Luiza BARCAN

Nu ne mai situăm în drama alienării, sîntem în extazul comunicării

(Jean Baudrillard, Strategiile fatale)

Recunosc, sunt o ignorantă! Nici n-ar trebui să abordez un asemenea subiect cool eu, care editez texte pe computer doar pentru că nu mai există alternativă (maşina de scris e deja, în birou, spre disperarea mea, o piesă de muzeu). Până acum vreo doi ani, nici nu concepeam să nu-mi scriu textele de mână şi abia după aceea să le culeg, fie la calculator, fie la maşina de scris. Acum scriu direct la computer, fiindcă mi se pare o pierdere de vreme să mă canonesc pe hârtie, ştergând şi corectând la nesfârşit. Nu-mi rămâne decât să constat că, în realitate, unealta asta ultramodernă ne modifică treptat obiceiurile, mentalităţile, deprinderile şi, în final (ceea ce e foarte grav), structurile mentale. Vechile ritualuri ale scrisului au capitulat în faţa vitezei şi a facilităţilor oferite de comunicarea electronică.

Un bun prieten spune că nici nu se poate apuca de lucru dacă nu aude bâzâitul calculatorului. Mai mult, de dragul explorării nesfârşitei lumi virtuale care se deschide o dată cu monitorul şi dispare complet la o banală pană de curent, el uită uneori ce are precis de făcut şi se lasă purtat, ca un navigator postmodern ce este, pe "valurile" oceanului intermediatic (de ce n-aş inventa şi eu cuvinte ori sintagme, din moment ce toţi analiştii noilor media o fac liber, fără să le pese dacă-i înţelege cineva sau nu?). Tot navigând aşa şi minunându-se de ce ştie să facă computerul, prietenul meu pierde complet noţiunea timpului şi amână la nesfârşit lucrul mai demult început.

Am luat-o aşa pe departe, pentru a ajunge tot la problema care mă sâcâie de vreo zece ani: noile media în arta contemporană. Acum, e de bon ton să te numeşti artist media (am văzut chiar pe cărţi de vizită această denominaţie). Epoca artiştilor vizuali (calc lingvistic nefericit al sintagmei visual artist) pare să fi apus şi ea, fără pic de glorie, aici la noi. Cât despre revoluta denumire de artist plastic, pe aceasta o folosesc doar cei depăşiţi total de evenimentele ultimului deceniu, "ignoranţii" care au rămas captivi mijloacelor tradiţionale (horribile dictu). Cei ce se ţin în continuare de artă plastică (pictură, sculptură, grafică, arte decorative) ar fi bine să se instaleze de pe acum într-un muzeu şi să îndeplinească ei înşişi funcţia de exponate la care să privească, ca la brontozaurii din Muzeul Antipa, artiştii media, mai ales că, analizând atent conceptul de artă contemporană, se pare că aceste "specimene" de Antipa nici măcar nu ne mai sunt contemporane.

Desigur, contemporane sunt, în viziunea promotorilor "noului", numai arta video, arta net, instalaţia, fotografia digitală etc.

Şi totuşi, ce e nou cu adevărat în artă, dar mai ales, unde începe şi unde se sfârşeşte propriu-zis arta?

Prin urmare, media înseamnă în latineşte mijloace. Sensul termenului a fost extrapolat la înţelesul de suport sau chiar de tehnică. Există cu adevărat mijloace sau suporturi noi, cu ajutorul cărora artistul comunică mesajul său specific? Şi dacă le numim noi, la ce anume ne raportăm? Ce tipuri de durată ne-ar permite să calificăm ca vechi sau noi anumite moduri de exprimare, suporturi sau limbaje artistice?

Ceea ce voi expune în continuare, nu are pretenţia exhaustivităţii. E doar cea mai sumară trecere în revistă a unor limbaje uzitate în prezent.

