inapoi________inapoi la cuprins________inainte
1. Începutul
Constatam încă de la primele
versete ale Cărţii Genezei că, iniţial, omului îi
fuseseră hărăzite chipul şi asemănarea
Zămislitorului său. Dincolo de simbolistica acestor termeni, textul
sacru trebuie interpretat şi ad literam, mai ales că, până la
urmă, creaturii îi rămâne numai chipul, adică o posibilitate
manifestată, în timp ce asemănarea se pierde, ori mai bine zis, se
ocultează ca posibilitate nemanifestată. Şi chiar chipul are
tendinţa de a-şi anula consistenţa în anumite condiţii,
locul lui fiind luat de haos. Acesta reprezintă însă numai
baza substanţială, adică o existenţă
văduvită de componenta sa esenţială, întrucât, după
cum bine se cunoaşte, orice manifestare presupune în mod necesar,
concomitent şi reciproc, atât esenţa cât şi substanţa.
Decăderea despre care vorbim
este evidentă, ea reprezentând un act care se desfăşoară
descendent, dinspre lumea divină către lumea omului,
continuându-şi ulterior aspectul regresiv până la lumea adversarului.
Procesul se produce într-o succesiune temporală ireversibilă, dar
este deopotrivă instantaneu, pendinte de unghiul de vedere (al creaturilor
sau al Creatorului) din care este privită chestiunea. El constituie
propriu-zis originarul Fiat Lux. Căci, întru începutul cosmosului
se afla însăşi Lumina primordială, adică spiritul pur care
conţine esenţele tuturor lucrurilor, dându-le la iveală pe
fiecare după sorocul său, într-o ordine superlogică. Întâi apar
cele incandescente, vibrând încă de strălucirea increatului,
urmează cele mediane, obişnuite, pentru ca, în fine, să fie
aruncate în afară şi cele obscure, glaciale, care practic întorc
roata către locul de pornire.
Iată aşadar
explicitată, fără echivoc, chiar înainte de episodul izgonirii
din Paradis, scara cu cele trei staţiuni pe care le poate atinge
fiinţa umană. Aceasta reprezintă însăşi tema ce o vom
dezvolta mai jos, întru speranţa de a modifica opiniile celor care cred
şi susţin că unica existenţă este cea
perceptibilă senzorial. Atragem atenţia asupra faptului că nu
dorim să propunem o riguroasă spaţializare geometrică sau
geografică, ci o viziune care îşi trage sevele din nivelul subtil,
ontologic. Din acest motiv, cele trei lumi nu sunt aşezate una deasupra
celeilalte, decât dacă înţelegem o atare clasificare exclusiv
calitativ. Cu alte cuvinte, ele pot fi receptate ca faţa trinitară a
aceleiaşi realităţi.
2. Lumea lui Dumnezeu
Poziţia omului în lumea lui
Dumnezeu este una splendidă: aflat în armonie cu însăşi Armonia,
el trebuie să se dedice unei unice şi continue atitudini: meditaţia.
Efort suprem, voinţa de a-ţi suprima orice dorinţă,
inclusiv dorinţa de a poseda voinţa, este vehicolul magic care te
poartă neîncetat în vârtejul "stării pe loc", ascuns în
Non-Dualitatea inextricabilă. Sigur că, pentru a perpetua o astfel de
atitudine este nevoie atât de pregătire prealabilă, cât şi de
contactul cu Harul. În principiu, orice om, indiferent de factura sau
pregătirea intelectuală, este chemat să participe la asemenea
lume. De intrat în ea nu reuşesc decât cei care au suficientă
linişte şi abnegaţie pentru a birui iluzia (căci iluzia
poate fi biruită, dacă ştii să fii mai răbdător
decât ea!). Iniţiaţii aceştia se regăsesc în trei tipologii
distincte:
a) cei
necunoscuţi de societate, retraşi în diferite locuri pustii şi
care nu-şi fac niciodată simţită prezenţa fizică,
ci numai pe aceea spirituală, prin rugi incantatorii. Ei ordonează
şi canalizează astfel energiile pozitive, gândurile benefice sau
trăirile intelective către toţi aspiranţii la echilibrarea
lăuntricului, fiind în fond nişte mijlocitori între ierarhiile
angelice şi căutătorii lor.
