inapoi________inapoi la cuprins________inainte
Mihai CAMILAR
Maria CAMILAR
Meşteşug străvechi,
legat de cele dintâi trepte de civilizaţie, ridicarea adăpostului ca
nevoie vitală a suscitat, chiar din cele mai vechi timpuri, spiritul inventiv
al omului. În Bucovina, avea să apară una dintre cele mai originale
arhitecturi populare din Europa. Măiestria de a construi din lemn sau din
pământ, dezvoltată şi amplificată de-a lungul anilor de
meşterii acestor meleaguri, în strânsă legătură cu elementele
de veche cultură spirituală, reprezintă dovezi ce probează
existenţa unor originale creaţii arhitectonice
ţărăneşti.
Domeniul arhitecturii populare a
cunoscut o vastă arie de cuprindere, fiind mereu îmbogăţit de
faptele varietăţii, de invenţie, totul sub comanda factorului
economic, dar supus totodată, inevitabil, mitologiei. Arta de a construi a
concretizat aici gustul pentru frumos al oamenilor locului, dezvoltând în timp
şi un interesant dialog cu mitologia locală, dialog în urma
căruia simbolurile sacre primesc, implicit, valenţe estetice.
Ierarhizarea valorică a simbolurilor străvechi s-a contopit într-un
sincretism ce aparţine unui creştinism cosmic de factură
populară. În urma dialogului permanent dintre om şi natură,
dintre mitologie şi realitate, s-a dezvoltat în timp o interesantă
concepţie, chiar de natură filosofică, despre viaţă
şi rostul omului în univers.
Nici un alt gen de artă nu
s-a dezvoltat şi transpus mai bine în mediul local ca arhitectura
tradiţională şi, în mod special, casa
ţărănească de aici.
Acoperit cu păduri
sălbatice şi întinse, teritoriul bucovinean a oferit cu multă
generozitate lemnul, ca un dar de mare preţ, având admirabile
calităţi protectoare, fiind uşor de transportat, dar mai ales
uşor de prelucrat. Din această realitate geografică a decurs
firesc răspândirea copleşitoare a caselor de lemn din ţinuturile
de deal şi de munte.
Din totdeauna, ridicarea
adăpostului a cerut îndrăzneală, intuiţie, un simţ
artistic şi inventiv, încărcătură simbolico-mitică,
încă de la alegerea locului pentru viitoarea construcţie.
Casele din Bucovina au îmbinat
într-un echilibru admirabil rapoartele dintre diferite forme geometrice
(pătratul, dreptunghiul, rombul, cercul, piramida), atât în planimetrie,
dar mai ales în volumetrie sau decor, parte din ele având origini în vremuri
uitate de memorie. Încărcătura simbolică, îmbinarea dintre sacru
şi profan au realizat, în cele din urmă, un tezaur decorativ ce avea
să dureze secole de-a rândul. Materialul perisabil din care au fost
construite casele tradiţionale nu ne îngăduie să avem ca
material de studiu decât exemplare cu o vechime cuprinsă între 200-250 de
ani.
Încărcătura
simbolico-mitică începea odată cu alegerea locului de casă.
Construcţiei i se acorda o atenţie aparte, ea ocupând locul central
şi dominând întreg complexul gospodăresc. Alegerea locului pentru un
adăpost stabil şi durabil nu se făcea oricum, pornirea
construcţiei având multiple semnificaţii şi implicaţii
pentru viitor. Alegerea locului de casă era o condiţie
prioritară pentru omul societăţii tradiţionale,
condiţie ce trebuia să urmeze preceptele simbolice ale vremii şi
să nu se abată cu nimic de la normele impuse de comunitatea
respectivă. Astfel, erau implicaţi atât factori pragmatici, cât
şi factori de natură magico-religioasă, totul pentru o bună
siguranţă a locuinţei.
Este cunoscut faptul că în
comunităţile rurale a existat şi mai persistă şi
astăzi credinţa în „locuri rele”, bântuite de forţe malefice
(uriaşi, strigoi, năluci, diavol, muma pădurii etc.) sau locuri
unde s-au petrecut fapte ieşite din normalitate (crime, bătălii,
locuri trăznite). O primă condiţie era răscumpărarea
simbolică a locului de la forţele care-l dominau şi-l aveau în
stăpânire. După obţinerea încuviinţării acestora, urma
curăţirea simbolică, sacralizarea şi implicit consacrarea
locului. Odată locul de casă fiind ales, se bătea un
ţăruş, un stâlp, iar mai târziu o cruce de lemn[1].
Aceste semne deveneau simboluri ale medierii între pământ şi cer,
imortalizând prin sacralizare locul viitoarei construcţii ce devenea la
rândul ei un „axis mundi” în centrul Universului[2].
Prin baterea stâlpului (stâlpirea) se simboliza ideea antropocentristă, pe
această cale omul fiind integrat într-un cosmos pur[3].
