inapoi ________inapoi la cuprins_________inainte
Mihai CAMILAR
origini şi continuitate
ÎN Arhitectura populară
bucovineană
Programele
arhitecturii populare
Programele arhitecturii populare
bucovinene pot fi grupate în câteva categorii de bază: locuinţe,
anexe gospodăreşti, biserici, instalaţii tehnice
ţărăneşti. Dintre toate aceste categorii ale arhitecturii
populare atenţia ne este atrasă
în primul rând de locuinţa tradiţională, tip categorial
ce are cea mai veche origine şi care de-a lungul timpului a cunoscut o
permanentă preocupare din partea omului.
Locuinţa
tradiţională – evoluţie planimetrică şi sisteme
constructive
În entitatea culturală
românească, Bucovina poate fi considerată ca una dintre vetrele de
străveche civilizaţie care a dezvoltat şi acumulat unele dintre
cele mai vechi tipuri morfo-structurale, aparţinând arhitecturii populare,
multe dintre ele păstrându-se până în zilele noastre. Aici, într-o
margine a spaţiului românesc, într-un ţinut cu o puternică
unitate etnoculturală şi lingvistică, păstrată în mod
aparte chiar în condiţiile tendenţioase de denaţionalizare
(vizând în primul rând rutenizarea locală), întâlnim, alături de
inegalabilele monumente de artă medievală, şi exemplare de
locuinţe de o valoare aparte. Realitatea geografică a zonei, puternic
împădurită odinioară, a dus la răspândirea
copleşitoare în primul rând a construcţiilor din lemn. Pe baza rezultatelor
cercetărilor arheologice, a unor documente de epocă, a
însemnărilor călătorilor străini, precum şi a
realităţii din teren putem creiona o imagine veridică asupra
evoluţiei planimetrice şi volumetrice a locuinţei
ţărăneşti tradiţionale, în paralel cu evoluţia
sistemelor constructive, a tehnicilor de construcţie şi a
materialelor folosite.
Privind retrospectiv putem
afirma că aici s-au manifestat elemente de o străveche tradiţie
arhitectonică locală, cu elemente preluate şi adaptate într-o
continuitate perfectă. În cadrul arhitecturii ţărăneşti
bucovinene sunt vizibile cele doua sisteme constructive europene, cel al
cununilor orizontale din bârne, Blockbau, şi cel al unui schelet portant
de lemn umplut cu diverse materiale, Fachwerk, primul fiind dominant aici. Din
acest punct de vedere, arhitectura ţărănească
bucovineană, ca de altfel şi cea românească în totalitate, se
înscrie în marea arie culturală a arhitecturii nordice europene, Bucovina
făcând parte din limita sudică a sistemului constructiv din bârne. În
ceea ce priveşte plastica arhitectonică, teritoriul bucovinean a
conservat forme arhaice cum ar fi casa din lemn cu acoperiş de
draniţă sau din paie, în patru ape, apariţie unică în
teritoriul european, dar nu şi în cel românesc, continuând o tradiţie
neolitică. Această formă de casă, specifică şi
restului teritoriului românesc, s-a dezvoltat într-un teritoriu distinct de cel
al Europei Centrale, cu acoperişul în două ape şi cu frontonul
decorat într-un stil baroc ruralizat aşa cum se întâlneşte în
Austria, Slovacia, Moravia, Boemia, sau Ungaria.
Remarcăm faptul
că majoritate construcţiilor din teritoriul în studiu au fost
făcute din lemn, material prin excelenţă primordial acestor
locuri, material investit de-a lungul
anilor, în dialogul permanent dintre om şi pădure, cu multiple
valenţe şi simboluri specifice. Poate datorită atâtor
virtuţi atribuite lemnului, casa de lemn s-a constituit din totdeauna ca
un ax fundamental al vieţii omului, un adevărat centru al
Universului, un „axis mundi” în jurul căruia gravitau fel de fel de
practici şi obiceiuri, aparţinând unui creştinism de
factură populară. Toate practicile de sorginte magică
săvârşite în perimetrul casei aveau menirea de a întreţine un
dialog permanent între pământean şi divinitatea din cer sau spiritele
din văzduh.
Numeroase descoperiri arheologice
vin în sprijinul ipotezelor şi afirmaţiilor antropologice, de cele
mai multe ori ajungând la coroborări deosebite în definirea unui stil
arhitectonic de factură românească, aureolat şi de o
spiritualitate aparte.
