr-o închisoare, din locurile subpământene, şi se duc sus, în sălaşurile cele pure, statornicindu-se deasupra, în înaltul pământului”[61].

În lumea romană, Vergilius (70 – 19 î. Hr.) oferă o descriere extrem de detaliată a Hadesului, în Eneida. Eneas, eroul fugit din Troia, petrece o zi în Infern, timp suficient pentru a vedea chinurile celor condamnaţi. El pătrunde în lumea subpământeană prin mlaştina Aheronului, localizată lângă antica Cumae, în Campania. Ajuns aici, Eneas cere permisiunea Sibilei de a coborî în Hades pentru a-l vizita pe tatăl său, Anchises. Dorinţa îi este ascultată, dar e atenţionat că va începe o călătorie periculoasă, fiind mai uşor să intri în Hades decât să ieşi. Eroul execută riturile cerute, după care se îndreaptă spre necunoscut. Infernul este compartimentat în mai multe lăcaşuri, corespunzând diverselor vicii morale. După un fel de vestibul, locuit de figurile alegorice ale Morţii, Groazei, Bolilor, Trudei, etc., ajunge la malul Acheronului, unde îl zăreşte pe Charon, „luntraşul zbârlit în veştminte murdare”[62]. O mulţime de suflete aşteaptă să fie trecute pe malul celălalt:

„Ceata de suflete-acum de pe maluri cu zgomot se-ndeasă,

Mame şi tineri bărbaţi şi vieţile stinse din trupuri

De-ale vitejilor nobili, copii şi copile fecioare,

Tineri pe rug aruncaţi sub ochii părinţilor jalnici”[63].

Însă Charon nu îi primeşte decât pe cei ale căror trupuri au fost înhumate după ritual. Ceilalţi se plimbă fără ţintă o sută de ani, abia atunci fiind acceptaţi în lumea de dincolo. Încă de la începutul călătoriei, îl zăreşte pe Rhadamanthus, unul dintre judecătorii din Infern, cel care:

„Dă răutăţii pedepse şi-ascultă, silind să-şi vădească

Relele cel ce pe lume mereu îşi dosise păcatul,

Lung amânându-şi pedeapsa mereu, istovind-o prin moarte”[64].

Fără să aibă duritatea lui Dante, în descriere, Vergilius prezintă foarte clar categoriile de vicii pedepsite în Hades, de pildă:

„Ceia ce, până-au trăit, pe fraţi prigonit-au, urându-i,

Ori au gonit pe părinţi, ori în curse vârât-au pe prieteni,

Ori, lăcomind, au păstrat bogăţii cu zgârcenie-adunate,

Singuri, lăsându-i pe-ai săi să cerşească (şi mulţi sunt aceştia),

Cei ce prin dragoste case-au stricat, ori acei ce porniră

Vrajbe mişele şi-acei ce vreun bine-l plătiră cu rele,

Toţi îşi aşteaptă pedepsele-nchişi. Nu cere ştiinţă

Care pedepse-ameninţă pe răi şi care li-e chipul.

Unii de-a dura dau stânci uriaşe, iar spiţe de roată

Pe-alţii-i dezbină-n bucăţi; ici şade şi vecinic şede-va

Nenorocitul Theseus...”[65].

Pentru a-l întâlni pe tatăl său, Eneas va intra în Câmpiile Fericiţilor, separate printr-un zid de Infern. Aici, eroii şi oamenii cu viaţă pământeană morală îşi continuă activităţile din timpul vieţii, dar într-o stare fantomatică, posedând forme lipsite de consistenţă. Lăcaşul fericiţilor este descris ca o luncă veşnic verde şi înflorită, cu păduri şi coline, şi cu un cer diferit de cel pământesc, dar având propriul Soare şi propriile stele. În jurul câmpiei curge râul Lethe. Eneas îl întâlneşte pe tatăl său, care îi dezvăluie că sufletele păcătoase sunt purificate prin suferinţele Infernului, intrând apoi în Câmpiile Elysee, după care beau din râul Lethe, care produce uitarea, pentru a se reîncarna în trupuri noi.

Influenţa descrierii lui Vergilius va fi foarte mare în veacurile următoare, fiind reluat de nenumărate ori[66]. Mult mai târziu, cel mai celebru povestitor al lumii de dincolo, Dante, îl va lua pe Vergilius drept călăuză în lunga călătorie.

Creştinismul primar şi gnosticismul

Dintre cărţile Noului Testament, îndeosebi Evangheliile fac referiri la viaţa de după moarte, la osândă sau recompensă, la învierea sufletului şi judecata finală. Învăţătura lui Hristos reiese clar din textele care urmează:

„Şi de te sminteşte mâna ta, tai-o că mai bine îţi este să intri ciung în viaţă, decât, amândouă mâinile având, să te duci în gheena, în focul cel nestins,

Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu, 9:43-44).

Parabola bogatului şi a săracului Lazăr, din Sfânta Evanghelie după Luca, prezintă lumea de după moarte (atenţie, însă, cea de dinainte de coborârea în Iad a lui Hristos!):

„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit.

Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube,

Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui.

Şi a murit săracul şi a fost duc de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat.

Şi în Iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui.

Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie.

Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum, aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti.

Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă pe aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.

Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu,

Căci am cinci fraţi, să le spună lor aceasta, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.

Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.

Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi.

Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi.” (Luca 16, 19-31);

„După ce se va scula stăpânul casei şi va încuia uşa şi veţi începe să staţi afară şi să bate-ţi la uşă, zicând: Doamne, deschide-ne! – şi El răspunzând, vă va zice: Nu vă ştiu de unde sunteţi,

Atunci voi veţi începe să ziceţi: Am mâncat înaintea Ta şi am băut şi în piaţele noastre ai învăţat.

Şi El vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţiţi.

Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi aruncaţi afară.

Şi vor veni alţii, de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 13, 25-29).

„Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară, acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor." (Matei 8, 12)

„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei sale.

Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre.

Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. (...)

Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.” (Matei 25:31-46).

Pornind de la aceste revelaţii, Sfinţii şi teologii Bisericii vor fundamenta teologia creştină asupra morţii, lumii de dincolo şi învierii trupurilor, după cum vom vedea mai târziu.

Încă din primele secole ale răspândirii creştinismului, imaginaţia populară a dat naştere mai multor texte cu un rol de seamă în toate producţiile populare din evul mediu şi chiar din modernitate referitoare la lumea de dincolo. Este vorba de aşa-numitele texte apocrife, necanonice, deci nerecunoscute de Biserică, dar utilizate pe scară largă până la stabilirea canonului neo-testamentar, iar în unele cazuri şi mai târziu. Un loc de cinste ocupă Apocalipsa lui Pavel, scrisă, se pare, în secolele al II-lea – al III-lea d. Hr. Este descrierea unei ascensiuni imaginate a Sfântului Apostol Pavel. Scrierea pleacă de la un fapt real, şi anume pasajul din Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Pavel, care spune:

„Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer.

Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie –

Că a fost răpit în Rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Corinteni, 12:2-4).

Majoritatea exegeţilor Sfintei Scripturi sunt de acord că Pavel vorbeşte, de fapt, despre o „vizită” a lui personală în lumea nevăzută. Pornind de aici, Apocalipsa lui Pavel ar fi fost scrisă chiar de Apostolul neamurilor şi ar descrie propria călătorie până în cel de-al treilea cer. Ce vede Pavel? Pornind înspre cer călăuzit de un înger, zăreşte mai întâi duhurile necurate ale clevetirii, desfrânării, mâniei şi neruşinării, precum şi pe prinţii fărădelegilor (principes malitiarum)[67]. Pavel îşi exprimă dorinţa de a vedea cum ies sufletele oamenilor din trup, îngerul invitându-l să privească spre pământ. Vede mai întâi un om drept pe patul de moarte. În jurul lui observă toate faptele bune săvârşite de acesta. La ieşirea sufletului, în întâmpinarea sa vin mai mulţi îngeri şi demoni. Îngerii îl invită să urce la cer, în timp ce demonii doresc să-l reţină, dar, neavând ce să-i reproşeze, sunt nevoiţi să îl lase să se ridice la Dumnezeu, căruia i se închină:

„Unul dintre îngerii răi zise: ‚Încotro fugi, suflete; îndrăzneşti să intri în cer? Stai să vedem de nu s-o găsi în tine şi ceva de-al nostru. Dar iată că nu găsim nimic în tine! Văd că ajutorul dumnezeiesc, îngerul tău, precum şi duhul tău se bucură laolaltă pentru tine, fiindcă ai făcut voia lui Dumnezeu pe pământ’”[68].

Datorită meritelor sale, Dumnezeu încredinţează sufletul virtuos în grija Arhanghelului Mihail pentru a-l conduce în Rai.

Urmează vederea unui suflet păcătos, care, la ieşirea din trup, este aşteptat de asemenea de îngeri şi demoni. Când ajunge în spaţiul locuit de duhurile necurate, este întâmpinat de Uitarea, Clevetirea, Duhul desfrânării şi alte duhuri, care i se adresează:

„Încotro te îndrepţi, suflet nenorocit, şi îndrăzneşti să dai buzna în cer? Stai aşa, să vedem dacă nu găsim în tine ceva de-al nostru! Am găsit, avem în tine bunuri de-ale noastre şi nu-ţi zărim alături vreun ajutor sfânt”[69].

Este dus înaintea lui Dumnezeu, care îl judecă, condamnându-l la pedeapsa Iadului şi trimiţându-l „în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor”[70].

Judecata sufletelor are loc în cel de-al doilea cer. Pavel este dus apoi în cel de-al treilea cer, unde este aşezat Paradisul. Intrarea este descrisă sub forma unei porţi din aur, cu două coloane de aur, cu două tăbliţe de aur deasupra, pe care stau scrise numele celor drepţi de pe pământ, care au deja asigurat un loc în Paradis[71]. Pavel, având alături îngerul călăuzitor, coboară din nou în cel de-al doilea cer, unde se află Cetatea lui Hristos, un tărâm unde curge lapte şi miere şi unde toţi cei aleşi vor locui după judecata finală[72]. Este pământul cel nou sau Ierusalimul ceresc promis deja în revelaţia Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, şi consemnată în Apocalipsa lui Ioan. Cetatea lui Hristos se află pe lacul Acherusius (Acheronul vechilor greci, Lacul Memoriei la pitagoreici). Cetatea este locuită în primul rând de cei care au fost neprihăniţi întreaga lor viaţă. Cei care s-au pocăit abia spre sfârşitul vieţii, pentru a putea locui în Cetatea lui Hristos, au nevoie de un botez în apa Lacului Acherusius, botez săvârşit de Arhanghelul Mihail. Scopul acestui botez era, probabil, de a pierde memoria păcatelor săvârşite în timpul vieţii, astfel ca sufletul să intre neprihănit în Cetatea lui Hristos. Cetatea este descrisă similar Ierusalimului ceresc din Apocalipsa lui Ioan[73]: este luminată de o lumină mai puternică decât lumina zilei, avea douăsprezece porţi, corespunzând celor 12 seminţii ale lui Israel, şi înconjurată de patru râuri: Fison, Eufrat, Gion, Tigru[74].