Se făcea, în felul acesta, aluzie la creaţia divină săvârşită
într-un centru, pentru ca apoi lumea să se lăţească. În
vremuri străvechi, baterea stâlpului pentru fixarea locului vetrei era
însoţită şi de jertfe aduse ofrandă divinităţii
locului. Jertfele aveau şi valoarea de recunoştinţă
faţă de cei care stăpâniseră locul, echivalând cu pomana şi masa ritualică din
zilele noastre prin care sunt omagiaţi înaintaşii (cultul
morţilor). Jertfa de fondare era necesară şi obligatorie ca o
bază a oricărui început şi era considerată o mediere între
pământeanul sacrificator şi divinitate[4].
Odată cu alegerea locului printr-un ritual instituţionalizat,
spaţiul respectiv devenea deschis unui sistem de rituri şi practici
orientate spre magie, încercându-se stabilirea unei relaţii directe cu
cosmosul.
|
|
Pentru a imprima casei
calităţi aparte, chiar de la pornirea construcţiei,
tradiţia locală impunea anumite prescripţii de esenţă
simbolică. În primul rând, alegerea şi tăierea lemnului din
pădure nu se făcea întâmplător. Bucovinenii se fereau să
aducă lemn pentru case din locuri tenebroase, bântuite de forţe
malefice. Transportul lemnului era un moment distinct în procesul
construcţiei. În zona montană a Bucovinei se obişnuia, în jurul
primului război mondial, ca în timpul transportului animalele de tracţiune
(de obicei boii) să fie împodobiţi la coarne cu năframe şi
cu verdeaţă, iar pe jug se punea un brăduţ verde, împodobit
cu panglici multicolore[5].
Bradul din jug, identificându-se cu pomul vieţii, era o
reminiscenţă a cultului dendrolatriei[6],
simbol al veşniciei şi ax de legătură cu cerul.
Întotdeauna construcţia
trebuia însufleţită pentru a i se asigura o durabilitate
îndelungată, ritual de veche esenţă ce urmărea înduplecarea
divinităţii pentru relele săvârşite de om. Vechiului sacrificiu
uman, cunoscut în spaţiul balcanic, îndeosebi prin Balada Meşterului Manole, i s-a substituit imolarea
simbolică în pereţi a umbrei umane[7]
sau chiar a unui animal domestic, a ceva care să fi fost viu. În Bucovina,
obiceiul imolării la baza temeliei a diferitelor elemente simbolice s-a
păstrat până destul de târziu, parte dintre aceste elemente fiind
vehiculată şi în prezent. Sub talpa casei, de obicei în zona pragului
de la intrare, se punea un cap de cocoş[8],
cap de berbec, bani[9], pâine sau
chiar păr de animale. Imolarea capului de cocoş simboliza alungarea
duhurilor rele de la casă (conform credinţei că ele dispar
noaptea, odată cu primul cântat al cocoşului) iar banii simbolizau
norocul viitor al casei. Părul de animale simboliza sporul în
creşterea animalelor iar pâinea era o ofrandă de mulţumire
către divinitate şi o cerere de îndurare a acesteia.
În timp, riturilor
precreştine li s-au asociat şi practici creştine prin
sfinţirea de către preot a locului de casă, a temeliei şi
în cele din urmă a casei terminate, regulă obligatorie
însuşită de fiecare familie. În satele huţăneşti se
obişnuia (obiceiul se mai întâlneşte, mult diluat, şi în
prezent) să se facă o pomană pentru vecini, rude sau
trecători, imediat după înfigerea crucii în mijlocul viitoarei case
sau după fixarea primei cununi de bârne. La un moment dat, gospodina casei
dădea ceva de pomană, de obicei obiecte de îmbrăcăminte,
peste temelie sau prima cunună de bârne fixată, iar gospodarul
cinstea pe cei prezenţi cu băutură. Această ceremonie este,
pe de o parte, şi o formă de practicare a cultului morţilor, iar
pe de altă parte, prin mâncărurile oferite, o formă de
mulţumire faţă de Dumnezeu prin ofranda cuvenită. În acea
zi meşterii erau obligaţi să doarmă sau cel puţin
să simuleze că dorm în perimetrul casei pornite, ei neavând voie
să mai lucreze ceva în ziua respectivă. Somnul meşterilor
simboliza, după relatările bătrânilor investigaţi[10],
statornicirea şi trăinicia casei. Eventualele vise ale
meşterilor trebuiau relatate proprietarilor pentru a fi interpretate în
contextul momentului. De multe ori, în funcţie de visele meşterilor,
riturile de consacrare ale construcţiei se reluau de la capăt sau
locul era abandonat, găsindu-se altul prin apropiere.
Demersul pentru consacrarea casei
nu se făcea cu intermitenţe, aici impunându-se o sacralizare
spaţială de la temelie şi până la acoperiş. Semnul
triumfător al ajungerii la sfârşitul construcţiei era arborarea struţului[11], simbol ce unea temelia cu
acoperişul într-un tot unitar şi, mai departe, edificiul ridicat cu
divinitatea, străbătând spaţiul ca o suliţă spre
soare. Obligatoriu şi astăzi, struţul
se arborează la coama casei către partea dinspre răsărit,
probabil şi ca o reminiscenţă a cultului solar închinat lui
Mithras, Sol Invictus[12],
dar credem că acest brăduţ împodobit trebuie atribuit şi pomului vieţii, simbolizând aici
veşnicia şi creşterea.