b) cei care
îşi travestesc identitatea în categorii de ranguri în aparenţă
inferioare, ţinând întotdeauna să pară mai nevolnici decât sunt
şi să nu îşi dezvăluie adevărata faţă decât
celor care pot să le-o suporte, pentru a nu simţi şi terifia
masele. Influenţa lor binefăcătoare se concretizează prin
"meseriile" pe care şi le aleg: bufonii, al căror sens este deopotrivă maieutic şi
terapeutic, căci datorită felului lor specific de a prezenta
realitatea, ei stârnesc prin râsete de râsul-plânsul întreaga curte,
să recunoască şi să mărturisească singura cale
dreaptă; cerşetorii care,
prin sacrificiul asumării maiestuoasei funcţii de păzitori
ai locurilor sfinte (biserici, cimitire) sau ai pieţelor publice,
străzilor, încă acordă vulgului posibilitatea milosteniei
şi milosârdiei, adică, în ultimă instanţă, a
mântuirii; menestrelii care, adaptându-şi
textele în conformitate cu contemporaneitatea, par că şi-au pierdut
legătura cu originea. Cu siguranţă că lucrurile nu stau
însă aşa, căci printre platitudini şi stereotipii,
modalităţi perfecte de învăluire, se pot intui în
"recitalurile" lor idei perene ori simboluri străvechi,
garanţia indubitabilă a calificării şi rostului pe care le
au; manufacturierii sau
reprezentanţii breslelor de odinioară. Aceştia s-au retras
într-un semianonimat care nu înseamnă dispariţia, ci numai diminuarea
importanţei lor din punct de vedere economic. Totuşi, produsele pe
care le meşteşugăresc, întrucât mai păstrează un mod
de fabricare apropiat de cel alchimic, asigură supremaţia
calitativă a tradiţionalismului în lupta sa cu contraspiritualitatea
postmodernistă.
c) cei camuflaţi
în vieţi de o maximă banalitate şi care nu ies în
evidenţă prin fapte deosebite. De regulă, au servicii şi
familii onorabile, trecând drept oameni fără aspiraţii înalte.
În particular însă, neştiuţi nici măcar de către cei
extrem de apropiaţi, ei depun un neistovit travaliu, efectuând o lucrare
interioară continuă, care îi poate "catapulta" către
statutul de Om Universal. Majoritatea sunt doctrinari sau hermeneuţi ai
textelor sacre, deşi arareori şi în condiţii cu torul speciale
îşi grafiază identitatea.
Scopul lor călăuzitor este slujirea Binelui şi
Adevărului Metafizic prin practicarea şi transmiterea Tradiţiei
generaţiilor succesoare. Reuşita li se datorează unei veghe
intense, prelungită dincolo de existenţa fizică, veghe care
presupune multiple stadii.
Primul pas ăl reprezintă
credinţa intensă în misiunea cu care sunt investiţi. Nu se poate
pleca la drum fără convingerea fermă că alegerea
făcută este corectă. Fericit
cel ce n-a văzut şi a crezut! Dar această credinţă
nu se deprinde decât în momentul în care conştientizezi efectiv
greutăţile, primejdiile şi consecinţele unui eventual
eşec. Altfel spus, când ajungi la cunoaştere, fiindcă
altminteri, pornit pe drum şi rătăcit, ai parte de o soartă
indefinit mai gravă în comparaţie cu o persoană
obişnuită. De aceea, omul inspirat să cucerească lumea lui
Dumnezeu trebuie să renunţe la înlănţuirea materială,
adică la tot ce ţine de plăcerea momentului.