După vizitarea Cetăţii, Pavel este dus de îngerul călăuzitor dincolo de Oceanul care înconjoară pământul, într-un loc unde nu era „nici o lumină, ci numai întuneric, întristare şi amărăciune”[75]:

„Acolo am văzut un râu clocotind, de foc, şi, înaintând, am mai văzut o mulţime de bărbaţi precum şi de femei cufundaţi, unii până la genunchi, alţii până la brâu, alţii până la gură, alţii chiar până la rădăcina părului. Şi l-am întrebat pe înger, zicându-i: ‚Doamne, cine sunt cei din răul de foc?’. Îngerul mi-a răspuns: ‚Sunt cei nici calzi, nici reci, fiindcă nu s-au numărat nici printre drepţi, nici printre nelegiuiţi. Şi-au risipit vremea vieţii lor pe pământ petrecând câteva zile în rugăciune, iar restul în păcate şi desfrânări până la moarte’”[76].

La nord de acest loc se află Iadul, unde Pavel vede:

„... nişte gropi foarte adânci, unde se aflau mai multe suflete, unul peste altul (...). Şi am văzut că [sufletele de acolo] gemeau, plângeau şi strigau: ‚Fie-Ţi milă de noi, Doamne!’ Dar nimeni nu s-a milostivit de ele”[77].

Şi mai apoi:

„... am văzut acolo un om bătrân adus şi târât de îngerii Tartarului, care l-au cufundat până la genunchi; un înger din Tartar l-a străpuns cu un fier triunghiular pe care-l avea în mâini; cu acesta prinse să-i scoată bătrânului măruntaiele pe gură. L-am întrebat pe înger, zicându-i: ‚Doamne, cine este bătrânul acesta supus unor astfel de cazne?’ Răspunzându-mi, îngerul mi-a zis: ‚Cel pe care îl vezi a fost un preot care n-a slujit cum se cuvine. Pe când era în viaţă aducea jertfă lui Dumnezeu, la sfântul său altar, mâncând, bând şi desfrânându-se”[78].

Însă condamnaţii au o speranţă: datorită rugăciunilor îngerilor şi a celor drepţi de pe pământ, Hristos dăruieşte celor din Iad o zi şi o noapte (duminica, ziua Învierii) de odihnă, favoare pentru care chinuiţii sunt foarte recunoscători[79].

La rândul său, gnosticismul a produs o mitologie a lumii de dincolo mult mai dezvoltată decât cea din creştinism. Apărut iniţial ca un curent în interiorul Bisericii, dar devenit în scurt timp un sistem de gândire autonom şi rival, care a urmat Biserica îndeaproape timp de secole, gnosticismul a încercat să răspundă nevoii umane de a şti totul. În acest fel, apelând deopotrivă la imaginaţie şi la ansamblul tradiţiei religioase din sud-estul Europei antice şi din Orientul Apropiat, sectele gnostice şi-au alcătuit o învăţătură fundamentată pe lumea de dincolo. Toate scrierile, întreaga iniţiere, pregătirea completă a adeptului aveau ca scop cunoaşterea fiecărui pas ce trebuia să-l facă sufletul pentru a ajunge din nou în Pleroma (plenitudinea divină), de unde a izvorât.

Considerăm ilustrativă pentru concepţia gnostică scrierea cunoscută cu numele Apocriful lui Ioan. Aici, este descrisă antropogonia, care a avut loc după ce Pleroma aude tânguirile Sophiei (o entitate feminină de la marginea Pleromei), ce suferă alături de lumea creată de Ialdabaoth-Authades, fiul avortat al Sofiei. Din Pleroma sunt trimişi doi eoni pentru a salva lumea. Cei doi sunt numiţi Omul Primordial şi Fiul Omului, acesta din urmă fiind reprezentat sub forma unei imagini reflectate de ape. Arhonţii din sferele cereşti văd această imagine şi îşi spun unul altuia: „Să facem omul după chipul lui Dumnezeu şi după asemănarea noastră”. Ei fac o creatură ca imitaţie a imaginii reflectate în apă, care este doar o tentativă nereuşită a omului perfect. Numele acestei creaturi este Adam şi fiecare dintre cele şapte puteri arhontice creează pentru el câte un suflet. Demiurgul creează sufletul osos, Stăpânirea creează sufletul nervos, Gelozia creează sufletul carnal, Providenţa sufletul-măduvă şi forma corpului, Regalitatea sufletul-sânge, Inteligenţa sufletul-piele, iar Sophia sufletul-păr. Pornind de la această bază psihică, 360 de îngeri fac mădularele lui Adam cel ceresc. Adam nu are, însă, suficientă putere pentru a umbla, ceea ce arată cât de restrânse sunt puterile celor şapte arhonţi şi ale celor 360 de îngeri. Numai după intervenţia Sophiei, Dumnezeu-Tatăl dezvăluie lui Ialdabaoth secretul animării lui Adam: Dumnezeu va trebui să-i sufle în faţă o parte din spiritul moştenit de la Sophia. Mulţumită spiritului (pneumei), care îşi are originea în Pleroma, Adam devine superior celor şapte puteri care l-au creat şi chiar lui Ialdabaoth însuşi. Dându-şi seama de aceasta, arhonţii vor să scape de el şi-l aruncă jos, în regiunea materiei, diametral opusă Pleromei.

În această situaţie, Tatăl simte compasiune faţă de Adam: el îi trimite ca ajutor propria sa respiraţie, inteligenţă sau lumină, care este Viaţa (Zoe). Văzând, însă, scânteia spirituală care strălucea în Adam, arhonţii imaginează un nou şiretlic pentru a-l menţine prizonier al materie: îi creează un corp fizic. Din acest moment, Adam va deveni muritor. Odată cu trupul fizic, Adam va primi şi „spiritul contrafăcut”, un fel de chintesenţă a Sorţii[80]. Astfel, omul este sclavul destinului programat de arhonţi, dispărându-i liberul arbitru. Se putea justifica prin această învăţătură inclusiv abuzurile sau nedreptăţile făcute de un adept gnostic, motivându-se că este sclavul „spiritului contrafăcut”. Gnosticul trebuia în primul rând să cunoască parolele şi numele secrete ale arhonţilor, pentru ca, la părăsirea trupului, sufletul său, parte a Pleromei, să se poată întoarce în lumea perfectă de unde a coborât.

Infernul, Purgatoriul şi Paradisul în evul mediu creştin

Vom începe partea dedicată lumii de dincolo aşa cum era văzută în evul mediu cu încă o descriere populară, ce vine din mediul creştin irlandez, dar încă cu influenţe vechi celtice. Purgatoriul Sfântului Patrick a fost scrisă spre sfârşitul secolului al XII-lea – începutul secolului al XIII-lea de un călugăr cistercian. Autorul lucrării afirmă că întâmplarea i-a fost relatată de un alt călugăr, care fusese întovărăşit într-o călătorie în Irlanda de cavalerul Owein, care îi povestise o experienţă trăită de el însuşi. Într-un loc pustiu din Irlanda ar exista o groapă prin care se poate ajunge în Purgatoriu. Însuşi Hristos i-ar fi arătat-o Sfântului Patrick, apostolul irlandezilor, precizând că cei care vor rămâne înăuntru timp de o zi şi o noapte cu un sentiment puternic de căinţă vor obţine iertarea păcatelor. Sfântul Patrick pune să se ridice un zid în jurul gropii şi organizează la intrare o comunitate de călugări. Candidaţii la proba coborârii în groapă sunt foarte numeroşi. Mulţi dintre ei, însă, insuficient pregătiţi, nu mai pot ieşi. Clericii din preajma locului încearcă să-i convingă pe curajoşi să renunţe, iar cu cei încăpăţânaţi fac o pregătire extrem de minuţioasă: cincisprezece zile de rugăciune, o slujbă de împărtăşanie şi exorcism, binecuvântare, procesiune, o ultimă atenţionare asupra primejdiilor pe care le reprezintă prezenţa demonilor. După 24 de ore, călugării fac o nouă procesiune la groapă, şi, dacă penitentul iese din ea, îl însoţesc la biserică.

Owein, care doreşte cu ardoare să obţină iertarea păcatelor, se hotărăşte se coboare. I se dau câteva explicaţii din partea călugărilor: numeroşi demoni vor încerca să-l atragă de partea lor prin ameninţări sau amăgiri, iar el nu-i va putea învinge decât invocând numele lui Iisus. Coborârea îi este însoţită încă de la început de tenebre, duhoare, zgomote înfricoşătoare, scene de groază: trece printr-un deşert întunecat, unde suflă un vânt tăios; apoi, într-un câmp imens, femei şi bărbaţi goi sunt ţintuiţi la pământ: pe un alt teren, şerpi, balauri, broaşte dezgustătoare mănâncă din trupurile unor condamnaţi întinşi pe jos; în altă parte, condamnaţilor li se înfig în corp piroane înroşite în foc, fiind şi biciuiţi în acelaşi timp; ceva mai încolo se văd osândiţi care sunt spânzuraţi de sex, sâni, de ochi, fiind torturaţi în acelaşi timp, în vreme ce alţii sunt prăjiţi sau fripţi; agăţaţi de o roată de foc, mai mulţi bărbaţi se rotesc în flăcări; alţii sunt cufundaţi, până la diverse adâncimi, în bazine cu metal topit; asupra unor osândiţi, aflaţi pe vârful unui munte, suflă un vânt de gheaţă care îi aruncă într-un fluviu de foc.