Să încep cu fotografia. Tehnica ei, de altfel îndelung studiată de fizicieni, a fost experimentată pentru prima oară la începutul secolului al XIX-lea (1829) de Niepce şi Daguerre. Cei doi inovatori aplică lovitura de graţie reprezentării realiste a chipului uman (în portretul de şevalet, de pildă) şi a naturii, în general. De supărare, artiştii, plastici pe vremea aceea, îşi iau şevaletele şi se mută în aer liber, urmărind disoluţia formelor în lumină. Aşa apare curentul numit impresionism şi, decurgând din el, continuându-l sau contestându-l vehement, toate experimentele plastice ale sfârşitului de secol al XIX-lea şi ale începutului de secol XX. Urmează revolte succesive, culminând cu avangarda istorică. Aceasta e prima mişcare negaţionistă, care-şi propune să desfiinţeze inclusiv suporturile tradiţionale şi chiar reuşeşte o vreme, până când, epuizând subiectele de contestat, se epuizează şi ea, lăsând în urmă un şir nesfârşit de texte-manifest şi un tip de atitudine. În acest timp, fotografia se dezvoltă independent ca limbaj.

Instalaţia, considerată în prezent, în România mai ales, un nou medium, datează cel puţin de pe vremea lui Duchamp (şi dioramele baroce tot un fel de instalaţii erau). Duchamp este, într-o accepţiune largă, primul "instalator" din artele plastice (Fântâna, fraţilor, n-o să vă vină să credeţi, a fost realizată în 1917).

În 1933 încep experimentele de la Black Mountain College (Carolina de Nord), adică primele manifestări "supărate", de tipul happening din care a derivat apoi performance-ul. Cu aceste ocazii (cam îndepărtate de acum, cel puţin pentru artiştii numiţi contemporani) se desfiinţau nu doar suporturile tradiţionale, ci chiar convenţiile şi clişeele de receptare (John Cage şi-a instalat pianul, în vederea unui mare concert, într-o piaţă supraaglomerată iar când a venit momentul spectacolului s-a aşezat în faţa pianului unde n-a cântat nimic timp de vreo jumătate de oră, sub privirile siderate şi orizontul de aşteptare total înşelat al publicului prezent.). După acest performance, ca şi după instalaţia lui Duchamp, artiştii mai pretins sau mai sincer nervoşi n-au făcut decât să reia la nesfârşit o poveste care, oricum, n-a avut haz decât o dată. În opinia mea, că tot veni vorba de ceea ce s-a numit cândva artă alternativă, fiind acum considerată singura formulă acceptabilă pentru un adevărat open-mind, îl suspectez de sinceritate doar pe Joseph Beuys, un traumatizat autentic care a încercat să-şi exhibe cumva o suferinţă, probabil devoratoare.

De performance s-a ocupat şi Salvador Dali, deşi nimeni nu spune acest lucru astăzi. Fără să ştie că promovează "arta viitorului", excentricul Dali se deda la acţiuni aflate în perfect acord cu temperamentul şi nevoia lui de insolit (bibliografie obligatorie: Jurnalul lui Salvador Dali). Şi totuşi, istoria artei moderne îl consemnează pe Dali ca pictor.

Am tendinţa să-i cred sinceri pe toţi acei artişti care realmente protestau împotriva unei stări de lucruri inacceptabile, împotriva unei nedreptăţi flagrante sau pur şi simplu se aflau într-o profundă criză existenţială. În Occident şi în general în societăţile postindustriale, fenomenul are motivaţii reale. Nu e loc aici să dezvolt ideea că mai toate avangardele artistice au ca suport o ideologie de stânga, drept pentru care e ridicol să identificăm astăzi spiritul neoavangardist de pe plaiurile mioritice cu "elitele democratice" postdecembriste, nărăvite să dezavueze orice formă de manifestare "tradiţională", considerată anacronică, ba chiar reacţionară şi, prin urmare, nocivă.

Au analizat oricum acest aspect alţii mai deştepţi decât mine.