Când ispitele de orice fel sunt
înlăturate, se trece la pasul secundar: pacificarea interioară sau
însingurarea asumată. Spre deosebire de singurătate, însingurarea s-a
scuturat de orice reziduu egoist, astfel încât se ajunge la nivelul unde tu nu
îţi mai aparţii ţie însuţi, iar eul se transformă în
El. Sufletul este deja în minte şi contopit cu ea întru contemplare.
Dacă nimic nu tulbură
lucrarea, se mai poate parcurge o porţiune din ţintă:
călătorul se face acum chivot pentru a se umple de Duh Sfânt.
Comunicarea prin rugăciune cu Duhul Sfânt reprezintă piatra din
vârful unghiului, pe care o poţi atinge şi, mai mult decât atât, o
poţi muta dincolo de hotarul dintre viaţă şi moarte.
Să ne amintim, în acest sens, minunile înfăptuite de Hristos, iar
după Înălţarea Sa la ceruri, de reuşitele similare ale
ucenicilor cei mai desăvârşiţi, apostolii. Cuvântul, manifestat
ca Gând Divin, are o putere creatoare fără margini, fiind capabil
să aducă în unitate Fiinţa şi Nefiinţa.
Pentru un creştin autentic
este indubitabil că, dacă acum 2000 de ani s-au realizat învieri
trupeşti şi tămăduiri de boli considerate incurabile,
nădejdea ardentă ar putea să producă şi astăzi
lucrări deopotrivă de măreţe.
Mai multe despre acest subiect nu
vom spune, la fel cum abordarea treptelor şi hagialâcurilor
existenţei postume nu face obiectul studiului de faţă. Vom
încheia itinerariul prin Lumea lui Dumnezeu cu constatarea că aceasta se
află de fapt pretutindeni, din moment ce împărăţia cerurilor este în inima fiecăruia.
Trebuie doar să ne animăm centrul.
3. Lumea omului
Foarte puţini sunt cei care
îşi aruncă şi cea din urmă fărâmă de vanitate
pentru a sluji Absolutului. Înşişi părinţii
umanităţii au avut nesocotita idee de a încălca porunca lui
Dumnezeu. Este adevărat că, prin acel gest, ei au căzut în
Creaţie, dând astfel la iveală specia căreia I-au reprezentat
arhetipul. Dintr-o anumită perspectivă au fost constrânşi
să procedeze astfel, fiindcă neamul omenesc trebuia să
apară. Altminteri, Supra-Fiinţialul, neproducând una dintre
posibilităţile sale de manifestare, îşi limita libertatea, ceea
ce, desigur este absurd. Dar tocmai această "obligativitate"
care I-a împins pe Adam şi Eva să cunoască, este cauzatoarea
dramei umane: aceea de a fi liber să alegi, să ştii ce este
binele şi ce este răul şi totuşi să nu te
îndrepţi niciodată numai către bine, căci făcând
să dispară răul, i-ai anula şi opusul.
Poziţionându-ne la nivelul
"necesarului " şi "contingentului", traversăm
inevitabil teritoriul dualităţii, în care participanţii se
definesc (adică se limitează) tocmai prin ceea ce au pierdut: opuşii
lor. Aceşti opuşi trebuie însă înţeleşi nu ca
adversari, ci dimpotrivă, ca perfectele complementarităţi care,
regăsite, împlinesc sfera principală. Din punctul ei de vedere, nimic
nu-i este exterior, căci universalul reprezintă, fără doar
şi poate, "unica faţă". Toate composibilele i se
subsumează, fie ca particulare, fie ca generale, în propria sa
reflecţie. Oglindirea însăşi funcţionează ca o
"fata morgana", adică pare să deţină
consistenţa autonomiei. De fapt ea nu este decât un ecou al
lăuntricului, o imitaţie ce-şi are principiul de
individuaţie în originaritatea fără început. Numai cei ce nu
înţeleg sau uită să rămână înrobiţi de intelect
îşi găsesc refugiu în diversitate. Iar acest fapt se petrece întrucât
ei înşişi reprezintă produsul acestei diversităţi,
motiv pentru care doar asupra unor asemenea făpturi funcţionează
bipolaritatea bine-rău. În fond, oricât s-ar strădui să-şi
depăşască condiţia, orizontala n-are cum să se
verticalizeze, dacă nu se percepe ca obligatorie scuturare bruscă
şi definitivă de direcţia pe care se află. Ea trebuie
să exploreze toate direcţiile, dar nu hoinărind haotic
pseudo-spaţiile şi pseudo-timpurile, ci autoresorbindu-se în punctul
unde adevărul şi neadevărul luminează Non-Dualitatea.