Dintr-un puţ ţâşneşte o uriaşă flacără neagră: este intrarea în Infern, din care nimeni nu poate să iasă. Aici lui Owein nu îi este permis să intre. Ajunge apoi la o punte peste un fluviu de foc din care demoni ies să tragă în jos sufletele celor păcătoşi. Nişte episcopi îi explică eroului nostru că toţi damnaţii îşi vor găsi mântuirea după ce-şi vor ispăşi păcatele, cu excepţia celor din Infern. În final, cavalerului îi este permis să iasă la suprafaţa pământului, urmând a-şi petrece viaţa în continuare printre călugării cistercieni.

În mediul popular, această poveste a avut un efect extraordinar de lung în timp. Chiar şi în prezent, cu toate interzicerile formulate de Biserică, în nordul Irlandei se mai găsesc o mulţime de entuziaşti care să petreacă 24 de ore în câte o groapă din munţi[81].

Pentru înfăţişarea canonică a lumii de dincolo, dar într-un stil popular, apropiat de oamenii simpli, ne adresăm lui Dante. A sa Divina Comedie a rămas peste secole nu doar ca mare operă literară, ci şi drept cea mai detaliată descriere a lumii nevăzute, făcută într-un mod memorabil.

La începutul poveştii, îl găsim pe Dante într-o pădure. Se întâlneşte aici cu poetul antic Vergilius, care îl invită la o vizită în Infern şi Purgatoriu (fiind necreştin, nu putea intra în Paradis).

La intrarea în Infern, la care se ajunge printr-un drum „aspru şi silvestru”, stă scrisă celebra inscripţie:

„Prin mine mergi la cuibul întristării,

prin mine mergi la veşnic plâns fierbinte,

prin mine mergi la neamul dat pierzării.

Justiţia mişca pe-al meu Părinte;

puterea cea divină m-a durat,

iubirea primă şi suprema minte.

Când eu n-am fost, nimic n-a fost creat,

ci veşnic tot şi-n veci voi fi durată,

să lase-orice speranţă cine-a-ntrat”[82].

Infernul este organizat în nouă etaje sau cercuri. În fiecare cerc şi subdiviziune a lui se găsesc diverşi damnaţi, în funcţie de gravitatea păcatelor săvârşite. În cercul al doilea, de pildă, sunt aşezaţi desfrânaţii:

„Acu-ncepui s-aud acele toate

urlări de-aici şi-amar fui străbătut

de multul plâns ce tristul neam îl scoate.

Era-ntr-un loc de-orice lumină mut,

Ce muge-aşa ca marea-ntărâtată

Când largul ei de volbură-i bătut.

Vârtej drăcesc ce nu mai stă vrodată,

Ia morţi de-a valma-nfuria lui cu sine,

Să-i zguduie-nvârtindu-i şi să-i zbată.

Iar când furia volbirii ce vine

cum plâng atunci, cum urlă toţi în vale,

si-azvârl blăstem puterilor divine!

Ştiui că ăstor chinuri infernale

Supuşi sunt cei ce-având plăcerea ţel

Fac mintea roabă poftelor carnale.

Cum grauri ia şi-al toamnei vânt cu el

Pe mii de-aripi mulţimea lor zbătută,

Pe-aceşti mişei, cumplitul vânt astfel

Şi-n jos şi-n sus şi-aici şi-acolo-i mută,

Şi nu mai pot să spere-n veci încai

Nu stare-n loc, ci caznă mai scăzută!”[83].

În cercul al nouălea, subdiviziunea întâi găsim trădătorii:

„Văzui urlând în ger mai mulţi de-o mie,

şi-aşa făcuţi, că reci fiori îi am

de-al gheţii vad, şi-avea-i-voi în vecie!

Pe când acum spre centru ’naintam,

Spre care-orideunde-orice e greu ia zborul,

Şi-n gerul cel de veci eu tremuram;

Nu ştiu destin ori vrere-a fost, ori zorul

Dar peste ţeste-astfel trecând, izbii

Puternic pe-una-n faţă cu piciorul”[84].

Şi mai jos:

„Eram de-aici departe, când văzui

doi inşi într-un ponor, şi-un ins avându-l

pe-al altui cap căciulă peste-al lui.

Cum vâră-n pâine dinţii săi flămândul,

Aşa cel de deasupra-i înfigea

În cap la ceafă celuilalt, rozându-l”[85].

Purgatoriul este imaginat ca un munte cu şapte nivele, pe care cei nedesăvârşiţi, care aşteaptă rugăciunile Bisericii sau mila lui Dumnezeu, îl urcă fără oprire, cu speranţa izbăvirii. La primul nivel, întâlnim trufaşii, ce merg împovăraţi de pietroaie[86]. La nivelul al patrulea şed leneşii:

„...văzui o gloată care-amar plângea

şi-n pulbere-având faţa-ntreaga gloată.

‚lipit-am de pământ inima mea’,

aşa-şi oftau, şi-atât de-adânc, suspinul

că vorba noastră nici nu s-auzea”[87].

Ajungând într-un final în vârful muntelui, Dante intră în Raiul pământesc, unde o zăreşte pe Beatrice, iubita sa moartă de tânără, care-i va fi călăuză de acum încolo.

Tronul lui Dumnezeu sau Empireul se află la capătul unei călătorii prin sferele cereşti, pe care Dante o face însoţit de Beatrice. La fel ca Infernul, şi Paradisul este alcătuit din nouă straturi, locuite de suflete cu atât mai desăvârşite cu cât se află în sfere mai înalte.

În cerul al optulea se găsesc sufletele triumfătoare, cei care au murit pentru credinţă:

„’O, voi, părtaşi aleşi la mare cină

a Mielului cel sfânt ce vă hrăneşte,

aşa că vrerea vi-e de-a pururi plină,

prin sfântul har ăst om de ciuguleşte

gustând din fărmuri de pe-a voastră masă

cât timp el încă-n trup trăieşte,

vedeţi-i multul dor care-l apasă,

şi-l rouraţi puţin: voi beţi izvorul

din care-ale lui gânduri tind să iasă.’

A zis. Şi se făcu tot insu-n corul

Voios o sferă, pol având statornic

Şi dând văpăi ca-n goană meteorul (...)

...aceste hori de duhuri care,

danţând grăbit ori lin, vădeau prin joc

divers gradata lor ferice stare.

Din cel ce-orna mai mult sublimul loc

Văzui ieşind un foc aşa ferice

Că n-a rămas în cer mai viu alt foc”[88].

În cerul al nouălea sunt aşezate oştile de îngeri, după care Dante soseşte în Empireu, unde este însuşi tronul lui Dumnezeu:

„Şi-atare-n văz s-aprinse-n ochii mei

că nu-i pe lume-atât de pură pară

încât să n-am puteri s-o rabd cu ei.

Şi ca şi-un râu văzui lumină clară

Şi-aprinsă de lucori, cu maluri pline

De-o negrăit de dulce primăvară.

Şi vii schintei roiau fără de fine

Din râu, căzând pe florile din maluri,

Părând cu aur c-ai tivi rubine.

Ca bete de miros acele-opaluri

Săreau de-aci-n vârtejul fără pace

Şi-un foc căzând alt foc scotea din valuri”[89].

Empireul este, deopotrivă, şi lăcaşul Fecioarei Maria, a marilor sfinţi, a patriarhilor Vechiului Testament şi al îngerilor.

Divina Comedie se încheie cu trezirea din vis a poetului. Prin conţinutul său, lucrarea rămâne o capodoperă şi o sinteză a creaţiei culturii creştine medievale. „Admirăm perfecţiunea unui infern în acelaşi timp popular, intelectual şi teologic”[90], ce va rămâne un model peste secole.

Lumea de dincolo în cultura populară românească

În cadrul mentalităţii tradiţionale româneşti, numeroase surse ne dau o imagine bogată atât asupra morţii cât şi a traseului sufletului şi a lumii de dincolo.

Moartea este văzută, de regulă, ca o „babă hâdă şi urâtă şi slabă”[91]. Totuşi, moartea este o etapă prin care trece orice fiinţă vie, şi, prin urmare, trebuie acceptată. Fenomenul morţii este prefigurat de o serie de „semne”: trosnetul grinzilor, căderea icoanelor din perete, cântecul „cocoşesc” al găinii[92], etc. Uşurinţa sau, dimpotrivă, greutatea cu care sufletul iese din trup depinde de gradul de moralitate al muribundului[93]. Un copil, de pildă, fără păcate, poate vedea chiar Paradisul pe patul de moarte, iar trecerea lui în lumea cealaltă este uşoară:

„Moartea la om vine în toate felurile; la copii vine aşa senină, cu frumusaţă. Uite, când a murit un frate mai mic al mamei, copilu’ să tot uita în sus, pă părete. Şi l-a întrebat atunci ce vede? Da el a răspuns: uite mamă un porumb al frumos şi o grădină cu flori. Mama bătrână nu vedea nimic, da copilu’ vedea”[94].

Pentru ca trecerea să fie benefică sufletului, este nevoie ca imediat după deces să se aprindă o lumânare, pentru ca sufletul să aibă lumină pe drumul spre Rai[95]:

„Poporul dă celui ce moare o lumină de ceară în mână, aprinsă, care se crede că dacă i-ar lipsi din mână, la ieşirea sufletului, ar fi o mare nenorocire, căci sufletul ar rămânea pe întuneric şi nu şi-ar putea afla calea ce duce spre rai”[96].