Integrarea casei în cadrul
colectivităţii respective se făcea prin sfinţirea acesteia.
În cadrul ceremonialului, pâinea avea un loc aparte, fiind considerată,
din cele mai vechi timpuri, ca un simbol sacru în perimetrul casnic.
Creştinismul a reconvertit simbolismul pâinii, dar aceasta a reuşit
să-şi păstreze şi valenţele spirituale ancestrale,
precreştine, în comunităţile tradiţionale.
Casa tradiţională a
încorporat multe simboluri şi spaţii sacralizate, acestea fiind
instituite fie în interior (vatra, ca altar casnic), fie în exteriorul casei
(pragul, ferestrele, uşile şi elementele decorative de la faţada
casei sau de la acoperiş). Ornamentica populară însă exprimă,
în reprezentări mitice ale forţelor sau fiinţelor supranaturale,
simţămintele şi credinţele omului tradiţional în
diferite stadii istorice. În permanenţă, universul casei s-a înscris
în coordonatele ecuaţiei util-frumos. Casei, ca spaţiu de aleasă
intimitate, de concentrare maximă a vieţii, i s-au acordat treptat
şi unele valenţe magice prin implantarea în diverse puncte a unor
reprezentări simbolice cu rol apotropaic, dar şi
constructiv-decorativ, toate avându-şi rădăcinile în vremuri
preistorice. Figuraţiile din ornamentica populară care s-au
păstrat ca nişte martori ai eroziunii spirituale, aparţin cel
puţin unui fond feudal popular care s-a dezvoltat în paralel cu stilul
decorativ al marilor ctitorii de la Voroneţ, Humor, Moldoviţa,
Arbore, Putna sau Dragomirna. Fondul artistic popular păstrat în
decoraţia caselor a avut, faţă de cel bisericesc, o
evoluţie mai lentă şi mai îndelungată, fiind identificat
şi în decorul bisericilor de lemn şi a cunoscut o maximă
înflorire în cea de a doua parte a secolului al XIX-lea.
Stilul, funcţia, valoarea
şi mesajul simbolurilor decorative din cadrul arhitecturii populare
bucovinene sunt proprii unor comunităţi, unui neam, unei epoci sau
chiar unui stil carpatin mai extins. Simbolurile din decoraţia caselor
bucovinene prezintă o structură morfologică particulară
(geometrică, fitomorfă, zoomorfă, antropomorfă) şi
sunt redate prin tehnici decorative adecvate materialului (cioplirea,
crestarea, incizia, traforajul şi chiar sculptura). Aceste simboluri
şi motive au servit încă din secolul al XIX-lea drept documente de
ordin etnologic pentru reconstituirea şi interpretarea unor segmente din
viaţa spirituală a acelor ce le-au creat, dar şi sursă de
inspiraţie pentru arta modernă.
Unele elemente constructive
(stâlpii de prispă, grinzile interioare, consolele) au început, în
decursul evolutiv al casei, să preia, pe lângă destinaţiile
funcţionale, şi funcţii decorative, având şi o
importantă încărcătură mitică. Decorul caselor
tradiţionale din Bucovina este de o mare sobrietate, reflectând şi
psihologia localnicilor, dar totodată şi de o sensibilă
eleganţă, subliniată de impactul mitologic al simbolurilor
redate, precum şi de rafinatul simţ al proporţiilor.
Meşterii locali cunoscuţi din documente de arhivă sau
identificaţi de noi în inscripţiile pe lemn[13],
majoritatea trăind sub anonimat, erau cunoscători ai unor practici
şi reprezentări simbolice aparţinând spiritualităţii
locale, pe care le-au înglobat într-un tezaur decorativ magico-mitic.
Casa tradiţională
bucovineană s-a integrat în contextul naţional românesc în mod
fluent, sincron şi nedistonant, chiar dacă în timp, aici, şi-au
făcut apariţia şi anumite elemente constructive cu specific
local, unele având statut de unicat.
Locuinţa
veche bucovineană a fost şi este încă încărcată de
mister. De veacuri, surprind prosperitatea şi bogăţia unor semne
care ni se par ciudate, dar care deschid perspectiva unor sensuri aparte,
aducând în contemporaneitate o reverberaţie din adâncurile istorice.
Surprind, la o primă vedere, dar mai ales la o aplecare atentă,
uşile lucrate în tăblii romboidale, decorate cu rozete crestate,
stâlpii de prispă, fruntariile, colţurile caselor, acoperişul,
toate încărcate cu simboluri venite de departe şi implantate aici, în
jurul vetrei, adevărat altar simbolic al casei. Localnicii le-au crestat
cu multă măiestrie, după modele moştenite prin
tradiţie, trecute prin filtrul propriilor simţăminte,
credinţelor primare acordându-li-se temelii solide iar semnelor
reprezentative atribuindu-li-se valenţe sacre în universul locuinţei.
