inapoi _________inapoi la cuprins_________inainte

Mihai CAMILAR

Civilizaţia lemnului în Bucovina

Diversitate în unitate carpatică

Pătul din Bucovina

Civilizaţia înseamnă transformarea materiilor oferite de natură de către omul care îşi exercită îndemânarea, de-a lungul veacurilor. Orice comunitate omenească s-a dezvoltat având drept bază unele resurse locale capabile să îi asigure existenţa. Valorificarea resurselor locale a fost definitorie pentru dezvoltarea comunităţilor tradiţionale, determinând implicit şi dezvoltarea unor relaţii interumane.

Pădurea din spaţiul carpato-danubian a fost sute de ani inepuizabila sursă de materie primă pentru apariţia şi dezvoltarea multor meşteşuguri specifice. De aceea, în spaţiul românesc se poate vorbi de o adevărată „civilizaţie a lemnului”, reflectată atât în arhitectura ţărănească, cât şi în arta prelucrării lemnului în forme artistice atât de necesare omului din aceste locuri, începând din timpuri ancestrale şi până în zilele noastre.

Faptul că teritoriul românesc a fost înzestrat cu păduri întinse, ocupând cândva aproximativ 70% din suprafaţă, explică din plin apariţia unei civilizaţii a lemnului, civilizaţie dezvoltată de-a lungul veacurilor. Folosirea lemnului ca materie primă încă din cele mai vechi timpuri este dovedită şi prin reducerea simţitoare a fondului forestier, exploatarea susţinută fiind o realitate ce demonstrează interesul pe care această materie primă l-a suscitat în diverse domenii: arhitectură, unelte şi obiecte casnice, unelte agricole, mijloace de transport etc.

Subiectul studiului de faţă se va referi în mod deosebit la domenii de strictă necesitate, în care îndemânarea s-a convertit cu vremea într-o admirabilă tehnică şi artă a lemnului, supunând materialul unor procese de prelucrare genială, creând o mare diversitate de forme ce au fost imortalizate în lumea satului românesc, regăsite astăzi în mare parte în atmosfera tăcută a muzeelor. Între aceste creaţii artistice din lemn, construcţiile, în primul rând cele ce aparţin arhitecturii populare, la care se adaugă şi tipurile categoriale din sfera ocupaţiilor tradiţionale, ocupă un loc aparte.

Chiar dacă cele doua mari ocupaţii tradiţionale carpatice, agricultura şi creşterea animalelor, au fost legate inseparabil de pădure, ridicarea adăpostului ca o necesitate vitală a suscitat încă din cele mai vechi timpuri un interes şi o preocupare aparte. Meşteşug străvechi, legat de cele dintâi trepte ale civilizaţiei rurale, acest domeniu a reclamat chiar de atunci efortul suprem şi încununarea unui spirit inventiv ce avea să dureze una dintre cele mai originale arhitecturi populare din Europa. Măiestria de a construi în lemn sau pământ, dezvoltată şi amplificată de-a lungul anilor de meşterii de pe aceste meleaguri, multitudinea elementelor de cultură populară tradiţională, alături de generoasa prezenţă a istoriei locale sunt dovezi ce conduc către o aplecare atentă şi asupra originalelor creaţii arhitectonice ţărăneşti de orice fel, subiect ce impune o tratare exhaustivă de viitor. Acest lucru poate fi motivat de faptul că domeniul arhitecturii în lemn a cunoscut o vastă cuprindere, mereu îmbogăţită de faptele varietăţii, de invenţie, sub comanda factorului economic şi supus iminent eroziunii timpului.

Se poate afirma că nici un alt gen de artă nu s-a legat sau implantat mai pregnant în mediul local ca arhitectura ţărănească.

Acoperit odinioară cu păduri întinse şi sălbatice, teritoriul de formare al poporului român a oferit omului cu multă generozitate lemnul, dar de preţ, cu admirabile calităţi de protecţie împotriva intemperiilor, uşor de transportat şi de prelucrat. Din această realitate geografică a decurs şi răspândirea copleşitoare numeric a construcţiilor din lemn din ţinuturile de deal şi munte. Ridicarea adăposturilor pentru om şi animale a cerut îndrăzneală, simţ intuitiv şi o judicioasă folosire a locului, mai ales adaptarea acestora la terenul în pantă. Evoluţia meşteşugului de a construi a cunoscut un proces complex de particularizare tipologică, favorizată de o serie de factori ce au acţionat cu pondere diferită. Mai hotărâtoare în tipologie pare să fie ocupaţia de bază a unei zone geografice, cu nevoile imediate de creare a condiţiilor de creştere a animalelor, de adăpostire şi de prelucrare sau depozitare a recoltelor, ca să amintim doar ocupaţiile ce au caracterizat civilizaţia pastoral-agricolă din nordul Moldovei.