Alături de lumânare, în mâna sau gura decedatului se pune unul sau mai mulţi bani, pentru a putea plăti vămile ce le are de trecut spre lumea de dincolo:

„La români, banul pentru plata luntraşului se pune în gură sau între degete. Luntraşul trece sufletul peste un râu lat, care desparte cele două lumi”[97];

„La mort se leagă o para la degetul mijlociu, ca să aibă cu ce plăti cele nouă vămi”[98];

Odată ieşit din trup, se credea că sufletul se aşează lângă uşa casei, la streaşină, la fereastră, sau se plimbă prin locurile în care a trăit. Perioada acesta de stare ambiguă, între lumea morţilor şi lumea viilor, dura, de obicei trei zile, până la înmormântare, unele surse mergând, însă, până la 40 de zile:

„Sufletul mortului şade în uşa casei până pleacă la biserică, şi de aceea se pune pânza în streaşina casei”[99];

„Sufletul mortului şade în streaşina casei până la trei zile, când se mătură”[100];

„Sufletul omului mort şade 40 de zile în streaşina casei”[101];

„Se crede că sufletul mortului, până ce n-a tras clopotele, stă încă pe pământ şi mortul aude toate câte vorbesc în casă”[102];

„În locul unde a murit cineva, în trei nopţi se pune o strachină cu apă, pentru ca să beie sufletul mortului, care vine acolo până la trei zile după îngropare”[103];

„Sufletul mortului umblă 6 săptămâni prin toate locurile pe unde a umblat el cât a trăit şi apoi se duce la locul unde e ursat”[104];

„Sufletul, după ce a ieşit din om, şade într-un ungher al casei şi acolo aşteaptă până ce scoate mortul afară, apoi iese şi el cu acesta din casă şi, după ce-l petrece la mormânt şi vede cum îl pun în groapă, se înalţă la cer”[105];

„Omul, după ce moare, îngerul îi poartă sufletul prin toate locurile pe unde a umblat cu trupul; după aceea se întoarce acasă şi se pune pe streaşină, unde şade trei zile; în timpul acesta venindu-i sete, zice îngerului: ”Vai, îngere, mult îmi este sete”. Îngerul îi răspunde: „Du-te în casă şi bea apă”. Sufletul se duce, dar îndată iese afară şi spune îngerului: „N-am băut, căci mi s-a făcut mare scârbă văzând acolo un hoit mare”. (Acel hoit e corpul lui) Atunci îngerul îi zice: „Vezi, în trupul acela ţi-ai făcut tu veacul, şi abia acum ai ieşit din el”. De acest răspuns, sufletul este mai mult mâhnit”[106].

Urmează trecerea sufletului în lumea de dincolo, în locul meritat de fiecare. Călătoria are loc după două scenarii:

· trecerea peste apele, câmpurile ori pădurile care despart lumea noastră de lumea cealaltă (vămi „orizontale”);

· trecerea prin vămile văzduhului; uneori, cele două scenarii se îmbină.

În acest context, rolul cântecelor „de petrecut”, a bocetelor şi cântecului „Zorilor” este cel jucat de cunoaşterea sacră în culturile antice: ghidarea sufletului pentru a ajunge cu bine în locul de odihnă. Astfel, un bocet din Gorj spune:

„ - ’Năinte să mergi,

Să nu te sfieşti,

Să n’o iei la stânga,

Că-i poteca strâmbă.

Ţî s’o face, face

To locuri arate,

- Da cu ce-s arate?

- Cu bivoli arate,

Spine semănate.

- Cu ce sunt grăpate?

- Cu bivoli grăpate,

Spine semănate,

- ’Nainte să mergi

Să nu te sfieşti

S-o iei la direapta,

Că-i poteca dreaptă.

Ţî s’o face, face

To locuri arate.

- Da cu ce-s arate?

- Cu boi albi arate,

Grâne semănate.

- Şi cu ce-s grăpate?

- Cu boi albi grăpate,

Grâne semănate.

- ’Năinte să mergi,

Să nu te sfieşti.

Ţî s’o face, face

Tot o tufă diasă,

Tufă de răichită.

Nu e tufă de răichită,

I Maica Precesta’mpodobită

Să’ngenunţi la ea

Să-i săruţi poala

’Năinte să mergi,

Să nu te sfieşti.

Ţî s’o face, face

Tot un bâlciuleţ,

Să bagi mâna-n poznar

Şi să-ţi târguieşti,

Vama s-o plăteşti”[107].

Este un fapt obişnuit în cântecele funerare polaritatea stânga / dreapta, cea din urmă fiind direcţia benefică. În acest bocet sesizăm şi întâlnirea sufletului cu Sfânta Fecioară Maria, care indică drumul cel bun către Rai, funcţie care ne este mai clar dezvăluită într-un alt bocet:

„- Nainte să mergi

Unde-i mai vedea

Răchită-nflorită,

Nu este răchită,

Ci e Maica Sfântă,

Ei să-i îngenunchi,

Poala să i-o pupi,

De ea să te rogi

Ea să-ţi mai arate

Pe unde să dai,

Ca să ajungi în Rai”[108].

Alteori, însuşi Hristos sau îngerii primesc funcţia de ghid al sufletului.

Un cântec al „Zorilor” tot din judeţul Gorj ne prezintă călătoria sufletului printr-un codru des, unde va sufletul întâlneşte un lup cu rol psihopomp:

„Scoală, Nicolaie, scoală,

Scoală dze iăş afară,

Că soarele apune

Colo codru tună.

Codru ieste mare,

Fără lumânare,

Codru ieste dzes,

Dzin iel nu măi iăşi.

Năintse să merzi,

Tot sama să-ţ iei,

Că tot ţ-o iăşi

Tot lup înăintse

Ca să tse’nspăimântse.

Să nu kiotseşti,

Frăţâor să-l fasi,

Că iel ştie bine

Sama văilor

Şi-a colniselor.

Năintse să merzi

Pănă la răscrusi.

Că-s potsesi în crusi;

Tot sama să-ţ iei

Calea să-ţ apusi,

S’o iei la dreapta,

Că-i potseca curată,

Cu plugu arată;

Cu flori semănată;

Să n’o iei la stânga,

Că-i potseca strâmbă,

Cu cai arată,

Cu spini semănată”[109].

În alte cântece funerare, locul lupului este luat de vulpe[110] sau vidră[111]:

„Seara va-nsera,

Gazda nu-i avea

Şi-ţi va mai ieşi

Vidra înainte,

Ca să te-npăimânte.

Să nu te-npăimânţi,

De soră s-o prinzi,

Că vidra mai ştie,

Seama apelor

Şi-a vadurilor

Şi ea mi te-a trece,

Ca să nu te-nece,

Şi mi te-a purta

La izvoare reci,

Să te răcoreşti

Pe mâini pănă-n coate

De fiori de moarte”.

Un cântec funerar de o mare valoare este bocetul „de petrecut” din Banat, din care sunt cunoscute câteva variante extinse şi extrem de detaliate privind traseul sufletului. De aici aflăm că sufletul, după un drum spre apus, ajunge la marea care desparte cele două lumi. La malul mării este „bradul zânelor / trecătoarea apelor”, care este rugat să-şi întindă vârfurile pentru a putea trece marea. Iniţial, bradul refuză cererea, invocând pericolul ca puii şoimului, vidrei şi şarpelui, care şi-au făcut culcuş în ramurile sale, să sperie sufletul, care să cadă în mare:

„- Eu nu pot întinde,

Să le poţi tu prinde

Rădăcini ale mele

Să treci peste ele

Că-min-a-ncuibat

Şi-apoi a puiat

Galbănă şerpoane

Ce piere de foame

Nici nu vei gândi

Puii te-or simţi

Şi or şuiera

Tu te-i spăimânta

În mare-i cădea

Şi te-i îneca...”[112].

În final, bradul se învoieşte şi îl ajută să treacă marea, unde îl aşteaptă un nou drum. Pentru început, va întâlni o răscruce străjuită de o salcie. Sufletul iniţiat în prealabil va urma drumul din dreapta, unde va trece peste câmpii înflorite. Se va opri să culeagă flori, care îi vor stinge dorul de lumea celor vii. În continuare, va da peste un măr înfăţişat ca axă a lumii, la rădăcina căruia va găsi o fântână străjuită de Sfânta Maria, care dă sufletelor să bea din fântână, băutura având ca efect uitarea lumii celor vii. O nouă etapă în drum va duce sufletul în faţa unei răchite care de fapt este tot Maica Domnului, ghid al sufletului spre ultima etapă, „poarta Raiului”, unde acesta va aştepta să i se permită intrarea, ceea ce îi va închide definitiv calea de întoarcere în lumea de aici[113].

Scenariul care cuprinde trecerea prin vămile văzduhului este puternic înrădăcinat în concepţia populară, având, însă, o origine clar cărturărească, despre care vom vorbi mai jos.

Conform surselor folclorice, se povesteşte că, la încercarea unor îngeri de a deveni egalii lui Dumnezeu, Creatorul a poruncit să fie azvârliţi din înaltul cerului. Fiind prea mulţi cei care cădeau, la un moment dat, Domnul a cerut ca fiecare din îngerii căzuţi să rămână acolo unde se afla. Astfel că unii au căzut sub pământ, în Iad, alţii pe pământ, iar alţii în diferite straturi ale spaţiului dintre cer şi pământ[114]. Cei din urmă au hotărât să facă mai multe vămi, unde să oprească sufletele nevrednice. Fiecărei vămi îi corespunde o anumită categorie de păcate, cei care sunt găsiţi vinovaţi de ele fiind opriţi şi aruncaţi în Iad. Numărul vămilor diferă de la caz la caz: după unele opinii sunt 7, după altele 9, 12, 24 sau 99. Cele mai multe texte se pare că vorbesc despre 24 de vămi[115].

Dacă are loc trecerea cu succes prin vămi, sufletul ajunge la puntea peste Iad, foarte subţire, cât o muchie de cuţit. Aici, în faţa sufletului apar o pisică şi un câine. Pisica încearcă să împingă sufletul în prăpastia Iadului, în timp ce câinele încearcă să-l ajute la trecere. Dacă sufletul este lipsit de păcate, va reuşi să treacă puntea, dacă nu, va cădea în focul cel veşnic. În unele cazuri, mai poate primi un ajutor de la un personaj cu înfăţişare de om, căruia sufletul trebuie să îi dea o para, drept plată[116]. Unele texte vorbesc despre trei părţi ale punţii spre Rai. În prima parte cad cei foarte păcătoşi, în cea de-a doua cei „mijlocii”, iar în partea a treia cei cu foarte puţine păcate. Cei care cad în ultima parte, pot foarte uşor să iasă afară din Iad[117]. Uneori, în cursul trecerii prin vămi, sufletul este pus într-o balanţă pentru a se verifica moralitate lui[118].