Revenind la exemplul biblic,
raportul dintre libertate şi necesitate este cum nu se poate mai bine
reflectat. Simbolic vorbind, gestul nesupunerii conturează aspiraţia
creatului de a deveni la rândul său creator. Nemaifiind dispus să
rămână doar parte, el năzuieşte să devină întreg,
deşi acest lucru este funciarmente imposibil. În ciuda evidenţei,
analizându-şi situaţia şi condiţia ajunge să îşi
consacre viaţa încercării de a descoperi un subterfugiu prin care
să devină totalmente autonom. Simulacrul independenţei îl
găseşte în exacerbarea raţiunii care, împinsă peste firesc,
proclamă moartea lui Dumnezeu. Este momentul în care comunicarea cu Duhul
Sfânt se pierde definitiv în favoarea celui cu propriul sine. Regresul de la
Unitate la Dualitate descremeneşte legea acţiunilor şi reacţiunilor
concordante, născând un echilibru bivalent. Apare astfel o nouă
credinţă, de tip pantheist, în care orice particular este generator
de universal. Însingurarea din lumea lui Dumnezeu devine aici solitudine,
adică un egocentrism radical, producător de falsă dar
comodă fericire, care alternează însă cu deprimările
purtătoare de gânduri viclene. Există totuşi şi latura
pozitivă, câtă vreme omul îşi explorează doar interiorul,
adică realizează opere culturale (minore în comparaţie cu cele
spirituale) fără să violenteze natura. Iată motivul pentru
care cei care populează această staţiune sunt artiştii,
oamenii de ştiinţă, filosofii, adică acele categorii
amorale care luptă pentru prestigiu şi faimă de o clipă,
neinteresate de binele general, dar nici producând neapărat răul, ci
autoizolându-se într-un teritoriu periferic, ale cărui limitări ei
înşişi le trasează.
4. Lumea adversarului
Pe treapta cea mai de jos a
ierarhiei valorice pe care o analizăm se găseşte omul
contemporan, antitheu şi plictisit de el însuşi, alergând
fără speranţă după beatitudinea pierdută,
scormonind cu înverşunare şi măruntaiele pământului şi
astrele cereşti în căutarea unui ceva indefinibil. Când narcisismul
interior a încetat să mai fie atrăgător, atenţia a fost
îndreptată către "în afară". Forme de relief virgine
mai multe milenii la rând au căzut sub furia oarbă a
hiperindustrializării, periclitând sistemul ecologic planetar. Poluarea a
luat amploare în mai toate zonele lumii, distrugând omenirea nu doar printr-un
număr cutremurător de decese, dar şi prin malformaţii
fizico-psihice dintre cele mai înfiorătoare. Într-o eră numită a
comunicării, ce face posibil instantaneu contactul dintre doi oameni
aflaţi la distanţe de mii de kilometri unul faţă de
celălalt, homo sapiens şi-a pierdut chiar şi solitudinea epocilor
trecute, făurindu-şi în schimb o singurătate negativă
care-i macină permanent îmbolnăvitul suflet.
Stăpânitorul lumii acesteia,
din pânda lui atentă, jubilează, constatând zbuciumul infertil al
celor pe care-i ademeneşte. El posedă o armată întreagă de
discipoli, fiinţe demolatoare prin excelenţă, cu rolul evident
de a smulge definitiv din rădăcini fundamentele morale şi
intelectuale. Sunt create astfel premisele pentru realizarea omului "de
tip nou", lipsit de memorie, adică de identitate, vajnic consumator
de kitsch şi lesne manevrabil audiovizual. În aceste condiţii dispare
orice aspiraţie către înalt, iar fără idealuri, persoana se
depersonifică, nemaiputând să opună rezistenţă
uniformizării.