Iată-ne aşadar ajunşi pe un teren cunoscut, presărat cu admirabile monumente de arhitectură populară, de o mare diversitate de folosinţă, fără să aibă pretenţia de a egala arta ctitoriilor medievale, ilustrată în modul cel mai înalt prin biserici şi mănăstiri.

Civilizaţia cristalizată pe aceste pitoreşti meleaguri, puternică în forţa creatoare şi caractere specifice, îşi trage seva din însăşi structura psihică a omului şi ar fi greu de precizat care dintre factorii obişnuiţi, creatori de civilizaţie să-şi fi spus cuvântul.

Dincolo de căutările specialiştilor, rămâne faptul ca Bucovina moşteneşte una din cele mai valoroase arhitecturi populare şi această moştenire a creat obligaţii în contemporaneitate. Arhitectura bucovineană, înţelegând totalitatea sistemelor constructive, se înscrie în mod organic în spaţiul istorico-geografic şi cultural românesc. Aici, ca în orice zonă etnografică a ţării, esenţa construcţiilor trebuie căutată în ideea de spaţiu, întâlnindu-se în calităţile generale constructive aproape toate modurile de exprimare în planimetrie şi a volumelor spaţiale. Casa de locuit, grajdurile, hambarele de mare capacitate, şurile, stânele, instalaţiile tehnice populare ţărăneşti, bisericile şi clopotniţele din lemn, toate îmbină, într-un admirabil echilibru al raporturilor, forme geometrice ca: pătratul, cercul, dreptunghiul, conul, piramida sau alte forme prismatice. Se impune admiraţiei fiecăruia deopotrivă echilibrul proporţiilor, farmecul rustic al siluetelor caselor, admirabila încadrare în peisajul local precum şi acel simţ practic de organizare şi distribuire a componentelor unei gospodării, unele cu ocol întărit, semănând cu o adevărată fortăreaţă. Sistemul arhaic de asamblare a pereţilor prin ingenioase îmbinări de bârne la colţul caselor, de mare efect decorativ, proporţiile între pereţi şi acoperişuri ca şi zvelteţea şi decorul crestat al stâlpilor de prispă sunt elemente ce vin să potenţeze valoarea de ansamblu a arhitecturii bucovinene.

Manifestând pe întregul areal în studiu o unitate structurală de netăgăduit arhitectura tradiţională din acest colţ de ţară, prin preferinţele dimensionale ca plan şi elevaţie, materiale, sisteme de asamblare şi motive decorative, prezintă mai multe particularităţi zonale de mare plasticitate.

Este imposibil ca în acest cadru limitat să înfăţişăm tipologia tuturor construcţiilor ţărăneşti din Bucovina sau, prin extindere, din Moldova, varietatea celor de aici fiind dată prin existenţa a şase zone etnografice distincte: Suceava, Rădăuţi, Humor, Fălticeni, Câmpulung, Dorna. Se poate contura o privire evolutivă în timp asupra casei ţărăneşti care aici, ca pretutindeni, a constituit un adevărat ax fundamental al vieţii familiale şi sociale, element care rămâne măsura primordială a omului din această străveche vatră de locuire românească.

Cunoaşterea vechilor case ţărăneşti şi evoluţia lor pe verticală sau orizontală în timp, studierea exemplarelor rămase dintr-o epocă mai apropiată, duce la ipoteze şi sugestii dintre cele mai importante în legătură cu rostul şi atitudinea omului în anumite timpuri pe aceste locuri, înţelegând totodată imaginea de cultură şi civilizaţie a satului bucovinean tradiţional şi chiar contemporan.

Materialul perisabil din care au fost construite edificiile ţărăneşti nu a îngăduit să avem în prezent ca obiect de studiu decât monumente de acest fel în zonă, având o vechime cuprinsă între 250-300 de ani.

