Luiza Barcan 1

inapoi_________inapoi la cuprins________inainte

Creaţie de icoane şi obiecte de cult la Bujoreni

Luiza BARCAN

Am dorit ca artiştii invitaţi în cadrul taberei de creaţie incluse în programul „Atelierele de vară Tradiţie şi Postmodernitate” să fie tineri şi entuziaşti, să fie ataşaţi proiectului şi să contribuie prin talentul, imaginaţia şi îndemânarea lor la împodobirea lăcaşului. O parte dintre ei au participat şi la cursuri, spre a înţelege mai bine problematica şi obiectivele programului. Astfel, la Muzeul Satului Vâlcean, încăperile şi pridvoarele caselor de lemn s-au transformat temporar în ateliere de creaţie unde lemnul, sticla, culorile, uneltele pictorilor, sculptorilor şi gravorilor s-au întâlnit pentru a da naştere unor obiecte de cult realizate în spiritul tradiţiei, dar şi cu aportul creativităţii fiecăruia dintre artişti.

Au pictat icoane, pentru biserica care în acest timp prindea formă chiar lângă ei, artiştii Mihai Coman şi Gabriel Chituc absolvenţi de artă monumentală, Suzana Dan, Dumitru Gorzo şi Alexandru Rădvan absolvenţi de pictură (toţi trei la clasa profesorului Florin Mitroi). Mihai şi Gabriel, ca specialişti în artă bisericească, au pictat icoana de hram şi pe cele împărăteşti, precum şi alte câteva icoane cu sfinţi importanţi ai cultului ortodox. Suzana Dan a realizat icoane pe lemn şi pe sticlă după izvoade, alegând acele reprezentări care se potrivesc cel mai bine viziunii şi stilului ei iar Dumitru Gorzo, originar din Maramureş, din satul Ieud, a pictat ca înaintaşii săi, iconarii pe sticlă din această zonă istorică, chiar şi atunci când a folosit ca suport lemnul. Alexandru Rădvan a redat pe sticlă scene din Vechiul Testament mai ales, adaptând viziunii lui asupra chipului uman, portretele eroilor biblici. Tot icoane a realizat şi graficianul Mircea Nechita, maramureşean ca şi Gorzo, însă originar din Ţara Lăpuşului. El s-a folosit însă de tehnicile xilogravurii şi linogravurii, spre a realiza, ca în bisericile transilvănene, icoane pe hârtie. Reprezentările lui Mircea Nechita respectă parţial sugestiile iconografice tradiţionale, dar autorul le adaugă şi notele particulare ale viziunii lui, îmbinând elementele sacre cu cele profane.

Aspecte din expoziţie. În dreapta, doua piese de mobilier – iconostas şi tetrapod – realizate de Cătălin Udrea şi Virgil Scripcaru.

Mircea Nechita a fost secondat, pe parcursul taberei, de fiul lui, de Vlăduţ – neastâmpăratul, care a făcut eforturi să imite gesturile tatălui şi să fie tot timpul în centru atenţiei. La un moment dat, când joaca lui a depăşit răbdarea lui Mircea, acesta i-a aplicat o scurtă corecţie în camera de sus a casei în care lucra. Din casa alăturată, auzind cele câteva pălmuţe aplicate la fundul copilului, care a ripostat supradimensionat, ca orice năzdrăvan, Suzana a exclamat: ”Cred că de vreo o sută de ani, nici un copil n-a mai fost bătut în casele de aici!”. Amănuntul acesta nu e pur şi simplu pitoresc şi amuzant. În acele zile, cu toţii am avut sentimentul că Muzeul n-a mai fost muzeu, căpătând dintr-o dată viaţă şi integrându-se în prezentul cel mai concret. În camerele cu obiecte vechi, nemişcate din locul lor, au intrat oameni care au creat, au râs, au făcut schimb de idei, şi-au lăsat amprenta trecerii. Trebuie spus că Vlăduţ a devenit mult mai înţelept de la incidentul cu pricina, amuzându-ne în fiecare seară, la cină, cu poreclele şi caracterizările făcute fiecăruia dintre noi.

N-a fost el însă cel mai tânăr dintre participanţii la Ateliere, ci un alt băieţel, Ioan, fiul familiei Scripcariu. Ioan a exersat din plin mersul de-a buşilea şi apoi în picioare, prin iarba bogată de la muzeu. Virgil Scripcariu, tatăl lui, absolvent de sculptură la clasa profesorului Vasile Gorduz, împreună cu Cătălin Udrea, fost student al aceluiaşi maestru, şi cu Toma Gabor au lucrat în lemn mobilierul de cult al bisericii: un tetrapod (Cătălin Udrea), un iconostas (Virgil Scripcariu) şi un tron arhieresc (Toma Gabor).

La vernisajul prilejuit de închiderea programului toate aceste icoane şi obiecte de cult au fost expuse chiar în incinta bisericii care urmează să fie introdusă în cult (târnosită) atunci când îşi va afla amplasamentul definitiv.