Încă din vremuri ancestrale, semnele primare ca şi derivatele
acestora au devenit sacre: soarele, luna, arborii din natură (bradul),
păsările şi diferite animale (calul, berbecul). Transpuse
şi la case, ele au purtat o tentă simbolistică de natură
mitică.
Dintre elementele simbol întâlnite
în perimetrul casei bucovinene, unele având şi funcţii constructive,
mai frecvent întâlnite sunt: stâlpii de prispă, consolele de la
colţurile casei, boldurile de la coama acoperişului, precum şi
motive decorative ca: rozeta, morişca, capul
de cal, pomul vieţii, funia,
pasărea, la care se adaugă elementele geometrice primare: cercul,
pătratul, rombul, dreptunghiul etc.
Stâlpii de la
prispele caselor vechi par a reprezenta aici coloanele antice, simbolizând
verticalitatea şi tendinţa spre înălţimi. Simbolistica
stâlpului e legată şi de cea a lui axis mundi, exprimând o relaţie dintre diferite nivele cosmice
şi un focar de iradiere a energiei universale[14].
Stâlpii sunt plantaţi de-a lungul prispei, mărginind casa la
faţada principală, sau pe părţile laterale, constituind un
prim prag care apăra casa ca un filtru. În evoluţia de la
funcţional la decorativ sau de la simbolic-mitic la
funcţional-decorativ deosebim exemplare realizate din lemn de esenţe diferite,
lucrate cu mult simţ artistic, cu simţul echilibrului şi al
proporţiilor. În ornamentica stâlpilor de casă întâlnim succesiuni de
poliedre cu alternanţe de brăţări de legătură sau
stâlpi lucraţi în sistem funie cu fusul uşor bombat. În afara
motivelor unghiulare reticulare în zig zag ce marchează începutul unor
mitologii[15], pe
suprafeţele brăţărilor apar şi stilizări
geometrizante, simbolizând astrul solar redat prin rozete şi vârtejuri
(morişca). Morfologic, stâlpii caselor bucovinene, ornamentaţi unitar
printr-o succesiune simetrică a volumelor, mereu aceleaşi pe
toată suprafaţa, sunt realizaţi prin tehnicile cioplirii şi
crestării, tehnici care înlesnesc o mai bună execuţie a
motivelor reliefate sau decupate, a motivelor circulare şi o mai bună
redare a contrastului din cadrul jocurilor de plin şi gol.
Soarele este
ilustrat în arhitectura caselor ca un element aparţinând cosmosului, ca
astru care a influenţat viaţa şi activitatea diurnă,
intrând demult în vizorul spiritual al omului şi adoptat ca simbol sacru.
Simbolul solar nu este un element abstract şi nici un element mistic,
deoarece simbolistica solară a fost întotdeauna în strânsă
legătură cu viaţa omului. În mod cu totul aparte se
detaşează simbolistica solară la huţulii din Bucovina,
renumiţi crescători de animale care în activitatea lor s-au bazat pe
cea mai puternică sursă de rodire: căldura şi lumina
soarelui. Imaginea soarelui reprezentată la huţuli pe stâlpii de
prispă, grinzi, uşi etc., este emblema binelui, arta huţulă
consemnând soarele în multe reprezentări simbolice[16],
pe diferite alte tipuri categoriale, ca pe un adevărat talisman (obreg, în
limba huţulă).
Soarele a avut în spiritualitatea
populară sensuri plurivalente, fiind o manifestare a divinităţii
supreme. Este izvorul vieţii, luminii şi căldurii. Soarele a
situat omul în planul vieţii ordonate, încadrându-l în timpul limită
al zilei, fiind totodată simbolul învierii şi al nemuririi[17].
În viziunea populară, soarele călătoreşte însoţit de
caii albi care aleargă în faţă şi care trag carul solar pe
un traseu ce poate lumina întreg pământul[18].
Poate că din aceste motive, simbolul soarelui reprezentat prin rozete
apare aici transpus pe capetele terminale ale grinzilor lucrate în cap de cal. Simbolul soarelui este
răspândit pe o marie arie culturală europeană şi nu numai. Nu
gratuit, V. Gordon Childe, când vorbeşte despre fondul cultural european
comun[19],
face referiri la cultul soarelui, având în vedere simbolistica acestuia pe
care, în numita civilizaţie
danubiană o găseşte foarte clară.
|
|
Pentru noi, în cazul de
faţă, important este să arătăm care sunt cele mai
importante aspecte ale simbolurilor solare de pe casele bucovinene. Din
multitudinea reprezentărilor amintim rozeta, vârtejul (morişca),
cercul, punctul, roata solară şi rombul. Cercul solar şi
derivatele lui alcătuiesc substratul tuturor celorlalte simboluri solare.