Arta video, adică imprimarea analogică sau digitală pe un suport (peliculă, bandă magnetică, disc/sistem magneto-optic, disc optic, RAM, RIM) a unor scene reale, desprinse din viaţă, cu tot cu mişcare şi sunet din mediul ambiant , derivă din experimentul fraţilor Lumiere care în 1895 fac prima demonstraţie, proiectând un film pe peliculă de celuloid. Istoria cinematografiei e însă şi mai veche. Evoc numai alte două momente: în 1674, Millet de Charles realizează pe plăci de sticlă primele imagini dispuse într-o succesiune care sugera mişcarea, spre a fi proiectate cu "lanterna magică", iar în 1832 Ferdinand Plateau construieşte Phantoscopul, un disc care avea desenate pe el 16 mişcări ale corpului. Rotit, acest disc dădea senzaţia unei înlănţuiri de mişcări.

Până în prezent, nu s-a întâmplat nimic nou în domeniu, cu excepţia sofisticării tipurilor de filmare şi a suporturilor. Marea "descoperire" a sfârşitului de secol XX e filmarea digitală. Revoluţia, dacă există, e doar tehnică, presupunând numai lărgirea accesului, şi facilităţilor, cât timp principiul rămâne acelaşi. Pe de altă parte, cinematografia se dezvoltă independent de artele plastice (a şaptea artă). Genuri derivate din arta cinematografică (filmul documentar, filmul de animaţie, video-clipul sau spotul publicitar, prezente acum pe toate canalele de televiziune) presupun astăzi o specializare aparte, fiind rodul muncii unei echipe bine sudate de profesionişti ai domeniului. Nici un artist plastic, oricât de vizual sau de media ar fi devenit între timp, nu va reuşi să obţină rezultate egale cu ale unei astfel de echipe, din nici un punct de vedere, nici estetic, nici ca imagine, nici ca mesaj. Aceasta e, pur şi simplu, altă meserie şi nu are cum să concureze şi nici să înlocuiască limbajul plastic. Cu mici excepţii, camera video în mâna unui plastician convertit la progres e o unealtă profesională în mâna unui amator dornic de senzaţii tari, desigur dacă n-o foloseşte doar în scop turistic. Probabil că nu întâmplător, facultăţile de film şi acum chiar cele de artă plastică, au secţii separate, în care nu se învaţă modelaj, desen, studiu după natură etc, ci tehnici multimedia. Poate că de abia de acum încolo, să apară adevăraţii artişti media sau vizuali, cum vă sună mai bine. Oricum, domeniul în care aceştia fac carieră e cel al show bussines-ului şi nicidecum cel artistic propriu-zis.

Fotografia reprezintă astăzi, la rândul ei, un alt limbaj, e drept că mai nou decât pictura, sculptura sau grafica, dar la fel de contemporan, în cele din urmă ca şi suratele ei năpăstuite acum. Mă întreb cum s-ar simţi spiritele progresiste de astăzi, imaginându-şi că peste o sută, două de ani, când cine ştie ce invenţie va mai zdruncina din temelii concepţia despre arte, ceea ce fac ei acum se va numi tradiţie şi va fi pus la coşul de gunoi al istoriei.

Înainte de a trece în revistă şi arta multimedia, cea mai tare la ora actuală şi, în ordine cronologică, cel mai nou medium, vreau să mai observ un lucru de bun simţ. Experimentul în artele plastice, adică tot ceea ce ţine de avangardă şi transavangardă, nu a însemnat invenţie, ci preluare şi interferare de limbaje. Ca şi cum, dintr-o dată, artele plastice au vrut să evadeze din cuşca propriilor forme de expresie (suporturi, tehnici) şi au intrat pe domeniul altor arte: teatru, dans şi muzică (pentru performance, living art, sound poetry etc), film (pentru video art), fotografie (pentru intervenţiile de tip colaj şi instalaţie). Instalaţia nu e altceva decât colaj tridimensional, adică o compunere de obiecte ready-made, desprinse din contextul lor pragmatic şi reinvestite cu alte sensuri, deşi de multe ori, trebuie spus, mesajul e înţeles doar de emiţător (artist), receptorul rămânând să plutească într-o ceaţă totală şi să-şi asume "ignoranţa". Cred că sunt abuziv numite instalaţii compoziţiile tridimensionale (obiecte plastice) realizate din materiale durabile (oţel, fibră de sticlă, răşini sintetice etc). E vorba tot despre hulita sculptură, executată însă în materiale foarte durabile, obţinute după tehnologii de ultimă oră. Poate, abia aici, se poate vorbi despre un nou medium, în sensul de suport, fără ca însă genul clasic (sculptura) să aibă de suferit vreo mutaţie.