Arhitectura din lemn din
această provincie românească este justificată în primul rând de
bogăţia masei lemnoase, de unde şi zicerea că „de nu
eşti atent îţi creşte bradul în pălărie”. Aici
materialul de construcţie a fost cândva la îndemâna oricui, mai ales
într-o societate tradiţională de tip autarhic, în timp ce în zonele
joase de câmpie apare un alt model constructiv, folosindu-se materiale mai
puţin durabile în faţa intemperiilor (nuiele, lut, stuf, paie sau
chirpici din pământ).
Locuinţele din zonele
joase de relief sunt nesemnificative din punct de vedere al vechimii dar
deosebite privind evoluţia planimetrică şi a volumetriei precum
şi a arhitecturii de interior.
În epocile mai
îndepărtate nu se poate contura un raport de interdependenţă
funcţional - organizatorică între locuinţă şi
gospodărie; locuinţa străveche nu poate fi integrată unui
concept planimetric gospodăresc precis, tipologia locuinţei
încadrându-se şi rezultând din interdependenţa altor factori
formativi, deosebiţi de cei din epocile mai apropiate. Ceva mai târziu,
când nivelul ocupaţional (cultura plantelor, creşterea animalelor,
pădurăritul etc.) începe să se concretizeze tot mai clar,
tipologia locuinţei decurge implicit din acest ultim raport. La noi, abia
către sfârşitul feudalismului se poate vorbi de o tipologie clară
a locuinţei aceasta fiind acum condiţionată în cea mai mare
parte de formele ocupaţionale. Acest raport este unul de tip biunivoc,
deoarece nu de puţine ori latura productivă determină
configuraţia de ansamblu a unui complex gospodăresc şi
interdependenţa organizatorică dintre locuinţă şi
gospodărie.
În cercetarea
locuinţei tradiţionale nu trebuie niciodată ignoraţi
factorii formativi care au definitivat tipologia locuinţei, cu referiri
directe la planimetrie, volumetrie, structura constructivă şi chiar
expresia de decor. Nu trebuie să se ajungă la izolarea acestora de
rapoartele de interdependenţă reciprocă, deoarece fiecare dintre
aceşti factori condiţionează şi chiar derivă din
ceilalţi, realizându-se un tot unitar, rezultanta regăsindu-se în
specificul zonal al locuinţelor din anumite zone etnografice. Pe parcursul
timpului se observă că evoluţia factorilor formativi nu s-a
manifestat izolat ci interdependent, ansamblul de interdependenţă
generând modele noi de locuinţe într-o strânsă corelare cu modelele
anterioare, cu o evoluţie îndelungată, scoţând în
evidenţă continuitatea vechilor formule tipologice şi
perpetuarea factorilor formativi până destul de târziu, în secolul al
XX-lea.
Întotdeauna planimetria
locuinţei a fost determinată de funcţionalitatea sa
individuală sau în raport cu
tipologia complexului gospodăresc, fiind chiar o expresie sau o
materializare a acestuia.
În definirea unei tipologii
a locuinţei, planimetria este criteriul de bază. În spiritul acestui
aspect vom analiza pe parcurs evoluţia planimetrică a locuinţei,
în etapele sale distincte.
Locuinţa
intenţionat amenajată ca adăpost strict necesar împotriva
intemperiilor, ca spaţiu de derulare a unor îndeletniciri casnice, ca loc
de petrecere a unor momente specifice din viaţa omului, de trăire
într-o ambianţă plăcută între sacru şi profan în
cadrul sărbătorilor de peste an, are un trecut multimilenar, originea
ei fiind undeva în neoliticul timpuriu dacă nu cumva într-un trecut mult mai îndepărtat.
|
|
Urmele arheologice aparţinând
neoliticului, epocii bronzului, epocii fierului, de pe teritoriul Bucovinei au
vagi referiri asupra tipurilor de locuinţe din acele timpuri. Totuşi,
putem afirma că încă din neolitic începe să se contureze o
oarecare planimetrie, volumetria locuinţei fiind percepută fie pe
baza unor machete de case descoperite, dar mai ales pe baza descoperirilor
făcute de către specialişti. Astfel, avem informaţii
referitoare la locuinţele neolitice de suprafaţă, de plan
rectangular, cu acoperişul în două sau patru ape, cu frontoane la
faţadele scurte, accesul în interior făcându-se pe latura
scurtă. Machetele de locuinţe neolitice, de mare asemănare pe
arii extinse în spaţiul carpatin, machete cu destinaţii probabil
ritualice, codifică aspecte care pot constitui o imagine cât mai
apropiată asupra locuinţelor civile din neolitic şi pot fi
folosite ca o premisă pentru formularea cel puţin a unor ipoteze.