Aşadar, în funcţie de meritele sale, sufletul celui decedat ajunge în Rai sau în Iad. Raiul în imaginarul popular românesc ţine aproape exclusiv de registrul gastronomic şi distractiv. Este o grădină îmbelşugată, plină de veselie, unde sufletele mănâncă din belşug ceea ce rudele au dat spre pomana lor[119]. De jur împrejurul Raiului sunt câmpii întinse prin care trece un râu mare numit „Apa Duminicei”[120]. În Paradis, sufletul îşi va întâlni rudele şi cunoscuţii, aşa cum spune un bocet:

„Şi-ţi vor mai ieşi

Tineri şi bătrâni,

Tot cete de fete,

Pâlcuri de neveste

Să te uiţi prin ei,

C-or fi şi de-ai mei.

Ei când te-or vedea

Bine le-o părea”[121].

Într-o colindă se prezintă Raiul în felul următor:

„Noi la Rai când am ajuns,

Raiul nouă s-o deschis.

Dar în Rai ce mai era?

Numai păhăruţe pline,

Date de pe iastă lume”[122].

O colindă bănăţeană ne spune că:

„Raiul e ca şi-o grădină,

Unde-i ziua tot senină

Şi nu-i noaptea-ntunecoasă

Şi nu-i soarta ticăloasă.

Câmpurile înfloresc,

Iară munţii înverzesc.

Păsările dănţuiesc,

Apele se limpezesc

Şi cei buni în veci trăiesc!”[123]

O categorie de surse folclorice mai puţin folosită în chestiunea care ne interesează este formată din baladele tip „Soarele şi Luna”. Este o legendă etiologică, care ne prezintă originea celor doi aştri. Soarele şi Luna erau frate şi soră într-un trecut îndepărtat. Soarele se îndrăgosteşte de sora sa şi doreşte să se căsătorească cu ea. Luna, însă, îl trimite pe Soare să ceară învoire de la Dumnezeu sau, în unele cazuri, de la Adam, pentru a înfăptui incestul. Dumnezeu nu permite căsătoria incestuoasă, prilej de a-i arăta Soarelui Raiul (locuit de cei care au respectat legile morale) şi Iadul (în care se află imoralii). Raiul este prezentat ca un loc din care bunăstarea şi veselia nu încetează:

„Făclioare-aprinse,

Mesioare-ntinse,

Păhărele pline;

În jur prejur de masă,

Nişte pomişori

Sunt verzi înfloriţi;

Dar prin crângurele,

Nişte păsărele.

Da’ nu-s păsărele

Ci sunt copilaşi,

Mândri îngeraşi,

Cântă, fericeşte,

Părinţii şi-odihneşte”[124].

În aceleaşi balade, Iadul este prezentat în imagini diametral opuse Raiului:

„La Iad că mergea,

Iadu descuia,

Cu ochii că vedea:

Făclioare stinse,

Mesioare strânse,

Păhărele seci;

Împrejur de masă,

Nişte pomişori,

Nu sunt înfloriţi,

Negri şi pârliţi;

Iar prin crăngurele,

Nişte păsărele;

Da’ nu-s păsărele,

Ci sunt copilaşi,

Sunt necreştinaţi”[125].

După alte credinţe, Iadul este în interiorul pământului, întunecos, locuit de sufletele celor condamnaţi şi de „viermii neadormiţi”[126]. Unii damnaţi ard în foc, alţii sunt mâncaţi de viermi, alţii dansează într-un câmp cu mărăcini[127]. În jurul Iadului se află o câmpie stearpă, ca arsă de foc. Prin această câmpie trece „Apa Sâmbetei”, care se varsă în Iad. Tot în Iad regăsim fel de fel de balauri, broaşte râioase, şerpi şi alte fiare scârboase. Conform unor surse, sufletele celor damnaţi stau în Iad doar o perioadă limitată în timp, până îşi ispăşesc păcatele, după care ies şi se menţin într-o stare intermediară în aşteptarea Judecăţii finale[128].

O colindă din Banat ne redă amănunţit Iadul:

„Cătră mijloc cine sunt?

Să ferească Domnul sfânt!

Sunt cei răi, în fier legaţi

Până-n brâu în foc băgaţi,

Fripţi de sete, morţi de foame,

Nime din ei nu mai doarme

De dureri, din dinţi scrâşnesc

Şi nicicând se miluiesc!”[129]

Găsim în imaginarul popular românesc mai multe elemente creştine într-un scenariu necreştin, semn că doctrina creştină a pătruns destul de puternic în rândul populaţiei săteşti. Alături de aceste elemente, regăsim, desigur, traseul arhaic, al drumului iniţiatic parcurs de suflet către lumea de dincolo, drum în care trebuie să-şi găsească ajutoare năzdrăvane care să-i faciliteze trecerea.

Lumea de după moarte în teologia creştină contemporană

Pentru înţelegerea celor mai importante elemente dogmatice ale teologiei creştine în chestiunea morţii şi a vieţii de după moarte, vom înfăţişa câteva elemente din teologia ortodoxă şi din cea catolică. Am ales să trecem peste poziţia teologilor protestanţi în primul rând datorită multitudinii de opinii şi inexistenţei unei autorităţi care să garanteze validitatea lor.

Scrierile ortodoxe despre lumea de dincolo se împart în două categorii:

· luări de poziţie „populare”;

· scrieri dogmatice.

În prima categorie intră acele scrieri care au influenţat în mod hotărâtor imaginarul popular al Infernului şi Paradisului. În cazul românesc, este vorba de problema vămilor văzduhului. Una din primele traduceri româneşti a unei cărţi legate de vămi aparţine lui Ilarion Ieromonahul (prima jumătate a secolului al XVIII-lea), dar este sigur că credinţa era răspândită mai de timpuriu prin intermediul unor cărţi slavone. Chestiunea vămilor este proprie creştinismului răsăritean, nefiind întâlnită în mediul occidental catolic. Originea sa este legată, cu probabilitate, de apocrifele antice (îndeosebi cele gnostice, axate pe trecerea sufletului prin „vămile” arhonţilor[130]), perpetuate, prin intermediul diferitelor tradiţii particulare la limita ereziei, până în modernitate.

Povestirea care stă la baza concepţiei despre vămi, aşa cum este cunoscută în lumea ortodoxă, este „Viaţa Cuviosului Vasile cel Nou”, despre care tradiţia spune că ar fi trăit la sfârşitul secolului al IX-lea – începutul secolului al X-lea în Bizanţ. Acest Cuvios, pomenit de Biserică la 26 martie, se povesteşte că avea un ucenic, pe nume Grigorie, şi o slujnică deosebit de virtuoasă, pe nume Teodora[131]. Murind Teodora, Grigorie este preocupat de soarta ei după moarte. Ca urmare, în vis îi apare slujnica, care îi relatează călătoria de la ieşirea sufletului din trup până la intrarea în Rai. Pe patul de moarte, îşi aminteşte Teodora, a zărit înconjurând-o o mulţime de demoni, ce încercau s-o înfricoşeze. Sosesc apoi doi îngeri, care o întăresc pe muribundă. În final, vine şi moartea:

„Ca un leu răcnind, cu chipul foarte înfricoşat, asemănarea ei ca şi cum i-ar fi fost omenească, iar trup neavând nicidecum, numai din oase omeneşti fiind alcătuită. Şi purta felurite unelte de muncire, săbii, săgeţi, suliţe, bărzi, coase, seceri, ţepuşi, pile, topoare, tesle, undiţe şi alte unelte neştiute”[132],

care îi smulge sufletul din trup, turnându-i pe gât o băutură extrem de amară. Urmează trecerea prin vămile văzduhului, patronate de demoni, a căror datorie este de a opri sufletele care au păcătuit mai mult într-o anumită categorie de păcate, corespunzătoare fiecărei vămi. În periplul său, Teodora este însoţită de cei doi îngeri, care au rolul de a tempera elanul demonilor şi de a înfăţişa faptele bune ale Teodorei, mult mai numeroase decât păcatele. Un ajutor deloc neglijabil l-a dat Cuviosul Vasile, care, deşi încă aparţinător lumii noastre, apare şi Teodorei înainte de începutul ascensiunii pentru a înmâna îngerilor o aparentă pungă cu galbeni, dar care conţine, de fapt, „rugăciunile Bisericii şi ale sfinţilor pentru cei ce mor creştineşte”[133].

Datorită meritelor personale şi „pungii” Cuviosului Vasile, Teodora trece prin cele 20 de vămi, pentru a intra pe porţile cereşti în Rai. După ce i se arată Raiul de către îngeri, este dusă să vadă Iadul, loc de suferinţă veşnică fără speranţă. După 40 de zile este aşezată în Paradis, într-un loc de odihnă, în aşteptarea Judecăţii finale[134].

Răspândită în tot mediul ortodox, reluată în lucrări de popularizare, fragmentul prezentat mai sus din „Viaţa Cuviosului Vasile cel Nou” a incitat imaginarul popular prin descrierile detaliate ale traseului şi lumii de dincolo, ajungând la o răspândire largă.

Un alt text cu o influenţă demnă de lua în considerare este cel atribuit Sfântului Macarie Egipteanul, căruia îngerii i-au înfăţişat într-o viziune soarta sufletului după moarte. Conform acestei scrieri, după despărţirea sufletului de trup. primul locuieşte pe pământ încă două zile în care, călăuzit de îngeri, vizitează locurile prin care a trăit. În a treia zi, sufletul urcă la Cer pentru a-L slăvi pe Dumnezeu[135]. Spre Cer are de trecut prin vămi. În următoarele şase zile, sufletul vizitează lăcaşurile cereşti, pentru ca în a noua zi să se închine din nou Creatorului. Din acel moment, timp de 30 de zile, sufletul va fi dus să viziteze Iadul. În a patruzecea zi de la moarte, urcă din nou la Cer şi se închină pentru a treia oară lui Dumnezeu. Acum are loc judecata particulară, când Hristos decide locul pe care îl va ocupa sufletul până la Judecata finală[136].

În modernitate, „Viaţa Cuviosului Vasile cel Nou” şi viziunea Sfântului Macarie Egipteanul au fost revalorificate de o lucrare scrisă în franceză de către un călugăr rus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Lucrarea, în două volume, cu titlul Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte, a fost tradusă în româneşte prima dată la sfârşitul secolului al XIX-lea[137]. Influenţa sa şi a „Vieţii Cuviosului Vasile cel Nou” va creşte începând cu perioada interbelică când protosinghelul Nicodim Măndiţă va concepe o lucrare imensă, în două volume cuprinzând fiecare în jurul a 800 de pagini, axată tocmai pe descrierea traseului sufletului prin vămi. Cartea a fost republicată în ultimii ani[138]. În dorinţa de a unifica tradiţia populară cu concepţia cărturărească, Măndiţă adaugă încă patru vămi la ascensiunea sufletului, pentru a ajunge la 24[139]. Cu excepţia acestor adăugiri, lucrarea reproduce textul „Vieţii Cuviosului Vasile cel Nou”, completată cu o mulţime de scurte povestiri anecdotice şi învăţături ale Bisericii. Influenţa în mediul rural a acestei cărţi a fost covârşitoare, în unele locuri fiind considerată şi astăzi a doua carte după Sfânta Scriptură, ca importanţă.