Privirea atentă a specialistului, sau chiar a amatorului, mai poate depista în teren casa monocelulară, specifică unei epoci mai îndepărtate, locuinţa de mare simplitate constructivă dar de o perfectă funcţionalitate. Pe scara evolutivă a planimetriei, după o perioadă destul de lungă în istoria arhitecturii, apar şi alte tipuri constructive mai evoluate ce se încadrează în etapa în care formele originale şi-au consolidat zestrea constructivă, adăugându-şi şi una decorativă ce coincide cu perioada de înflorire generală a artei populare din secolele XVIII şi XIX.

Remarcăm că tipul de casă cu cea mai frecventă răspândire întâlnit aici, ca şi pe întreg spaţiul românesc, este cel cu două camere şi o tindă mediană. Este meritoriu de semnalat, în trecere - ca un tip constructiv deosebit întâlnit numai în zonele etnografice Dorna şi Câmpulung, care se suprapune celui cu tindă-cameră, pe plan asimetric - casa cu foişor. Foişorul apare odată cu dezvoltarea planului asimetric la casele de dimensiuni mai mari. Element de prim ordin arhitectural, foişorul a fost conceput pentru apărarea intrării locuinţei de intemperii, loc de desfăşurare a unor îndeletniciri de sezon, făcând totodată o legătură între interiorul casei şi spaţiul de afară.

Urmează perioada în care volumele tradiţionale încep să se modifice, sub influenţa unor factori străini lumii rurale, planurile ţărăneşti fiind contaminate cu trăsături ţinând de noi funcţionalităţi de origine urbană. Aceleaşi mutaţi se întâlnesc şi la construcţiile anexe din complexele gospodăreşti, apariţia unor noi construcţii, unele sub impulsul de transculturaţie acestor locuri, precum şi gruparea acestora pe spaţii mai restrânse conform unei noi funcţionalităţi.

Modernizarea treptată a satului românesc în general, şi în special a celui bucovinean, a impus introducerea tot mai rapidă a unor noi elemente constructive. Decorul schimbându-se vizibil, tehnicile şi materialele constructive tradiţionale dispar, făcând loc unor tehnici mai rapide şi ieftine dar totodată mai „ieftine” şi sub aspect artistic. Cadrul tradiţional se lărgeşte, se produce o dimensionare pe verticală şi pe orizontală a vechilor proporţii, ducând şi la o redistribuire a spaţiului interior conform noilor cerinţe de viaţă.

Reprezentând un mod de viaţă depăşit, arhitectura populară tradiţională tinde să aparţină trecutului, cedând astfel locul unei arhitecturi noi. Noile construcţii ar putea fi lăsate în seama aceloraşi destoinici meşteri populari. Puternicul lor simţ de selecţie şi soluţiile date ar fi în măsură să păstreze, în fondul ei, acea frumuseţe constructivă inefabilă a satului românesc. Tradiţia nu defineşte nicicum formele depăşite care sunt inevitabil părăsite în cursul continuu al societăţii ci tocmai acel ansamblu de valori care au rezistat şi s-au impus, în conformitate cu cerinţele mereu noi ale vieţii şi istoriei.

Regretabil este faptul că în cadrul unor preocupări bune au apărut în zilele noastre unele construcţii bizare, ale căror elemente constructive şi de decor şi-au afişat ostentativ o obârşie populară. Dar, aproape de natură, eforturile ar fi fost uşor încununate de succes dacă s-ar fi îndepărtat unele prejudicii aduse de şablonism sau neajunsurile produse de ornamentaţiile de structură florală, prost stilizate, colorate violent, a căror ilustraţie, de factură de-a dreptul vulgară, coboară aspectul cel puţin parţial al unei aşezări la nivelul cel mai discutabil.

Totuşi se întâlnesc cazuri când arhitectura modernă, în mersul ei către rezolvări cu preferinţă verticală şi raportul de volume impresionante, prin îndrăzneală şi inedit, reuşeşte mai frecvent să valorifice cu bune rezultate unele formule şi elemente ale arhitecturii tradiţionale.

Tocmai de aceea şcoala actuală de arhitectură are marea responsabilitate de a transpune arta tradiţională în contemporaneitate într-un just echilibru între tradiţie şi inovaţie şi nu de a aborda, într-o căutare galopantă, modele străine acestor locuri, acest aspect constituind şi cel mai frumos omagiu adus celor ce au făurit în timp aceste bijuterii arhitectonice.

inapoi _________inapoi la cuprins_________inainte