Amintim că simbolul roţii a fost la început de natură
lunară, în străvechile calendare lunare primind apoi şi o
interpretare solară, mai ales când din considerente tehnice roata a fost
înzestrată cu spiţe care apoi simbolizau razele[20].
Înţelegerea simbolurilor
solare din arta populară bucovineană necesită şi unele
precizări cu privire la cultul soarelui. Vladimir Dumitrescu arăta
că pe teritoriul României se poate vorbi mai pe larg de un cult al
soarelui care provine din epoca bronzului, cult care se concretizează mai
pregnant în bronzul mijlociu[21],
simbolurile nefiind atunci figurate în chip antropomorf.
Fondul vechilor reprezentări
solare, unitar pe întreg spaţiul carpatin, se regăseşte şi
la casa tradiţională bucovineană pe stâlpi, uşi, frontoane,
grinzi, interioare etc. Aproape fiecare casă de aici are măcar un
simbol solar. Simbolistica solară, după cum arătam mai sus, este
mult mai puternică la casele huţăneşti. Acolo, în munte,
retraşi din tumultul vieţii moderne, aceste simboluri sunt încă
vii, în arta huţulă soarele fiind redat şi prin elemente
geometrice primare: rombul, pătratul înscris în cerc. Rozetele de la
casele ţărăneşti sunt şi ele reprezentări
geometrizante ale astrului zilei, având un număr variabil de braţe
înscrise în cercuri simple sau concentrice. Rozeta cu cinci braţe este mai
puţin întâlnită, cea mai frecventă fiind cea cu şase
braţe; aceasta şi din cauza unei mai uşoare execuţii
tehnice. Rozeta cu şapte braţe corespunde (mai rară) corespunde
celor şapte dimensiuni extracosmice[22],
dar aici rozetele sunt şi cu un număr de 8, 18, 24, 30 de braţe.
Când braţele rozetelor se multiplică căpătând o orientare
curbilinie, apare motivul morişca sau vârtejul, ca o altă
variantă a geometrismului astrului ceresc, de data aceasta simulând
mişcarea sa. În afară de prezenţa rozetelor pe
brăţările de la stâlpii de prispă, a stâlpilor mici de la
intrarea în gangul casei, ele apar pe uşile caselor, pe grinzile
interioare sau pe capetele consolelor multiplicate şi la ancadramentele
uşilor de la biserici[23].
Morişca (vârtejul) este
şi ea conturată de un cerc-chenar dar cu profilul tăieturii
triunghiular, câştigând astfel în frumuseţe prin micile reliefuri
obţinute. Mai întâlnim şi cazuri de rozete multiplicate care dau
imaginea de ansamblu a simbolului solar, la o primă vedere, dar având
spaţiul ornamentat prin crestare până la cele mai mici amănunte.
De multe ori, simbolurile solare de factură
geometrizantă evoluează spre o redare figurativă,
antropomorfă. Supravieţuirea acestor elemente cu valoare mitică
trebuie pusă în legătură cu persistenţa credinţelor
populare care atribuiau soarelui însuşiri umane, cu rol apotropaic, de apărare
a casei şi a spaţiului de forţele malefice.
Un loc aparte îl reprezintă
decorul solar prin tehnica stucaturii. Pe faţadele caselor şi chiar
ale unor anexe gospodăreşti, simbolurile solare apar prin
delimitări cromatice, reprezentate prin cercuri, cercuri concentrice cu puncte
în centru, cercuri cu crucea înscrisă, romburi sau rozete. Considerăm
totuşi, că face casă bună, în cazul unei construcţii,
desfăşurarea firească a elementelor decorative de pe stâlpii din
lemn, pe fondul unor frize în stucatură, într-o mare varietate de forme
şi interpretări geometrice sau florale.
Calul
constituie unul dintre motivele (simbolurile) arhetipale fundamentale pe care
lumea le-a inclus în memoria spirituală. Calul, ca simbol al
măreţiei, păstrează şi imaginea frumuseţii
desăvârşite. El este prototipul simbolului uranic care trage discul
solar pe bolta cerească, dar este şi un element terestru având
tangenţe cu focul, apa şi pământul[24].
În mitologia românească calul este figurat în două ipostaze, având
funcţii distincte: una uranică şi alta chtonică[25].
La casele bucovinene, simbolul
calului este redat prin cioplirea a două bârne de la colţul
construcţiei, una rămânând drept consolă de susţinere, iar
cealaltă arcuindu-se puternic, sugerând ambele un cap de cal. De multe ori
şi terminalul grinzilor de la case redă tot capul de cal prin
prelucrarea acestora cu toporul sau securea.
Consola care redă (în special
la biserici) cel mai bine "capul de cal" este mult
răspândită în arhitectura locală. La casele cu streaşina
mai largă se întâlneşte consola multiplicată, în retragere, care
sugerează tot simbolul calului.
Având în vedere prestigiul calului
mitologic ca apărător al locuinţei (izgonitorul duhurilor rele
şi purificator al aerului), prezenţa sa în chip simbolic la consolele
şi la colţurile vulnerabile ale caselor este pe deplin
justificată. Alăturând consola practicată în arhitectura casei,
celorlalte elemente decorative, se evidenţiază tripla sa ipostaziere:
funcţională, estetică şi simbolică.