Trecând la teologia ortodoxă „oficială”, vom vedea o scădere evidentă a „spectaculosului”. Teologia morţii se bazează mai mult pe ceea ce este cu adevărat util credinciosului, depăşind atracţia pentru descrierea traseului sufletului sau a Raiului sau Iadului. Principiile de la care pleacă Biserica în formularea teologiei sale dogmatice în privinţa morţii este raţională: sursele de bază ale creştinismului, adică Vechiul şi Noul Testament, precum şi Sfânta Tradiţie nu ne permit fabularea pe texte inexistente, necanonice sau „populare”. Pentru creştinul obişnuit, este cu mult mai important să cunoască ce înseamnă Raiul şi Iadul, de ce unele suflete se duc la pătimire veşnică sau temporară ori la odihnă şi fericire veşnică, de ce există moartea, de ce a apărut, ş.a.m.d.

Moartea, după Teologia dogmatică a părintelui Stăniloae, nu este un sfârşit, ci un început şi, în acelaşi timp, o trecere de la o viaţă limitată la o viaţă veşnică. Dacă am rămâne veşnic vii, în această lume, viaţa noastră nu ar avea sens. Am fi nişte fiinţe căzute, prea slabe să se ridice ca să nu mai păcătuiască, ci, dimpotrivă, care ar păcătui o veşnicie[140]. Moartea este deci, împlinirea vieţii. Odată cu moartea şi învierea lui Hristos, Paradisul a devenit deschis tuturor celor care îndeplinesc poruncile dumnezeieşti:

„Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca fiecare după faptele sale cele săvârşite în trup, să primească ori bine ori rău” (2 Corinteni, 5:10);

„Cel ce seamănă în trupul său, din trup va secera stricăciune, iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni, 6:8)[141].

Viaţa pe care o avem este doar una. Avem, prin urmare, o singură şansă de mântuire. Ideea reîncarnărilor, deşi pare optimistă şi darnică la prima vedere, ne propune o mântuire obţinută după mii de treceri succesive prin diferite trupuri sau materii, şi care nici măcar nu este definitivă, ci sufletul o va lua din nou de la capăt, din nou şi din nou, fără un sens şi fără un scop final[142]. Dimpotrivă, o viaţă trăită în harul şi dragostea lui Dumnezeu, are ca finalitate sigură mântuirea veşnică.

Biserica afirmă răspicat că, imediat după moarte, are loc judecata particulară, chemând în sprijin cele scrise de Sfântul Apostol Pavel:

„Rânduit este oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei, 9:27)

Judecata particulară, ca şi la împlinirea timpului, Judecata finală, este făcută de Hristos, care a spus:

„Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan, 5:22).

În cadrul judecăţii particulare, conştiinţa omului va avea un rol important, dezvăluind toate faptele, bune sau rele, făcute în timpul vieţii[143]. Urmează aşezarea sufletului în locul meritat până la Judecata finală, când trupurile vor învia şi vor fi din nou locuite de suflet. Conform celor scrise de Sfântul Pavel, trupul înviat va avea calităţi pe care nu le are trupul nostru de acum: va fi nestricăcios, va fi întru slavă, va fi plin de putere şi va fi duhovnicesc[144].

O parte a celor condamnaţi la pedeapsa în Iad pot ieşi de acolo înaintea Judecăţii finale, dincolo de care nu mai este nici o cale de iertare. Rugăciunile Bisericii şi ale apropiaţilor, precum şi pomenile celor de aici făcute pentru decedaţii morţi într-o credinţă nedesăvârşită, pot scoate pe unii din aceştia şi le poate asigura fericirea veşnică după Judecata de pe urmă[145]. Pedeapsa şi fericirea veşnică, atât cea de după judecata particulară, cât şi cea de după Judecata definitivă sunt asemănătoare: osânda constă în lipsa perpetuă a prezenţei şi dragostei lui Dumnezeu, în timp ce fericirea constă în comuniunea celor mântuiţi cu Dumnezeu, Sfinţii şi îngerii[146]. Între starea de dinainte şi cea de după Judecata finală a lui Hristos, există o diferenţă de intensitate, după spusele teologilor:

„...deşi primesc o anumită fericire îndată după moarte, fericirea deplină o aşteaptă să li se dea abia după judecata din urmă”[147].

În cazul pedepsei, după Judecata de pe urmă, suferinţa va fi şi în trup. Damnatul se va afla într-o:

„depărtare de la faţa lui Dumnezeu, deci de la orice bucurie, lumină şi viaţă. Dar este şi o grozavă simţire de singurătate şi de părăsire din partea tuturor”[148].

Pe lângă aceasta, rob al patimilor pe pământ, el va fi în imposibilitatea de a-şi satisface plăcerile carnale pe care nu şi le-a refuzat niciodată.

Teologia catolică are opinii similare celor ortodoxe, cu câteva diferenţe. Am folosit pentru prezentarea poziţiei catolice Catehismul Bisericii Catolice[149]. Catehismul porneşte de la afirmaţiile des întâlnite în Noul Testament, după care Hristos a înviat din morţi. Aceasta presupune că Mântuitorul a coborât în lăcaşul morţilor, adică în Iad, Şeol sau Hades, ţinând seama că Paradisul a fost închis pentru oameni odată cu căderea proto-părinţilor. Deşi toţi oamenii până la Iisus au ajuns în Şeol după moarte, nu înseamnă că soarta lor a fost identică, după cum ne indică parabola săracului Lazăr[150]. Scopul coborârii în lumea morţilor trebuie legat de dorinţa lui Dumnezeu de a elibera pe drepţii morţi înainte de moartea şi învierea lui Hristos, dar şi de împlinirea menirii sale, prin propovăduirea Evangheliei şi morţilor[151], după cum spune Sfântul Apostol Petru:

„Că spre aceasta s-a binevestit morţilor, ca să fie judecaţi ca oamenii” (1 Petru, 4:6).

Moartea trupească este naturală, până la un anumit punct, dar din perspectiva credinţei, este „plata păcatului” (Romani, 6:23). Pentru cei care mor în harul lui Hristos, ea este o participare la moartea Domnului, pentru a putea participa şi la învierea Lui[152].

Moartea a intrat în lume ca o consecinţă a păcatului, dar a fost transfigurată de Hristos prin moartea şi învierea Sa. De la Hristos încoace, credinciosul moare cu speranţa fericirii veşnice în Paradis[153]:

„Vrednic de crezare e cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El” (2 Timotei, 2:11).

Moartea are loc o singură dată, după cum viaţa este una singură, după cum Sfântul Apostol Pavel spune:

„...este rânduit oamenilor o dată să moară” (Evrei, 9:27)

şi de aceea trebuie să fim pregătiţi în permanenţă pentru trecerea noastră la viaţa veşnică:

„În toate faptele şi în toate gândurile ar trebui să te porţi ca şi cum ar trebui să mori astăzi. Dacă ai avea conştiinţa curată, nu te-ai teme prea mult de moarte. Ar fi mai bine să te păzeşti de păcat decât să fugi de moarte. Dacă azi nu eşti gata, cum vei fi gata mâine?” (Toma de Kempis, Imitatio Christi, I, 23, 1)[154];

„Moartea pune capăt vieţii oamenilor ca timp oferit pentru primirea sau refuzarea harului dumnezeiesc manifestat în Hristos”[155].

Noul Testament prezintă mai multe dovezi despre o judecată particulară imediat după moarte: parabola săracului Lazăr, promisiunea făcută pe Cruce de Hristos tâlharului cel bun, pasajul amintit mai sus din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel [„...este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei, 9:27)], ş.a. Conform faptelor sale, fiecare om va primi răsplata veşnică, fie intrând în „fericirea Cerului”, uneori după trecerea printr-o purificare, fie spre osândă veşnică[156].

Conform unui document magisterial, sufletele desăvârşite se află în comuniune cu Preasfânta Treime, Sfânta Fecioară, cu îngerii şi sfinţii şi:

„...au văzut şi văd esenţa divină cu o viziune intuitivă şi chiar faţă în faţă, fără mijlocirea nici unei făpturi”[157].

În descrierea Paradisului, Scriptura ne vorbeşte în imagini plăcute şi pe înţelesul nostru: viaţă, lumină, pace, ospăţ, vin, grădină. Dar toate aceste imagini nu pot fi decât descrieri palide, adecvate imaginarului nostru, căci:

„Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Corinteni, 2:9).

Se recunoaşte prin aceasta că omul nu poate avea decât indicii mărunte şi irelevante despre lumea de dincolo, pe care o va cunoaşte deplin doar după ce ieşirea din trup, adică după ce „carnea” nu va mai fi stavilă în perceperea unei lumi diferite de cea materială.

Cei care mor în harul lui Dumnezeu, dar într-o stare imperfectă pe drumul desăvârşirii, deşi vor obţine mântuirea veşnică, vor suferi după moarte o purificare pentru a dobândi starea de sfinţenie necesară intrării în fericirea fără sfârşit[158]. Această purificare poartă numele de Purgatoriu, a cărui existenţă este indicată de o serie de texte nou-testamentare:

„...el, însă, se va mântui, dar aşa ca prin foc” (1 Corinteni, 3:15)

„Pentru ca credinţa voastră încercată, mult mai de preţ decât aurul pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă şi spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos” (1 Petru, 1:7);

„Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ” (Matei, 5:26);

„Celui care va zise cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei, 12:32),

de unde teologii au concluzionat că alte păcate pot fi iertate în veacul acesta, iar altele în veacul viitor[159].

Un alt text argumentativ este fragmentul din Cartea a doua a Macabeilor, care spune:

„Şi strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint, a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor!

Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi.

Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus.

Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat” (2 Macabei, 12:43-46).