Legătura cu exteriorul s-a
desfăcut într-o multiplicitate de nestăvilit, care se ramifică
parcă pe zi ce trece. Şi cu cât canalele sunt mai multe şi mai
diversificate, cu atât receptorul devine mai străin de emiţător.
Se traversează nişte timpuri când cuvântul transformat în
voroavă nu mai are nici un sens, nu mai prezintă nici un interes.
Precum constructorii Turnului Babel odinioară, robotizaţii indivizi
ai zilelor noastre cultivă destructivismul ca pe o valoare care a înlocuit
bunul simţ. Totul este expus cu o nedisimulată satisfacţie (ba
chiar cu o stupidă mândrie) vederii şi atingerii tuturor. Nimic nu
mai este secret, oricine poate intra în posesia informaţiilor celor mai
confidenţiale. Sentimentele autentice par perimate şi ridicole în
faţa libertinajului şi nestatorniciei ce acţionează la
lumina zilei. Dispărând ruşinea, cu cât eşti mai puţin
discret, cu atât eşti mai apreciat şi ai şanse mai mari de
ascensiune socială. Dacă, dimpotrivă, refuzi să aderi la o
confrerie cu interese imediate şi încerci să atragi atenţia
asupra crizei autoprovocate în care se află umanitatea, eşti
catalogat drept nerealist, destabilizator, nebun, calomnia prinzând rapid la
publicul larg, care te va pune imediat la zid.
Iată prin urmare cum
sistemele axiologice sunt răstălmăcite iar contrainiţierea
triumfă, ajutată de către cei pe care îi devorează. Când se
repetă neîncetat că suferinţa este de fapt bucurie,
subconştientul ajunge să-şi aproprie această enormitate,
iar transferând-o ulterior spre zona lucidului, alterează astfel iremediabil
realitatea. Şi, pe măsură ce ignoranţa cucereşte noi
teritorii, apologeţii infernului îşi dublează acribia cu
intoleranţă. Politicienii, bancherii, conducătorii de trusturi
multinaţionale, mercenarii de orice tip, au instaurat o teroare pe care,
dacă nu o vor curma în curând, s-ar putea să ne transforme în
spectatori neputincioşi ai sfârşitului.
5. Sensul prezentului
Ne referim evident la
sfârşitul acestui ciclu temporal sau, mai bine zis, la curmarea unei
iluzii, fenomen în urma căruia lumea se va regenera, urmând a trece în
altă etapă a desfăşurării sale. Punctul de plecare al
oricărui nou drum este comun cu punctul săvârşirii drumului
anterior şi reprezintă, în fond, locul de întâlnire al cauzelor
şi al efectelor. Tocmai de aceea şi era necesară dezindividualizarea
până la ultimele ei consecinţe, adică disiparea extremă a
principiului de individuaţie, prin trecerea de la certitudinea lui A fi la nesiguranţa lui A avea. Fenomenul nu este în sine nici
enigmatic şi nici dificil de transpus, reprezentând practic decăderea
de la măreţia spirituală la grosolănia materialistă.
Modalitatea prin care el se
realizează este divizarea exacerbată a tuturor speciilor, deci
imposibilitatea de a mai aduna părţile într-un întreg. indiferent
dacă ne referim la lumea interioară sau la cea exterioară omului.
(De fapt, ca să fim metafizic riguroşi, ceea ce se găseşte
în afară nu reprezintă decât, aşa cum am mai afirmat,
proiecţia lăuntricului. Cu cât acest lăuntric este mai calm
şi mai detaşat, cu atât reflecţia lui se ordonează, astfel
încât, la limită, nici nu există o separaţie între ele.)
