inapoi________inapoi la cuprins_______inainte

 

 

 

Despre semnificaţiile scrierii

                                 

                                                      

Valeriu PANTILIMON

Zeul Thot inscripţionând numele faraonului Seti I în arborele sacru «Ished» (Karnak, Egipt, sec.XIII î.Hr.). Divinitate sapienţială şi prin excelenţă lunară a panteonului egiptean, Thot era considerat întemeietorul şi patronul activităţilor intelectuale (scrierea, ştiinţa numerelor şi a calculării timpului dar şi astronomia, magia şi artele secrete). Cu aproape un mileniu mai târziu, grecii aveau să-l identifice cu zeul olimplian Hermes numindu-l şi Trismegistos (=de trei ori cel mai mare).

 

 

Modurile de comunicare între oameni sunt diverse şi fiecare în parte implică nuanţe specifice, pe măsura mesajelor transmise. Enunţarea exactă şi expresivă a unui subiect presupune cumularea mai multor mijloace complementare[1]. Obişnuite sunt cele ce ţin de sunet şi imagine, pe care le întâlnim la tot pasul. Comunicarea verbală şi vizuală depăşeşte mijloacele de expresie percepute de celelalte simţuri. Dezvoltarea acestor mijloace, vorbirea şi scrierea, se întemeiază pe fireasca nevoie de comunicare.

A fi împreună, a locui împreună sunt cauze mai presus de teama de forţele incontrolabile din natură, care să motiveze apariţia societăţilor. Societăţile arhaice şi tradiţionale, ce se consideră organic cuprinse în lumea Creaţiei s-au format în jurul relaţiei de comunicare cu divinitatea. Toate încep cu un zeu creator care le arată modalităţile de vieţuire socială, dăruindu-le coduri de existenţă. Asocierea în grupuri are ca mijloc de legătură comunicarea, care s-a produs prin exprimarea şi dezvoltarea unor coduri ce interpretează mintal simţurile, ca o prelungire firească şi conştientă a acestora. Întemeiate pe memorizare şi simbol, rezultatele acestui tip social sunt profund ritualizate. Operele din perioadele arhaice, bazate pe coduri şi ritualuri spirituale proprii, transmit mituri pe care se întemeiază şi se desfăşoară existenţa lor.

Este greu de aproximat cât a durat hegemonia acestui mod de comunicare orală a memoriei. Istoricii consideră că istoria începe cu apariţia unor coduri vizuale. Îi numim pe sumerieni ca întâiul popor istoric, deoarece au lăsat documente scrise, impunând o cale ce se continuă prin alfabete diverse şi tehnici de imprimare, a căror ultimă consecinţă este cartea electronică contemporană.

Acest eveniment, apariţia alfabetului, ce marchează trecerea de la cultura orală la cea vizuală, este înregistrat în mitologie. Cea mai cunoscută este transmisă şi de Platon, în fabula egipteană în care zeul Thot şi Faraonul dezbat tema dependenţei de semnele scrise în contra cultului memoriei. În fabula amintită de Platon, Faraonul, cel care se opune introducerii alfabetului, îi spune zeului Thot[2]  că oamenii, depinzând de semne, se vor îndepărta de exerciţiul memoriei. Acesta singur este mijlocul personal al fiecărui individ de a se relega de momentul creaţiei, de origine, singura cale de a se salva spiritual. Totuşi, Thot reuşeşte, prin mijloace ce ţin de propria lui iscusinţă, să impună aceste semne. O altă reprezentare mitologică asemănătoare, dar în tradiţia Greciei antice, este cea a Mnemosynei, a Memoriei, Originea, din care se nasc Muzele.

Popoarele care au întârziat în adoptarea noului cod de comunicare vizuală, continuând cultul transmiterii mesajelor prin memorizare orală, se vor integra în istoria culturii cu greutate şi uneori cu pierderea identităţii.

Sunt bine cunoscute reprezentările vizuale din perioadele arhaice, desene care imită elemente din natură, aşezate pe suporturi diverse, incizate, pictate sau sculptate. Diferenţa acestor simple imagini faţă de primele alfabete, coduri vizuale care înregistrau şi transmiteau memoria, este radicală.