De aici este revendicat folosul rugăciunii Bisericii pentru morţi, ca şi a altor practici, cum este pomana, indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor răposaţi. În felul acesta, prin practicile Bisericii, cei aflaţi în Purgatoriu pot ajunge la vederea veşnică a lui Dumnezeu[160].

Nu putem fi împreună cu Dumnezeu decât dacă alegem în mod liber să-L iubim. Şi nu putem să-L iubim dacă alegem să păcătuim grav împotriva Lui, împotriva aproapelui nostru sau împotriva noastră[161]. Învăţătura Bisericii catolice pune accent pe libertatea persoanei umane de a alege mântuirea sau pedeapsa veşnică. Prin opţiunile de zi cu zi, prin comportamentul omului faţă de Dumnezeu sau de aproapele său, această alegere transpare. A muri în păcat de moarte fără căinţă şi dezlegare înseamnă opţiunea de a rămâne în permanenţă despărţit de Dumnezeu şi de dragostea Lui. Această stare de autoexcludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu şi sfinţii Săi poartă numele de Iad:

„Pedeapsa principală a Iadului constă în despărţirea veşnică de Dumnezeu, singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi după care aspiră”[162].

Judecata finală, când toţi morţii vor învia, va avea loc la a doua venire, de data aceasta în slavă, a lui Hristos. La acea dată, prin Fiul său Isus Hristos, Tatăl îşi va rosti atunci cuvântul definitiv asupra întregii istorii. Doar atunci vom cunoaşte sensul ultim al întregii lucrări a creaţiei şi a întregii iconomii a mântuirii şi vom înţelege căile pe care Providenţa a călăuzit lumea întreagă spre scopul său final.

„Judecata de pe urmă va arăta că dreptatea lui Dumnezeu e biruitoare asupra tuturor nedreptăţilor săvârşite de creaturile Lui şi că iubirea Lui e mai puternică decât moartea”[163].

Concluzii

Iată-ne ajunşi la finalul lungului periplu prin lumea de dincolo. În acest punct, cititorul se poate întreba care a fost rostul enumerării, aparent într-un mod eclectic, a zeci de surse legate de imaginea lumii de dincolo? Motivul cel mai important este indicarea credinţei nestrămutate a membrilor tradiţiilor culturale şi religioase prezentate în lumea de dincolo. Minuţiozitatea cu care era urmărit şi descris fiecare element din bagajul călătorului în lumea morţilor, uneori exagerată pentru ochiul nostru contemporan, dovedeşte o angajare deplină şi o înţelegere a unui adevăr fundamental: lumea reală, veritabilă, nu este cea de aici, ci cea care începe după moarte. Atât de convinşi de acest adevăr erau, încât, în religia egipteană, filosofia platoniciană sau pitagoreică, gnosticism, creştinismul primelor secole (mai ales înainte de „Pacea Bisericii”), viaţa era văzută doar ca o pregătire a trecerii în lumea veşnică.

Deşi o parte a surselor orientale şi vechi greceşti sunt pesimiste în ceea ce priveşte lumea morţilor (lucru de înţeles ţinând seama că ne aflăm înainte de învierea din morţi a lui Hristos şi deschiderea Cerului pentru cei drepţi), nu se observă niciunde o încercare de a elimina moartea din preocupările mentale. Numărul mare de texte care ni s-au păstrat arată că, chiar şi în Mesopotamia sau Grecia arhaică, moartea făcea parte din lumea viilor şi nu se încerca excluderea ei[164].

În lumea creştină din primele secole, credinţa în lumea de dincolo era atât de puternică, încât creştinii virtuoşi acceptau cu plăcere moartea martirică, fiind convinşi că vor trece imediat la Hristos. Prin aceşti martiri, Biserica primelor trei secole a rezistat opresiunilor.

În timp, însă, puterea credinţei în lumea de dincolo a scăzut vertiginos[165], pentru a se ajunge în ziua de astăzi ca doar o parte din cei care se declară credincioşi practicanţi să mai creadă şi în învăţătura creştină a vieţii de după moarte[166]. Diferenţa între noi şi ei, adică între contemporani şi creştinii ataşaţi Tradiţiei este imensă. Pentru a explica într-un mod simplist decalajul de mentalitate, avem două posibilităţi: suntem noi cei care deţinem adevărul sau sunt ei aceia. Lăsăm cititorul să îşi formuleze singur opinia, a autorului fiind formulată încă de la începutul acestui text.

Nu vrem să încheiem, însă, fără a aminti cuvintele profetice ale Sfântului Apostol Pavel, care, în Epistola întâia către Corinteni, scria:

„Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor?

Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat.

Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră.

Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază.

Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat.

Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre;

Şi atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit.

Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (1 Corinteni, 15:12-19).

Credinţa în viaţa veşnică este cheia de boltă a edificiului creştin. Când se scoate această piatră, întreaga construcţie se prăbuşeşte, iar noi suntem astăzi martori la această prăbuşire.

inapoi________inapoi la cuprins_______inainte

previous________back to contents_________next

Between Theology and popular Culture: Ascension of the Soul and the Word of Beyond

(abstract)

Olivian DULEA

The paper makes a short overview of the mythology of the other world, ending with the Christian theology. The territory I studied contains the Middle and Approach East, the northern of the Black See and the Christian Europe. All the civilizations from this part of the world had a rich mythology of the other world, classified in Hell, Paradise, and Purgatory, eventually. But, we must be very careful: the Paradise we have here, chronologically before Christ, is far from the perfection state promise by the Savior. The difference is explained by the fact that the First Sin of the first couple also has attracted the closing of the Heaven for mankind. Until the death and resurrection of Jesus Christ, the people souls were all going into the Hell. The destiny of each sold were different, as it comes out from the parable of the poor Lazarus and the rich man (Luke: 16, 19-31). From this point of view, the bosom of Abraham is synonym with the Islands of the Happiness from the Greek mythology or the Planes of the Happiness from the Egyptian mythology. Christ himself descended to the Hell (Sheol at the ancient Hebrews), for preaching the Gospel, as St. Apostle Peter says: “For this is why the gospel was preached even to those who are dead, that though judged in the flesh the way people are” (1 Peter: 4, 6), but also to take to Paradise the before righteous people souls. From now on, the Paradise becomes open for all the people successfully looking for the Savior Christ. Unfortunately, beginning with the modernity, the faith in the other world shaded down, for today just a few of the declared Christians believe also in the teachings of the Church concerning the eternal life. Listening to the St. Apostle Paul sayings (1 Corinthians: 15, 12-19), we can say that the attachment to the teachings about the other world is the most important piece of the Christian edifice: when this piece was taken away, the whole edifice is near the break-down, and at this phenomenon are we today witness.

---

[1] Mircea Eliade – Şamanismul, în Marie-Madeleine Davy (coord.) – Enciclopedia doctrinelor mistice, trad. din fr. de Constantin Făgeţan, Timişoara, Editura Amarcord, 1997 (ed. fr. – Paris, 1972), vol. I, p. 41;

[2] Ibidem;

[3] Ioan-Petru Culianu – Călătorii în lumea de dincolo, trad. din eng. de Gabriela şi Andrei Oişteanu, Bucureşti, Editura Nemira, 1994 (ed. amer. – Boston, 1991), p. 67;

[4] “În examinarea fiecărei tradiţii în parte referitoare la călătoriile în alte lumi, vom ţine seama de multiplele aspecte pe care le-a avut şamanismul de-a lungul timpurilor şi de tenacitatea celei mai vechi moşteniri religioase a umanităţii (subl. ns.)” - ibidem, p. 76;

[5] Mircea Eliade, op. cit., pp. 42-43;

[6] Ibidem, p. 43;

[7] Ibidem, p. 46;

[8] Ibidem, p. 49;

[9] Ibidem, p. 51;

[10] Ibidem, p. 66;

[11] Ibidem, p. 68;

[12] Ibidem, p. 69;

[13] Ibidem, p. 71;

[14] Ibidem, pp. 72-73;

[15] Ibidem, p. 74;

[16] Ibidem;

[17] V. cazul blajinilor din cultura populară românească;

[18] Mircea Eliade, op. cit., p. 74;

[19]Epopeea lui Ghilgameş, trad. de Virginia Şerbănescu şi Al. Dima, Bucureşti, Editura Mondero, 1998, pp. 154-155;

[20] Ibidem, p. 155;

[21] Georges Minois – Istoria infernurilor, trad. din fr. de Alexandra Cuniţă, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998 (ed. fr. – Paris, 1991), p. 15;

[22] Ioan-Petru Culianu, op. cit., pp. 81-82;

[23] Maria Genescu – Studiu introductiv la Cartea egipteană a morţilor, trad. din eng. de Maria Genescu, Arad, Editura Sophia, 1993 (ed. eng. – 1895), p. 16;

[24] Cartea egipteană a morţilor, ed. cit., cap. XC, p. 129;

[25] Ibidem, cap. LXXXI, p. 105;

[26] Ibidem, cap. XCIX, p. 137;

[27] Ibidem, cap. LXVIII, p. 100;

[28] Ibidem, cap. IV, p. 43;

[29] Ibidem, cap. XCVIII, p. 135;

[30] Ibidem, cap. XC, p. 129;

[31] Ibidem, cap. LXXVII, LXXXI, LXXXII, LXXXIII, LXXXIV, LXXXVI, LXXXVII, LXXXVIII;

[32] Ibidem, cap. CXXV, pp. 163-164;

[33] Ibidem, p. 164;

[34] Ibidem, pp. 166-167;

[35] Ibidem, cap. CLXXIV, p. 253;

[36] Ibidem, cap. XVII, p. 53;

[37] Ibidem, cap. CXXV, p. 169

[38] Ibidem, cap. CXXX, p. 179;

[39] Ibidem, cap. CLXXV, pp. 254-255;

[40] Georges Minois, op. cit., p. 36;

[41] Ibidem, p. 37;

[42] Mircea Eliade (antol.) – From Primitives to Zen, San Francisco, Editura Harper & Row, 1977, p. 360;

[43] Ibidem, pp. 360-361;

[44] Ibidem, pp. 361-362;

[45] Georges Minois, op. cit., p. 38;

[46] Ibidem, p. 39;

[47] Mircea Eliade, op. cit., p. 359;

[48] Ioan-Petru Culianu, op. cit., pp. 129-131;