Plastica arhitectonică
rezultată din ansamblul consolelor cioplite "în cap de cal",
prezenţa stâlpilor cu motive solare de la faţadele caselor, a
capetelor teşite ale căpriorilor, toate dau construcţiei o
notă decorativă şi o încărcătură simbolică
aparte.
Funia, ca motiv
ornamental, a fost adoptată în acelaşi context al
semnificaţiilor simbolice de apărare şi de delimitare a anumitor
spaţii împotriva unor spirite malefice. În ornamentica bucovineană,
funia împletită e sculptată în lemn prin respectarea principiilor
simetriei: acelaşi pas, acelaşi ritm şi aceeaşi grosime. Ea
apare la porţi, pe fruntare, grinzi interioare sau la ancadramentele
ferestrelor. Singulară sau însoţită de alte simboluri sacre, tot
cu rol apotropaic, funia apare pe grinda meşter a caselor, în camera de
curat ("casa cea mare") care este şi un spaţiu de
prezentare folosit numai în anumite momente festive din an sau din viaţa
localnicilor. Dar, funia de pe grinzile din interiorul caselor are şi alte
semnificaţii legate de arhitectura interioară.
Pomul vieţii, simbol
al ascensiunii spre cer, instituit la alte popoare prin esenţe lemnoase
considerate sacre (stejarul la celţi, teiul la germani, frasinul la
scandinavi, măslinul în Orientul islamic, mesteacănul la siberieni[26],
întruchipează prin bradul românilor nişte viziuni ale irealizabilei
"tinereţi fără bătrâneţe şi vieţi
fără de moarte"[27].
Reminiscenţă a
dendrolatriei, legat de existenţa unor vechi credinţe, simbolul
pomului este prezent la casele bucovinene prin imaginea tiparului elenistic,
cea a vasului cu flori sau în viziunea dacică, locală, a brăduţului.
"Pomul vieţii", prezent aici încă de la riturile de
construcţie, arborat sub forma "struţului", în arhitectura
casei el apare fie pe lemn, cu câmpul decupat şi desenul conturat, tratat
stilizat, fără volume, fie în traforurile de la partea înfundată
a prispelor sau în stucatură. În asemenea ipostaze, "pomul
vieţii" se regăseşte pe pereţii caselor, stâlpilor,
porţilor, la faţadele caselor. De multe ori, el apare sub forma unei
flori trifurcate, în redare simetrică, într-o cană cu toartă.
Stilizarea acestui simbol în formă trifurcată, cu terminalul sub
formă de cruce, atestă că acestuia i-a fost adăugate
ulterior forme cultice, aparţinând creştinismului. În ţinutul
Dornei, pe Valea Bistriţei Aurii, după primul război mondial,
s-a dezvoltat un stil aparte de decorare a caselor prin tehnica stucaturii
policrome, "pomul vieţii" având un rol distinct în practicarea
acestei tehnici. Treptat, tehnica stucaturii de aici s-a răspândit şi
în alte zone etnografice ale Bucovinei, mai ales în ţinuturile de deal
şi de câmpie unde simbolul fitomorf a fost amplificat în varii
înfăţişări, totul derivând din două prototipuri de
bază: vasul cu flori şi brăduţul.
Chiar dacă stucatura îşi
are locul său în arta decorativă a caselor bucovinene, totuşi
respingem stucatura de gust îndoielnic apărută în ultimii ani în
aşa zisul proces de "modernizare" şi de sistematizare
galopantă a satului contemporan.
Pasărea, simbol
al sufletului, al nemuririi acestuia, mediator între cer şi pământ,
are un loc aparte în perimetrul casei bucovinene. Acest simbol apare sub forma
stilizărilor avimorfe reprezentate prin "ciocârlanii" de la
coama acoperişurilor care apar în trei sectoare: unul central,
alcătuit din 2-4 draniţe traforate şi două grupuri laterale
ce se desfăşoară până la extremităţile coamei.
Credem că aici nu este vorba de o reprezentare stilizată a pajurei
fantastice, identificată de unii cercetători cu vulturul imperial[28],
ci de o evocare a păsărilor călătoare care, la revenirile
periodice anuale, staţionează pe coama casei. Poate fi, de asemenea,
vorba despre porumbeii domestici.
Boldurile de la
capetele acoperişului, având o înălţime de 50-60 cm., lucrate
din lemn în volume suprapuse (etajate), având crestate pe ele rozete, romburi,
x-uri sau alte reprezentări simbolice, redau verticalitatea, tendinţa
spre înălţimi şi ancorează casa în universul cosmic.
Boldurile caselor sunt ca nişte suliţe îndreptate spre cer,
transmiţând energia terestră către divinitate. Dar, în viziunea
locală, boldurile sunt considerate a fi şi protectorii casei
împotriva trăsnetelor. Ele îndepărtează grindina, oferind
totodată construcţiei un statut de "axis mundi",
credinţă larg răspândită în spaţiul românesc şi
nu numai[29].
