inapoi________inapoi la cuprins_______inainte
Întrebarea
aceasta mi-a venit în minte cu ocazia unui gest surprinzător făcut de
unul dintre criticii noştri de artă: Corneliu Antim a debutat ca
artist (sculptor), alături de graficiana Elena Hagiu-Andrei într-o
expoziţie deschisă la galeria Orizont, la începutul lunii octombrie,
2001. După vernisaj, deşi răcit cobză, Corneliu Antim se
afla într-o dispoziţie specială, în care nu-l mai văzusem
până atunci şi nu l-am mai văzut nici de atunci încolo.
Pe de-o parte, n-am vrut să
pierd ocazia de a sta de vorbă cu el, având, pentru prima dată,
sentimentul unei posibile solidarităţi de breaslă. Comunicarea între
criticii de artă e pasăre rară. Animozităţile dintre
noi, ambiţiile şi ţâfnele ţin de ceva timp locul
intervenţiilor autentice pe care ar trebui să le operăm
împreună în viaţa culturală contemporană.
Pe de altă parte, gestul lui Corneliu Antim a
declanşat o serie de probleme pe care noi, criticii de artă, n-ar mai
trebui să le ocolim. Una dintre acestea e ucenicia criticului în
atelierele de artişti, singurele locuri unde comentatorul „după
ureche” al fenomenului artistic ar putea deveni un exeget avizat. Cât timp
şcoala nu oferă nici măcar posibilitatea cunoaşterii, nu
mai vorbesc de învăţarea tehnicilor artistice, criticul e obligat
să stea pe lângă artişti, să-i vadă lucrând, să
pună şi el mâna pe câte ceva şi în cele din urmă să se
pună chiar în postura artistului, spre a şti exact despre ce
vorbeşte în textele din ce în ce mai încâlcite şi mai lipsite de
conţinut pe care le întâlnim astăzi la tot pasul. Chiar prolixitatea
textelor „critice” se poate explica printr-un disimulat complex de inferioritate
metamorfozat în complex de superioritate. Criticul năzuieşte să
devină o autoritate folosind un limbaj aparent elevat, ce pare accesibil
doar unor „iniţiaţi” dintre care, din păcate, sunt excluşi
artiştii înşişi. Aceasta e deja o veche problemă de comunicare
între creatorii de artă şi comentatorii fenomenelor artistice. Nu e
singura. În dialogul neconvenţional cu Corneliu Antim, mai în glumă,
mai în serios, am reuşit să punctăm problemele mai sus
enumerate. Şi dacă vreţi, ieşirea în public ca artist a criticului
Corneliu Antim, poate fi un început de schimbare a mentalităţilor
şi habitudinilor noastre păguboase.
Luiza Barcan: Cum se
explică faptul că un critic de artă se hotărăşte
să expună ca artist, alături de alt artist?
Corneliu Antim: M-au
convins prietenii mei artiştii, care, unii dintre ei, ştiau ce fac.
Nu puteam să mai stau ascuns. La unii prin ateliere chiar eram nevoit
să lucrez la degroşări, la materialele astea mai dure, la
piatră, fără să înţeleagă ei prea bine ce urma
să iasă, că finisajele toate le făceam acasă, acolo,
ascuns prin bucătărie, în balcon sau la prietenii de prin munţi,
de prin satele astea mai risipite unde mă duceam eu pe la Paşte, de
Crăciun, în vacanţe. Ei habar n-aveau de lumea artelor, nu erau ei
deloc interesaţi de fenomenul ăsta. Erau însă bucuroşi
că fac şi eu ceva.
L.B.:
Expoziţia se numeşte Chiar
grafică, aproape sculptură, titlul semnificând de fapt
alăturarea dintre un artist grafician şi sculptorul Corneliu Antim.
Cred că e ironic, nu, acest titlu?
C.A.: Da, a
fost un mic joc în proiectul nostru, adică al meu şi al Ginei Hagiu.
Îl gândisem de o manieră puţin ghiduşă. Iniţial ea
trebuia să-şi numească conceptul Mai mult decât grafică, ceea ce era chiar în proiectul ei,
întrucât grafica pe care ea o prezintă marchează net, vizibil,
tendinţa către picturalitate, iar aspiraţia ei către
pictură este una deloc disimulată. Iar la mine, aproape
sculptură se legitimează prin faptul că asta şi este.
Eu consider toată întâmplarea asta cu expoziţia de sculptură un
simplu gest de deconspirare, nu am nici un fel de veleitate, aş putea
spune că nici nu mă prea interesează ecourile. Mă simt
foarte bine în preajma lucrurilor pe care le fac, sunt nişte
obiecte-jucării de-ale mele care-mi îmbogăţesc universul
interior, la propriu şi la figurat, aşadar, nevrând să însemne
neapărat un proiect sculptural propriu-zis, i-am spus aproape sculptură, fiind mai mult poezie.
L.B.:
Spune-mi, dacă s-ar detaşa, cum ar vorbi criticul de artă
Corneliu Antim despre sculptorul Corneliu Antim?