Am avut surpriza, cu vreo doi ani în urmă, să aflu că o instalaţie românească din pufuleţi, bucăţi de hârtie jegoasă şi fragmente de mase plastice se numeşte mixed media. Prin urmare, ignobilele ingrediente din respectiva lucrare, chestii clasice de mâncat sau de împachetat ar fi şi ele media. Desigur, acceptând ca media, chiar ca noi media, orice substanţe sau materii organice provenind din fiinţele vii încă de la începutul lumii (sânge, salivă, spermă, materii fecale) ori anorganice, pe care artele plastice s-au "sfiit" să le folosească până în secolul XX şi orice exhibare a dispreţului faţă de lume şi viaţă, totul devine posibil: chiar şi un masacru în direct la televiziune (11 septembrie 2001). Despre aspectele morale ale chestiunii, am scris însă cu altă ocazie şi, oricum, nu e locul pentru ele aici.

Şi, în final, câte ceva despre acest domeniu al noilor "iniţiaţi", despre multimedia art, adică realizarea de site-uri sau transpunerea digitală a unor producţii care ţin de limbajul filmului, cu tot ceea ce derivă din el (efecte speciale, animaţie, inserţie audio etc) căci în esenţă în asta constă respectiva multimedia art. Negreşit, e nevoie de gust şi de sensibilitate pentru a o profesa, dar mai ales de o pregătire tehnică de înaltă performanţă, ca şi în cazul filmului. Întrebarea care se pune imediat e dacă putem înlocui arta plastică cu arta multimedia, dacă are rost o asemenea discuţie şi, mai ales, dacă sunt artiştii media mai cu moţ decât artiştii plastici simpli? Uitaţi de ce îmi pun eu asemenea întrebări: fiindcă în revista Arta (serie nouă) nr. 1/2000, artistul media Alexandru Patatics, referindu-se la proiectul Format ("un proiect intercomunicaţional pentru artă şi cultură media"), cel care conducea la înfiinţarea canalului multicomunicaţional www.nettime.org/nettime.ro, afirma: Structura unui sistem cultural de tip "insular" a fost depăşită funcţional, începând chiar din anii 90 în Occident, odată cu răspândirea Internetului ca o explozie culturală universală (s.m.). Suflul acesteia a fost resimţit şi la noi, alimentând o motivaţie intrinsecă acţiunii artistice de avangardă (s.m.), drept pentru care canalele de promovare tradiţionale s-au ancrasat fără a mai putea fi puse în drepturi (s.m.). Încerc să fac abstracţie de folosirea abuzivă a unor cuvinte care în limba română au, totuşi, alt sens, de lipsa de proprietate asupra termenilor adică, şi mă leg mai întâi de explozia culturală universală pe care o produce Internetul, în viziunea domnului Patatics. Dacă universul e alcătuit din Statele Unite ale Americii, Canada, Europa Occidentală, Australia, Japonia şi câteva ţări mai răsărite din Europa de Est, printre care noi oricum nu ne numărăm, atunci domnia sa are perfectă dreptate, căci cetăţeni ai ţărilor susnumite, şi nu toţi, ci doar o parte a lor, folosesc computerul şi Internetul. Mai exact, mai puţin de un sfert din populaţia globului îl foloseşte. Apoi, conceptul de avangardă cade ca nuca-n perete, când e vorba de arta românească contemporană. Arta de avangardă am avut şi noi, dar, cu o oarecare întârziere faţă de Europa, în perioada interbelică, dacă ne referim la avangarda istorică. Dacă domnia sa se gândeşte la transavangardă, atunci e vorba fix de altceva, adică de altă direcţie culturală, una în care ne-am înrolat şi noi ca să fim, chipurile, în rândul lumii actuale, sub deviza "ori postmodernism, ori nimic". Acesta e totuşi un aspect secundar. Principalul e că s-au ancrasat canalele de promovare tradiţionale şi nu oricum, ci definitiv. Luând de bună o asemenea concepţie, înseamnă că în prezent comunicarea dintre artist şi public nu se mai face prin intermediul expunerii reale a lucrărilor, ci doar prin Internet. Asta înţeleg eu, deşi chiar alaltăieri am fost la vernisajul pe viu al unei expoziţii la care participau şi unii artişti media şi din câte ştiu, asemenea evenimente au loc în întreaga lume civilizată, fără ca protagoniştii lor să se simtă ancrasaţi.