Simbolul berbecului,
corespondent şi al berbecului zodiacal, exponent al ascensiunii soarelui,
al trecerii de la frig la cald[30],
este mai puţin prezent în decorul caselor bucovinene. El apare în Bucovina
mai frecvent în alte domenii ale artei populare. Chiar dacă în mitologie,
berbecul a fost considerat un purtător al energiei descătuşate,
un simbol al curajului, el are şi calităţi apotropaice asupra
casei şi animalelor, din moment ce-l întâlnim şi astăzi sub
forma craniilor cu coarne arborate deasupra uşilor sau a grajdurilor,
precum şi în stilizările din traforurile aplicate la colţurile
caselor sau la balcoanele mansardate[31].
Simbolul dintelui de lup,
compus dintr-o înlănţuire de triunghiuri isoscele sau echilaterale,
cu volume egale şi simetrice, tinde şi astăzi să-şi
conserve poziţia şi funcţionalitatea conferite de simbolistica
ancestrală[32].
Poarta
împreună cu împrejmuirea casei creează o adevărată
centură de apărare şi încă de la începutul apariţiei
acesteia trebuie să fi avut un rol întreit: utilitar, estetic şi
magico-simbolic. Dacă casa reprezintă elementul central structurat în
jurul vetrei ca-n jurul unui altar casnic, porţii îi revine rolul celui de
al treilea prag de trecere (privit din interior către exterior), după
cel al uşii de la intrare în casă şi cel al prispei.
Tradiţia a impus aici calităţi maximale porţii, prin
prescripţii şi interdicţii de ordin magic. Astfel, ca şi la
casă, sub pragul porţii se puneau substanţe sau obiecte cu rol
apotropaic (sare, piper, tămâie, bani), având menirea de a feri casa de
agresivitatea nocturnă a "lucrului rău". Poarta era şi
un spaţiu vulnerabil al casei şi al gospodăriei, prin
poartă putând penetra spiritele malefice din afară. De aceea, în
anumite momente-cheie, când agresivitatea spiritelor malefice din aer era
considerată maximă, în poartă se arborau ramuri verzi, cu puteri
apotropaice. Acest aspect se înregistrează şi astăzi la Florii,
Duminica Mare, Sfântul Gheorghe, Armindeni, Ispas. Tot în poartă se
derulau şi riturile de purificare a animalelor, înainte de ieşirea
acestora la păşunat.
Aspectul artistic al porţilor
este redat atât prin elevaţie, dar mai ales prin repertoriul motivelor
decorative care se substituie simbolisticii acestui obiect.
Porţile tradiţionale
bucovinene sunt mai simple decât cele din Maramureş dar au o notă de
particularitate proprie.
Simbolurile decorative cultivate
la porţi, cum ar fi soarele (rozete, cercuri, vârtejuri), "pomul
vieţii" (brăduţul) sau altele sunt redate cu multă
discreţie. Stâlpii porţilor lucraţi în volume ne amintesc
şi ei de vechile coloane şi împreună cu motivele unghiulare care
le mărginesc atestă o mitologie străveche. Boldurile de la
extremităţile acoperişului porţilor, precum şi
crucile, vorbesc de la sine despre simbolistica lor apotropaică. La
porţile fără acoperiş, de o frumuseţe aparte sunt
stâlpii cu terminalul lucrat antropomorf, cu capul ţuguiat[33]
sau rotund, destul de frecvenţi aici faţă de alte zone din
Moldova[34].
Stâlpii de mici dimensiuni ce
străjuiesc intrarea la case au capetele rotunjite (antropomorf), aici
întâlnindu-se simboluri solare sau cruciforme, fie crestate, fie cu material
decupat din conţinutul piesei.
Meşterul popular bucovinean crea, cioplea,
fasona şi dispunea simbolurile în diferite nuanţe în
ornamentaţia caselor, cu simţul nativ al frumosului care-l obliga la
armonie şi simplitate. Arta decorativă a meşterilor locali,
puternic pătrunşi de dorinţa conservării unei simbolistici
tradiţionale, ne demonstrează inepuizabilele posibilităţi
creatoare de frumos, oferind celor care cercetează arta lor un prilej de
meditaţie asupra civilizaţiei societăţii
tradiţionale.
inapoi________inapoi la cuprins________inainte
[1] Obicei întâlnit şi astăzi la huţulii
din Bucovina
[2] Mircea Eliade, Sacrul
şi profanul, Bucureşti, 1992, p. 36
[3] idem, Meşterul
Manole, Iaşi, 1992, p. 36
[4] Rene Girard, Violenţa
şi sacrul, Bucureşti, 1995, p. 12, 141
[5] obicei înregistrat în satele de pe Valea
Bistriţei: Ortoaia, Gheorghiţeni, Rusca, Călineşti, Dorna,
Arini
[6] Romulus Vulcănescu, Coloana cerului, Bucureşti, 1972. Traian Herseni, Forme străvechi de cultură
populară românească, Bucureşti, 1977, (passim).