[49] În Vechiul Testament, ni se spune despre Enoh: „Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” (Geneza, 5:24);

[50] Ioan-Petru Culianu, op. cit., p. 171;

[51] Ibidem;

[52] Ibidem, p. 172;

[53] Ibidem, p. 173;

[54] Ibidem, pp. 174-175;

[55] Homer – Odiseea, trad. din gr. de George Murnu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956, Cântul XI:50-56, p. 225;

[56] Ibidem, 790-813, p. 246;

[57] Ibidem, 652-656, p. 242;

[58] Mircea Eliade, op. cit., p. 358;

[59] Georges Minois, op. cit., p. 45;

[60] Platon – Phaidon, în Idem – Opere IV, trad. din gr. de Petru Creţia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, 107:d-e, 108:a-c, pp. 126-127;

[61] Ibidem, 113:d-e; 114:a-c, p. 134;

[62] Vergilius – Eneida, trad. din lat. de George Coşbuc, Bucureşti, Editura Univers, 1980, Cartea VI:299, p. 201;

[63] Ibidem, 305-308, p. 201;

[64] Ibidem, 566-569, p. 213;

[65] Ibidem, 608-618, p. 216;

[66] Georges Minois, op. cit., p. 53;

[67] Apocalipsa lui Pavel, trad. din lat. de Cristian şi Smaranda Bădiliţă, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 45;

[68] Ibidem, pp. 49-51;

[69] Ibidem, p. 55;

[70] Ibidem, p. 57;

[71] Ibidem, p. 63;

[72] Ibidem, p. 65 şi urm.;

[73] Ierusalimul ceresc în Apocalipsa lui Ioan este descris în termenii următori:

„Şi avea zid mare şi înalt şi avea douăsprezece porţi, iar la porţi doisprezece îngeri (...)

Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul (...)

Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului.

Şi mi-a arătat, apoi râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (Apocalipsa lui Ioan, 21:12-27; 22:1);

[74] Apocalipsa lui Pavel, ed. cit., , p. 71;

[75] Ibidem, p. 81;

[76] Ibidem, p. 83;

[77] Ibidem;

[78] Ibidem, p. 85;

[79] Ibidem, p. 103;

[80] Ioan-Petru Culianu, op. cit., pp. 200-202;

[81] Georges Minois, op. cit., pp. 156-157;

[82] Dante – Divina Comedie, trad. din it. de George Coşbuc, Iaşi, Editura Polirom, 2000, Infernul, III:1-9, p. 79;

[83] Ibidem, V:25-45, pp. 93-94;

[84] Ibidem, XXXII:70-76, p. 263;

[85] Ibidem, XXXII:124-129, p. 265;

[86] Ibidem, Purgatoriul, X:118-120, p. 351;

[87] Ibidem, XIX:70-75, p. 409;

[88] Ibidem, Paradisul, XXIV:1-21, pp. 664-665;

[89] Ibidem, XXX:58-69, pp. 707-708;

[90] Georges Minois, op. cit., p. 168;

[91] Marcel Olinescu, Mitologie românească, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2001, p. 354; v. şi Ernest Bernea, Moartea şi înmormântarea în Gorjul de nord, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1998, p. 21;

[92] Ernest Bernea, op. cit., pp. 17-21;

[93] Ibidem, p. 22;

[94] Ibidem, pp. 22-23;

[95] Cf., de pildă, Simion-Florea Marian, Înmormântarea la români, Bucureşti, Editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, 1995 (ed. I – Bucureşti, 1892), pp. 23-25; Ernest Bernea, op. cit, p. 25;

[96] Artur Gorovei – Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, Editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, 1995, p. 224;

[97] Gheorghe F. Ciauşanu – Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi noi, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2001, p. 116;

[98] Artur Gorovei, op. cit., p. 249;

[99] Ibidem, p. 223;

[100] Ibidem;

[101] Ibidem, p. 224;

[102] Ibidem;

[103] Ibidem;

[104] Ibidem;

[105] Simion-Florea Marian, op. cit., p. 270;

[106] Ibidem, p. 224;

[107] T. Gîlcescu – Folklor din Gorj, în Grai şi Suflet, VII, 1937, pp. 255-256;

[108] Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999, p. 273;

[109] T. Gîlcescu, op cit., pp. 269-270;

[110] Ion Ghinoiu, op. cit., p. 226;

[111] Mihai Pop, Mitul marii treceri, în Folclor Literar, II, 1968, p. 84;

[112] Simion-Florea Marian, op. cit., p. 280;

[113] Ibidem, p. 281;

[114] Ibidem, p. 286; Marcel Olinescu, op. cit., p. 366;

[115] Simion-Florea Marian, op. cit., p. 287; Marcel Olinescu, loc. cit.;

[116] Simion-Florea Marian, op. cit., pp. 288-289; Marcel Olinescu, loc. cit.;

[117] Simion-Florea Marian, op. cit., p. 289;

[118] Ibidem;

[119] Ibidem, p. 301;

[120] Ibidem, p. 302;

[121] Mihai Pop, op. cit., 86;

[122] Folclor din Moldova, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, p. 257;

[123] Simion-Florea Marian, op. cit., p. 304;

[124] Gr. G. Tocilescu, Christea N. Ţapu – Materialuri folcloristice, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1980. p. 52;

[125] Ibidem;

[126] C. Brăiloiu, E. Comişel, I. Găluşcă-Cîrşmariu – Folclor din Dobrogea, Bucureşti, 1978, p. 209;

[127] Simion-Florea Marian, op. cit., p. 291;

[128] Ibidem, p. 292;

[129] Ibidem, p. 297;

[130] Există o mare diferenţă, însă, între concepţia gnostică şi cea popular-ortodoxă, prima postulând o clară identificare a vămilor arhonţilor cu sferele cereşti antice, ceea ce lipseşte cu desăvârşire în credinţa creştină;

[131] Pentru „Viaţa Cuviosului Vasile cel Nou” am folosit varianta on-line a volumelor Vieţile sfinţilor , apărute la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, între 1991-1998, care se găseşte la adresa www.paginiortodoxe.tripod.com;

[132] www.paginiortodoxe.tripod.com\vsmar\03-26-cv_vasile_cel_nou.html;

[133] Ibidem;

[134] Ibidem;

[135] Părintele Mitrofan – Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte, trad. din fr. de Mitropolitul Iosif, vol. I, Bucureşti, Editura Anastasia, 1993, p. 23;

[136] Ibidem, pp. 29-30;

[137] Am folosit vol. I, ediţia 1993, şi vol. II, Bucureşti, Editura Anastasia, 1996;

[138] Nicodim Mândiţă – Calea sufletelor în veşnicie. Vămile văzduhului, vol. I, Galaţi (?), 1990, vol. II, Bacău, Editura Buna Vestire, 2001;

[139] În „Viaţa Cuviosului Vasile cel Nou”, vămile sunt următoarele: a vorbirii în deşert; a minciunii; a osândirii, clevetirii şi judecăţii aproapelui; a lăcomiei şi beţiei; a leneviei; a furtului, a iubirii de argint; a cametei; a nedreptăţii; a zavistiei; a mândriei; a mâniei; a pomenirii de rău; a uciderii; a vrăjitoriei; a desfrânării; a preadesfrânării; a sodomiei; a ereziei; a zgârceniei; conform cărţii lui Măndiţă, cele 24 de vămi sunt: a convorbirilor şi râsurilor păcătoase; a minciunilor şi păcatelor contra Duhului Sfânt; a clevetirii, judecării şi osândirii aproapelui; a lăcomiei pântecelui; a leneviei; a furtişagurilor şi înşelătoriilor; a iubirii de avuţie, zgârceniei şi risipei; a cametei şi vicleşugului; a nedreptăţii şi a păcatelor strigătoare la cer; a zavistiei şi duşmăniei; a mândriei; a mâniei; a pomenirii de rău şi a răzbunării; a uciderii şi sinuciderii; a descântecelor, vrăjitoriilor şi farmecelor; a desfrânării şi necurăţiilor; a preacurviei şi a amestecării de sânge; a sodomiei; a ereziilor; a nemilostivirii; a idolatriei; a sulemenirilor; a fumătorilor; a simoniei;

[140] Dumitru Stăniloae – Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III, ed. II, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1997, p. 144;

[141] Cf. Ibidem, p. 166;

[142] Ibidem, p. 167;

[143] Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, p. 160;

[144] Ibidem, p. 175;

[145] Ibidem, pp. 164-165; v. şi Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 176;

[146] Ibidem, p. 163;

[147] Ibidem, p. 167;

[148] Ibidem, p. 179;

[149] Catehismul Bisericii Catolice, Bucureşti, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 1993;

[150] Ibidem, p. 146;

[151] Ibidem, p. 147;

[152] Ibidem, p. 224;

[153] Ibidem, p. 225;

[154] Apud Ibidem, p. 226;

[155] Ibidem, p. 227;

[156] Ibidem, p. 228;

[157] Ibidem;

[158] Ibidem, p. 229;

[159] Ibidem, p. 230;

[160] Ibidem;

[161] Ibidem;

[162] Ibidem, p. 231;

[163] Ibidem, p. 232;

[164] Toate tentativele de căutare a nemuririi (de pildă, Ghilgameş), se soldează cu un eşec cu rol educativ: omul este muritor şi nu poate deveni altfel;

[165] Nu ne referim doar la acceptarea sau neacceptarea existenţei unei vieţi după moarte, ci la asumarea conştientă a unei vieţi trăită în virtutea acestui adevăr;

[166] Redăm mai jos câteva rezultate a unor sondaje de opinie cu privire la problema care ne interesează:

- un sondaj din 1986, realizat în Franţa (preluat din Georges Minois, op. cit., p. 356), revelă următoarele:

Credeţi în Infern?	Da	Nu	Nu ştiu
Catolici practicanţi	53%	32%	15%
Catolici practicanţi ocazional	28%	54%	18%
Catolici nepracticanţi	18%	67%	15%
Catolici pe ansamblu	27%	58%	15%

- un sondaj similar, făcut în Statele Unite ale Americii, în 1982 (datele sunt preluate din Ioan-Petru Culianu, op. cit., p. 34) ne dă următoarele cifre:

Cred în Dumnezeu	94%
Cred în viaţa de după moarte	67%
Cred în existenţa Paradisului	71%
Cred în existenţa Infernului	53%