Traiectoria manifestării fiind ciclică, devine evident că
fiecare dintre cele două talere ale balanţei dualităţii
îşi conţine propria distrugere strâns legată de posibilitatea
regenerării. Din acest motiv, orice transformare presupusă ca fiind o
catastrofă este un act firesc, căruia îi corespunde un echivalent
contrar şi complementar, depinzând numai de puterea sau slăbiciunea
intelectului, felul în care este receptată. Această perspectivă
trebuie să ne-o însuşim, făcându-ne-o mod de viaţă
atunci când participăm la criza spirituală a
contemporaneităţii, căci în caz contrar am fi subjugaţi
inevitabil de trăiri defectuoase şi nocive cum sunt frica,
deznădejdea, lenea, deprimarea, lehamitea, resemnarea. Prin urmare, ar fi
corect să conchidem că agenţii destructivismului, neştiind
să facă altceva, nu se distrug decât pe ei înşişi, iar cei
care generează în urma lor sunt autocreatori prin excelenţă.
Stabilite aceste premise, putem
coborî din nou în concret, la actualitatea zilelor noastre, cunoscută
însă de data aceasta în toată profunzimea ei. Arătam anterior
că, la toate nivelurile societăţii omeneşti guvernează
un neruşinat desfrâu. Vom explica în continuare cum, deşi el este o realitate,
totuşi nu există pentru Realitate.
Aşadar, punând totul la
îndemâna tuturor, înseamnă că vrei să cobori cunoaşterea
până la palierul inteligenţelor inferioare, ceea ce înseamnă o
nivelare descendentă, în care calitatea este sacrificată în
detrimentul cantităţii. Aceasta este, suntem nevoiţi să o
constatăm, scopul fundamental al învăţământului profan
contemporan, la oricare dintre treptele sale, inclusiv la cele universitare
şi academice. Faptul că nu mai deţine aproape nimic de un ordin
cât de cât profund, constituie o tulburătoare gravitate. Dar şi mai
grav este faptul că masa îl receptează ca pe o afirmaţie
superioară, deşi el nu face altceva decât să nege ierarhia
tradiţională, fiind în esenţă, chiar dacă îşi
dă seama sau nu, o barieră cvasiinexpugnabilă către
adevăr şi, prin urmare, către libertate. Cu toate că
afirmă contrariul, încătuşează iremediabil minţile,
sufocând toate posibilităţile legate de un domeniu mai înalt.
Uniformizarea pe care o construieşte are drept fundament ura
faţă de orice superioritate, adică teama de ceva ce este mai
presus de puterea sa de înţelegere. Şi cum nu poate ieşi din
agora aşa cum este cu adevărat, îşi confecţionează în
numele "doctrinei sacre" anumite sisteme filosofice ori
ştiinţifice extrem de simpliste şi simplificatoare, care
lasă astfel să se întrevadă doar sensul cel mai exterior al
părţii grosiere din starea noastră de fire. Prin această
modalitate încurajează apariţia confuziei intelectuale ca o
consecinţă dizolvantă şi chiar disolutivă ce se face
rapid simţită, insinuându-se prin marea parodiere a arhitecturii
divine pe care o edifică omul contemporan.
Şi în numele cui se petrec
toate acestea? În numele principiului "democratic" potrivit
căruia libertatea înseamnă ca toţi să aibă acces la
tot, din păcate un tot imanent, lipsit de majusculă purificatorie.
(Această concepţie este evident eronată, dat fiind că
inegalitatea, înţeleasă ca o complementaritate întru Unitate,
reprezintă însuşi temeiul fiinţial). Totuşi, majoritatea
disciplinelor apărute în secolul creştin XX militează pentru
aplicarea acestei teze şi, cu toate că în aparenţă
urmăresc ţeluri diferite, în fond ceea ce le interesează
exclusiv este răsturnarea firescului şi înlocuirea acestuia cu opusul
său. Dovada irefutabilă că lucrurile se prezintă aşa o
găsim în faptul că trăsătura principală şi
comună a ştiinţelor moderne se constituie într-o agresivitate
zgomotoasă, deşi nici măcar despre ele însele nu ştiu
cu ce se ocupă exact sau, altfel spus, nu sunt în stare să-şi
contureze conţinutul, motiv pentru care, dacă ar avea bun simţ,
ar trebui să fie mai discrete. Dar numai cu asemenea inepţii se
poate, după opiniile smintiţilor, realiza "progresul
continuu" pe care ei îl numesc cu afectată emfază şi
"ridicarea nivelului cultural mediu" al umanităţii.