Iată cum o unealtă sofisticată din punct de vedere tehnic, însă uşor de utilizat de aproape oricine, democratică prin urmare, devine în viziunea unora "jucăria" magică, folosită cu teribilism arogant doar de "iniţiaţi", ca mijlocul menit să revoluţioneze total şi definitiv orice alte modalităţi de comunicare prin artă, considerate toate anacronice. Să vă mai spun că, deschizând site-ul www.nettime.org/nettime.ro nu dai de nici un fel de artă, ci numai de nişte interminabile liste, utile în fond, cu discuţii, uneori şi pe teme de artă, precum şi de diferite anunţuri de expoziţii, festivaluri de film, teatru, dans etc?

Insist asupra convingerii că domeniul multimedia presupune, la rându-i o specializare anume, existând simultan cu alte modalităţi de expresie, tehnici sau mijloace de comunicare. E doar o posibilitate din multitudinea de posibilităţi oferite de civilizaţia contemporană. Nu ţine loc şi nu trebuie să înlocuiască pictura, desenul, muzica, sculptura, dansul, filmul, teatrul etc, mai ales că nici n-ar avea cum.

Voi încheia prin a spune că mi-am asumat deja acuzaţiile venite din zona progresistă (ca şi clasa muncitoare) a breslei artistice. Conform acesteia sunt tradiţionalistă şi, prin urmare, reacţionară. Că am scris despre sculptura în lemn, de pildă, e un fapt descalificant, întrucât, spre deosebire de pufuleţi, lemnul e un medium "ancrasat". Mă îndrept în linişte, alături de confraţii mei depăşiţi de evenimente, spre Muzeul Antipa, ca să compunem noi acolo o instalaţie din artişti vii şi totuşi morţi şi, poate, în felul acesta, dacă se va realiza şi un site pe Internet cu "lucrarea" (nu-i în mainstream ideea?), să mai avem o şansă să intrăm şi noi în contemporaneitate. La o adică, am putea fi expuşi şi la Bienala de la Veneţia sau la Dokumenta, în ediţiile viitoare, frumos ambalaţi în folii transparente.

Am o singură şi foarte scurtă concluzie de tras: şi eu, chiar şi eu pot fi oricând un nou medium, că doar, vorba lui Baudrillard, suntem în extazul comunicării!

inapoi________inapoi la cuprins________inainte

previous________back to contents _________next

! under construction !

* Substantivul latinesc media se traduce în româneşte prin mijloace. Singularul acestui substantiv este medium, din care a derivat în româneşte substanivul mediu, având însă alt sens. Întâlnim uneori în limbajul de specialitate, cuvântul media tredus ca medii. Apare chiar sintagma noile medii, total derutantă, pentru că în româneşte medii nu înseamnă mijloace şi nici suporturi. În româneşte, cuvântul medii este singularul substantivului mediu ale cărui înţelesuri sunt: 1. natura înconjurătoare alcătuită din totalitatea factorilor externi în care se află fiinţele şi lucrurile, 2. societate, ambianţă, 3. substanţă solidă sau gazoasă în care se desfăşoară fenomenele fizice, 4. persoană trecută în stare de transă prin care se poate comunica cu spiritele şi poate servi ca intermediar între ele şi cei vii. (DEX, Bucureşti, 1998).