Alfabetul transcrie imagini coerent formulate, cu valoare simbolică, idei închegate în propoziţii şi nu doar exclamaţii simple sau rituale. Semnele acestor alfabete sunt imagini (pictograme). Rostul lor este de a reprezenta într-o imagine desenată, uşor de recunoscut, o formă vizuală cu valoare de cuvânt. Pictograma poate semnifica obiectul sau acţiunea pe care o produce acesta. Semnul ce imită stilizat un ochi are sens de substantiv (ochi/ochiul),  dar şi sens de verb – verbul ce denotă acţiunea de a vedea. Uneori, semnul primeşte şi un sens atributiv (demn de văzut, interesant) ori, în sensul mitologic sacru, devine semn al divinităţii atotvăzătoare.

Apariţia alfabetului aşează prima frontieră între stadiul oral şi cel vizual al culturii. Apare astfel o nouă specializare, probabil cea mai civilizată dintre întreprinderile umane. Această tentaţie şi pasiune se dovedeşte a fi o putere tot mai însemnată în lumea culturii, putere ce se exercită prin deţinerea şi transmiterea informaţiilor.

Producerea pictogramelor grupate în alfabete are la bază un demers relativ simplu: reproducerea obiectului vizibil pe un suport. Pe lângă faptul că pictogramele erau tot mai numeroase, felul în care se transmite un mesaj anume cu ajutorul lor este greoi. Cu toate că este mai uşor să redai forma unui obiect, acesta nu poate referi în mod neambiguu acţiunile, ce presupun o altă structură formală.

Din vorbire a trebuit izolate fonemele, pentru a nota cu ajutorul unor semne corespunzătoare acestora, cuvinte. Pictograma izola elemente din natură, simplificându-le, elemente pe care apoi le interpreta în spiritul unui cod simplu, însă dificil de recunoscut de către necunoscători. Este drept, şi mesajele aveau o mare simplitate, ele transmiţând idei fundamentale. Însă, pentru cineva din afara acelui spaţiu cultural, codul era greu de desluşit. Aceste coduri erau cunoscute de relativ puţini oameni şi transmiterea lor în primele epoci istorice necesita o structură socială stabilă, coerentă, care să se poată apăra spre a le putea transmite. Unele dintre acestea s-au pierdut, cunoscătorii nemaiavând cui să le predea (cazul liniarului A din Creta). În dezvoltarea lor, alfabetele se modifică şi îşi reduc semnele componente. Uneori, din cauza transferului de la o populaţie la alta, unele pictograme îşi schimbă semnificaţia. Cu cât se înaintează în istorie, cu atât se scrie mai mult, mesajele diluându-se până la derizoriu.

Transformarea care uşurează transmiterea de mesaje este trecerea de la pictogramă la grafem. Ca instrument, alfabetul este mult mai suplu ca notaţie, însă obligă cititorul la cunoaşterea limbii în care se scrie, faţă de pictograme, care pot fi înţelese de orice văzător interesat şi inteligent.

Alfabetul este o convenţie vizuală; probabil mulţi ne amintim de nedumerirea pe care o aveam în perioada de învăţare a literelor, când se căuta o legătură raţională între sunet şi imagine: litera O, un cerc, era teoretic justificată, ca reprezentare a sunetului rotunjit care este o, dar D, jumătatea dreaptă a cercului, nu are nici o raţiune pentru a fi reprezentarea grafică a dentalei d.

În noua etapă de evoluţie a scrierii, se cunosc alfabetele silabare din Mesopotamia şi cel egiptean, reformat după invazia hiscoşilor[3], şi cele din bazinele Mediteranei: fenician, grec, latin; cele din urmă, tot mai simple, capabile să transmită cele mai suple nuanţe ale vorbirii.