C.A.: Nu ştiu,
nu mă pot judeca. Sunt unele lucruri aici care îmi plac într-adevăr,
deşi timpul ne separă destul de mult. De pildă, Regina nopţii, bufniţa aceea e
o lucrare pe care am făcut-o acum vreo opt ani sau am terminat-o acum opt
ani sau Nike apteros eviscerata este
o lucrare, un concept postmodern am putea spune. Pornind de la un mare motiv de
sculptură antică, am lucrat-o în Belgia, acum vreo şase ani. Am
găsit nişte lemn foarte bun, de mahon cu măslin. N-aş putea
să spun exact ceva pertinent despre mine, decât că resimt şi
acum vibraţia plăcută a lucrului şi a descoperirii unui
univers care se naşte din propriul simţ tactil, din propria visare,
din propria contemplare. Trebuie să iubeşti prea mult şi natura
şi universul mineral, universul botanic, ca să ai şi forţa
de a converti poezia, care este în tine, în forme, în obiecte de artă
şi cam asta sunt aceste piese sculpturale ale mele.
L.B.: Crezi
că ar fi o experienţă de urmat pentru un critic să încerce
la un moment dat să "se expună" într-un fel, să prezinte
lucrări realizate de el într-o expoziţie?
C.A.: Dacă
lucrează şi au curajul s-o facă şi consideră că
îi reprezintă cât de cât, eu îi sfătuiesc să o facă pentru
că este o experienţă insolită şi poate să le dea
o dimensiune a ceea ce ei înseamnă chiar în câmpul criticii. Un critic
care şi face artă este mai mult decât un critic.
L.B.: Asta
pentru că-mi aduc aminte ce spunea George Călinescu despre criticul
literar: că dacă acesta nu e dublat de scriitor, n-are nici o
valoare.
C.A.: Este
foarte adevărat şi mai este o vorbă care încearcă să
afirme în termeni peiorativi că în general cei care practică
îndeobşte critica de orice fel, sunt nişte artişti
refuzaţi, nişte artişti refulaţi. Probabil că
până la un punct aşa este dar eu nu mă revendic acelei
"caste". Ce pot să-ţi mai spun, am mai păcătuit,
chiar tu Luiza Barcan m-ai surprins la Hamangia,
la un moment dat modelând, te-am surprins şi eu încercând şi tu
să modelezi un boţ de lut care nu-ţi ieşea nicicum, l-ai
trântit şi ai zis: "Ducă-se naibii!"
L.B.: Aşa
am făcut?!
C.A.: Chiar
aşa ai făcut, ai văzut că nu e deloc uşor, este destul
de greu. Vreau să-ţi spun că eu sunt extrem de ataşat de
lucrul în lut, că am o stare realmente de fericire când modelez lutul. Îmi
place modelajul la nebunie şi abia aştept să mă mai duc pe
la Constanţa, pe la băieţii de acolo, de la atelierele de
creaţie din Calea Mamăii, să mă mai joc cu nişte
boţuri de lut, să le pun la copt, că ei au tot ce le trebuie
acolo. E una dintre marile mele bucurii.
L.B.: Eu zic
să mergem împreună, că ne aşteaptă pe amândoi…
C.A.: N-am
nimic împotrivă. Poate de data aceasta tentativa ta o să fie mai
reuşită, dacă o să ai mai multă răbdare,
bineînţeles sau dacă o să te iei în serios…
C.A.: Da,
îţi trebuie o stare, într-adevăr, dar starea se induce. Ce se
întâmplă, amândoi avem un parcurs iniţiatic oarecum
asemănător. Am pornit de la o facultate care ne face tobă de
carte după care am urmat o alta care, ca să zic aşa, ne
finisează pasiunile, înclinaţiile speciale. Imposibil să n-ai un
hobby legat de artă. Cred că desenezi măcar, ceva tot faci Luiza
Barcan. Nu trebuie neapărat să faci ce face Corneliu Antim. Aşa,
eu chiar am şi pictat. Vreau să-ţi spun că am şi vândut tablouri, iar cu
desene am apărut în Salonul de desen de la Arad, în Salonul de artă
pe teme erotice de care mă ocup, la Iaşi. Astea ţin de mapele
noastre secrete şi de starea noastră de visare. Aşa că de
ce nu ţi-ar ieşi, de pildă, şi un boţ de lut modelat,
numai că trebuie să-ţi pui în mişcare, foarte coerent,
bagajul tău de referinţe culturale, cele foarte importante, cele la
care ţii, deci modelele acelea trebuie să fie reactivate pentru
că încercând să modelezi ceva, ele vor reacţiona asupra ta, îţi
vor da impulsurile acelea care în vârful degetelor se vor pronunţa într-un
fel sau altul.
L.B.: Eu zic
să facem o expoziţie împreună, că lucrarea mea majoră
deja s-a produs. Zace în atelierul din Amzei.
C.A.:
Zău, deci ai o lucrare acolo?
L.B.: Da, e
din piatră..
C.A.: Dar
bănuiesc că e aşa de mare încât nu mai încape nimic pe
lângă ea.
L.B.: Nu e
chiar foarte mare, deşi metaforic vorbind, e imensă.
C.A.: Deci tot
în sculptură vrei să te afirmi? E o aventură. Mă uit la
tine cât eşti de fragilă şi curios… Acum, dacă stau şi
mă gândesc bine n-ai fi nici prima nici ultima sculptoriţă cu
fragilităţi din astea extreme care se aruncă şi
sculptează în nimic altceva decât piatră, adică materia cea mai
dură şi care implică activitatea fizică cea mai
pregnantă. Aştept să facem o expoziţie. E o provocare!
A consemnat Luiza BARCAN
inapoi________inapoi la cuprins_______inainte