[7] Ovidiu Papadima, Neagoe
Basarab, Meşterul Manole şi vânătorii de umbre în Revista de folclor, VII, nr. 3-4,
Bucureşti, 1962, p. 69-70
[8] Craniile de cocoş imolate sub pragul casei
le-am depistat în timpul demantelării caselor aduse la Muzeul Satului
Bucovinean şi de două ori cu ocazia unor demolări
întâmplătoare de case (satele Dorna Candreni, Holohosca, Neagra Sarului,
Gura Haitii)
[9] Monezile descoperite sub talpa caselor sau introduse
la colţurile pereţilor ne-au fost un bun indiciu pentru datarea
relativă a construcţiilor şi încadrarea lor în epocă.
[10] Obicei înregistrat de noi în comunele Breaza şi
Moldova Suliţa
[11] Struţul este un brăduţ înalt cam de
un metru, împodobit cu panglici multicolore. De brăduţ se legau
ştergare (numărul acestora era egal cu cel al meşterilor ce
lucrau la construcţia casei) şi o sticlă cu băutură.
Ştergarele se împărţeau la terminarea lucrului fiecărui
meşter iar băutura din sticlă era consumată numai de
către meşterii care făceau urări de bun augur.
[12] Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor, repere istorice, Bucureşti,
1986, p. 200
[13] Documente de arhivă sau diverse inscripţii
consemnează numele câtorva meşteri care s-au impus în definitivarea
unui stil arhitectonic popular cu specific local. Printre ei amintim pe
Chirilă Ungureanu şi Cazac Crăciun din Udeşti, Derhet
Matuftei din Vama sau Grigore Ulian din Câmpulung.
[14] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. III,
Bucureşti, 1995, p. 266-267
[15] Vladimir Dumitrescu, Arta preistorică a României, Bucureşti, 1974
[16] Simbolul soarelui este consemnat la huţulii din
Bucovina mai pregnant decât în alte zone prin rozete simple sau multiplicate,
vârtejuri care apar în diferite genuri ale artei populare: arhitectură
populară, blidare, pascorniţe (vase de cult folosite la Paşti),
lăzi de zestre (skrenia), cutii din coajă, ouă încondeiate,
cornuri pentru praf de puşcă, doze pentru praf de puşcă
(poroşineţe) etc.
[17] Jean Chevalier, Alain Gheebrant, op. cit., vol. III,
p. 236-241
[18] Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, 1987, p. 370; Paul Petrescu,
Imaginea soarelui în arta populară în
Studii şi Cercetări de Istoria
Artei, an X, nr. 1, 1963, p. 114
[19] V. Gordon Childe, The Down of European Civilisation, London, 1957, p. 38
[20] Jean Chevaliar, Alain Gheerbrant, op. cit., vol.
III, p. 161.
[21] Vladimir Dumitrescu, Necropola de incineraţie din epoca bronzului de la Cârna,
Bucureşti, 1961, p. 315.
[22] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit., vol.
III, p. 237.
[23] Gheorghe Bratiloveanu, Mihai Spânu, Monumente de arhitectură în lemn din
ţinutul Sucevei, Bucureşti, 1985, p. 63, 65, 69, 75, 85.
[24] Jean Chevalier, Alain Gherbrant, op. cit., vol. I,
p. 235; Paul Petrescu, op. cit., p. 114.
[25] R. Vulcănescu, op. cit., p. 512.
[26] Jean Chevalier, Alain Gherbrant, op. cit., vol. III,
p. 125.
[27] Ion Frunzetti, Pomul
vieţii în arta populară din România în S.C.I.A. an VIII, nr. 1,
1961, p. 42.
[28] Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în omânia, Bucureşti, 1977, p. 295, pl. XLIV.
[29] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit., vol. I,
p. 164-165.
[30] ibidem, p. 188.
[31] Aspectul este întâlnit mai frecvent în zona
etnografică Fălticeni, precum şi în satele
huţăneşti.
[32] Maria Golescu, Motive
de animale în sculptura decorativă şi semnificaţia lor
simbolică şi religioasă, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, XXXVI, 1943, p. 34-48;
Anton Nuţu, Decorul zoomorf pictat
pe ceramica Cucuteni-Tripolie, în Arheologia Moldovei, VIII, Iaşi,
1975, p. 15-19; R. Vulcănescu, Măştile
populare, Bucureşti, 1972, p. 108-111; Mircea Eliade, De la Zamolxis la Gingis Khan,
Bucureşti, 1980, p. 25-37.
[33] Pe Valea Sucevei, în special în satul
Calafindeşti, am întâlnit o mare varietate de stâlpi de poartă, cu
terminalul lucrat antropomorf.
[34] Paul Henri Stahl, Porţile ţărăneşti la români, în S.C.I.A.,
an VII, nr. 2, 1960, p. 81. Autorul susţine că stâlpii antropomorfi
sunt foarte rari în Moldova, ceea ce e contrazis de descoperirile noastre.