Notaţia fonemelor produce noi reguli în formă şi în conţinut – gramatica, punctuaţia, caligrafia. Odată realizată legătura dintre sunet şi semn se ramifică un arbore de coduri; a nota şi a transmite în spaţiu şi în timp evenimentele, gândurile, viaţa devine o necesitate; ca efect, omul devine producător şi depozitar de scris şi de cultură, iar oamenii încep să creadă că se pot salva prin Cultură. Cercetarea documentelor scrise vădeşte o bogată diversitate de expresie formală. Sensibilităţi proprii fiecărui popor sau grup social se vor ilustra prin inventarea şi prelucrarea formală a alfabetelor în care se exprimă.

Capacitatea de urmă perfectă a acestor scrieri ilustrează, pe lângă simţul estetic, şi localizarea în timp şi în spaţiu a acestor documente. Unele sunt opere de artă prin valoarea execuţiei şi preţiozitatea mijloacelor şi a materialelor, evocând gusturile şi nivelul de civilizaţie ale societăţilor care le-au produs.

Tot acest discurs despre scriere ar putea fi un elogiu adus acesteia, dar oricare acţiune specializată pe detaliu presupune renunţarea la întreg  în favoarea unui front tot mai îngust. Scrierea este în fond o tehnică ce a uşurat comunicarea, dar nu a produs-o, ci a îndrumat-o într-o nouă direcţie. Această specializare a ajuns, în unele situaţii, un scop în sine, dizolvând mesajul în favoarea formei. Paradoxal, acest tip de cultură vizuală, în care forma şi stilul substituie conţinutul, produce persoane care în cel mai bun caz pot fi nişte ignoranţi utili.

În lumea arhaică, oamenii înţelegeau universul, în întregul lui, prin mijlocirea unor mituri transmise prin memoria orală. Comunicarea acestor mituri cumula sunetul, mişcarea, forma; este ca şi cum am vorbi despre un spectacol total, unde rostirea se asociază coregrafiei şi formelor vizuale. Este firesc ca poemele arhaice să fi fost rostite într-un anumit mod care sublinia importanţa lor şi, pentru a întări mesajul, erau însoţite de mişcări corporale însoţite de elemente scenografice rituale.

Tehnologia în evoluţia ei a afectat aceste structuri tradiţionale, înlocuindu-le cu altele corespunzătoare modurilor specializate de gândire.

Teama de autodistrugere a culturilor arhaice interzicea dezvoltarea tehnologiei sau o limita - este cazul celebru al prafului de puşcă sau a ştampilei de tipărit-imprimat din China antică, care au fost îndreptate spre divertisment şi decorativ[4]; justificarea acestei atitudini este că tehnologia distruge spiritul. Din acest punct de vedere, în care tehnologia este antagonică spiritualităţii, se poate limpede deduce că scopul acestor culturi nu se confunda cu comodităţile existenţiale, ci salvarea spirituală. Important de amintit este şi măsura pe care o avea tehnologia în creştinismul primar. În scena Pogorârii la Iad, din frescele bizantine, în jurul porţilor sfărâmate ale Iadului sunt reprezentate împrăştiate în neant o seamă de elemente mecanice, dezmembrate, ce constituie o parte din inventarul infernal[5].

Şi în cazul scrierilor se poate spune acelaşi lucru. O carte nu îşi alege cititorul, care poate fi rău intenţionat sau care, din lipsă de educaţie, se va comporta ca un ignorant. “O armă în mâna unui copil”, cum notează Platon în a sa fabulă egipteană.

Este unul dintre motivele pentru care marii învăţaţi nu s-au exprimat în scris ci au vorbit ucenicilor, mesajul transmis astfel fiind nuanţat pentru fiecare dintre ei.

 

 

inapoi________inapoi la cuprins_______inainte

 


[1] Actorul şi oratorul îmbină gestica, mimica şi rostirea.

[2] Thot sau Hermes Trimegistos.

[3] Un număr de pictograme (consoanele) primesc valoare de foneme. Acest nou cod, alfabe-tul, mult mai simplu, este preluat şi transformat de fenicieni, care îl răspândesc în bazinul ­Mediteranei.

[4] Producerea de artificii şi de imprimeuri textile, şi nu de arme de foc sau tiparniţe.

[5] Exemplele pot continua cu indicaţiile din Vechiul Testament, în care se precizează că altarele de jertfă nu pot fi construite din matriale prelucrate cu ajutorul tehnologiei.