Cine propovăduieşte
însă atari axiome nu conduce decât, în mod implicit şi voit asumat,
la amestecarea castelor şi, prin urmare, la dispariţia elitelor. Ceea
ce nu înţeleg aceşti falşi profeţi este faptul că,
inconştient lucrează împotriva lor înşişi, întrucât într-o
societate fără ierarhie, adică fără coloană
vertebrală, doctrinarii se amestecă cu toţi ceilalţi,
inclusiv cu oligofrenii, contopindu-se cu ei. Culme a absurdului şi a
stupidităţii, încercarea de vulgarizare a Doctrinei, oricâte eforturi
s-ar face în acest sens, deşi periculoasă, nu are sorţi de izbândă,
întrucât adevărurile de un anumit ordin rezistă prin ele însele
atacurilor seculariste. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: indiferent
cât de limpede ar fi expuse, nu le pot înţelege decât aceia care sunt
calificaţi să le înţeleagă, respectiv categoriile despre
care am amintit în secţiunea Lumea
lui Dumnezeu şi pe care minţile dementizate nu le pot anihila,
dintr-o cauză extrem de limpede şi anume că, aşa cum am mai
spus, nu le cunosc existenţa. Pentru neaveniţi, ele sunt ca şi
cum nu ar exista, aidoma iubirii pe care nu o simt decât
îndrăgostiţii. Căci, la rigoare, Adevărul, singurul care nu
poate fi niciodată trădat în vreun fel, constă numai în
inexprimabil, aflându-se dincolo de dualitatea cuvânt/tăcere, accesul la
el fiind deci posibil doar printr-o transmisibilitate spirituală
non-verbală, de ordin subtil.
6. Sfârşitul
Făcând o sinteză a celor
arătate mai sus, trebuie să subliniem că cele trei lumi despre
care am vorbit pot avea o corespondenţă reală în ciclul istoric
pe care îl traversăm, fiecare dintre ele fiind uşor
identificabilă cronologic; dar în aceeaşi măsură ele
coexistă în atemporalitate. Vârstele umanităţii se
perpetuează prin vestigiile spirituale lăsate generaţiilor
succesoare, chiar dacă, din când în când, fondul îmbracă forme noi.
Astfel, vârsta paradisiacă sau Lumea lui Dumnezeu (cea în care religiosul
reprezintă însuşi modul de a fi al omului) are, din fericire, şi
la începutul mileniului III reprezentanţi de marcă, neglijabili
cantitativ, dar constituind forţa care împiedică disoluţia.
Cuvântul ca Gând Divin se pogoară prin Sfântul Duh asupra
însingurării lor contemplative, dăruindu-le puterea creatoare a
Unităţii. La fel, vârsta în care omul, deşi rupt de Dumnezeu, nu
începuse încă să-I modifice grosolan Creaţia sau, cum am mai
numit-o, Lumea Omului, a păstrat ceva din candoarea artistică pe care
o conferă Cuvântul introspectiv, ca să poţi comunica cu tine
însuţi, într-un echilibru bivalent, de la eu până la eu. Cât despre
vârsta ultimă, în care omul vrea să modifice cu orice preţ
natura şi mai ales naturalul, într-o lume în care adversarul îşi face
de cap batjocorind firescul, deşi avem la dispoziţie Cuvântul ca
voroavă spre a comunica cu exteriorul, singurătatea care ne-a
năpădit sufletele este atât de puternică, încât ar fi mai bine
să renunţăm la expunerea ei ostentativă şi să ne
întoarcem cathartic la tăcere, pentru a nu ne distruge definitiv.
inapoi________inapoi la cuprins________inainte