Locuinţele
aparţinând neoliticului dezvoltat, de unde avem mai multe date, aveau o
formă rectangulară cu o suprafaţă de aproximativ 40-50
metri pătraţi, fiind orientate în şiruri paralele pe
direcţia NE-SV, având o densitate mai mare pe locurile mai ridicate în
cadrul aşezărilor. Pentru acestea avem şi unele detalii constructive.
Construcţiile aveau platforme de lut amestecat cu pleavă, ars la
roşu, cu o grosime de 15-18 cm, platforma de lut fiind plasată peste
o podină de lodbe din buşteni despicaţi, cu un diametru de 25-30
cm. Pereţii erau construiţi din împletituri de nuiele care erau
lutuite şi încadrate de pari masivi, bătuţi la colţuri
şi intermediar.
Studierea
amănunţită a
locuinţelor din această epocă poate duce la furnizarea
unor date detaliate privind începuturile conturării unei tipologii a
locuinţei de mai târziu.
Trecând peste o mare
perioadă de timp, cea aparţinând epocii bronzului şi a fierului,
implicit peste epoca clasică dacică, pentru care nu avem dovezi
edificatoare privind locuinţele de
aici, putem afirma, cu o oarecare îndrăzneală, că la baza
planimetriei locuinţei medievale şi a celei de mai târziu, stă
locuinţa aparţinând perioadei prefeudale (sec. V-VII), perioadă
bine conturată în teritoriul bucovinean prin descoperirile arheologice de
la Şipot, Suceava, Botoşana, Udeşti, precum şi cele de la
Zahareşti. La aceste descoperiri se pot adăuga şi cele din
judeţul Botoşani şi chiar din Moldova meridională sau
sudică, descoperiri care oferă date asemănătoare sau chiar
identice.
Pentru modelele de
locuinţe aparţinând mileniului I d. Hr., se poate constata o
perpetuare a tipurilor de locuinţe din epocile anterioare. Pentru
această perioadă, în special pentru secolele VI-VII sunt specifice
locuinţele de tip bordei şi cele de suprafaţă, cu o
variantă a colibei. Locuinţa de suprafaţă cu pardoseala
uşor adâncită (25-35 cm) în raport cu nivelul de călcare era de
tip monocelular şi de formă sensibil pătrată. Pereţii
acestei construcţii aveau scheletul din pari verticali, câte trei pe
fiecare latură, înfipţi în sol şi cu lese de nuiele împletite,
peste care se aplica o lutuială. Se pare că alături de tehnica
de construcţie a pereţilor din nuiele apare acum şi tehnica cu
dulapi fixaţi orizontal între montanţi verticali şi
prevăzuţi cu nuturi.
Credem că această tehnică constructivă
s-a păstrat dintr-o epocă anterioară (cel puţin din cea
dacică), fiind vizibilă şi în etapele următoare,
tehnică ce presupunea unele cunoştinţe aparte şi mai ales o
specializare necesară în operaţiile de ecarisare a materialului de
construcţie precum şi de nutuire. Locuinţele de suprafaţă ce apar sub forma colibelor, cu pereţii
din nuiele apar destul de sporadic, acest tip de locuinţă fiind
prevăzut şi cu o vatră liberă, simplă,
înconjurată cu pietre.
Facem cuvenita precizare
că prin colibă înţelegem (pentru aspectul de faţă)
acele construcţii simple care, prin structură şi destinaţie
utilitară, aparţin mai degrabă unui tip sezonier, agrar sau
pastoral, sau utilizat în general în vremuri de restrişte, în perioada
marilor migraţii, tip constructiv uşor de ridicat sau de refăcut
după revenirea localnicilor pe vechile vetre de locuire. Dar, desigur
că în paralel cu aceste construcţii, au existat şi locuinţe
durabile, unele probabil şi cu pereţi din bârne masive.
Al doilea tip de
locuinţă din perioada prefeudală este aceea adâncită până la 1,40 m, locuinţa de
tip bordei. Locuinţele bordei din acest timp aveau dimensiunile cuprinse
între 2,50 şi 2,70 m, podeaua fiind mult sub nivelul de călcare iar
în colţul nord-estic, la distanţa de 40 cm de una dintre laturi era
prevăzută o vatră, delimitată pe trei laturi de pietre de
dimensiuni mari, a patra latură
rămânând deschisă. Se pare că acest tip de
locuinţă era destul de îngrijit lucrată, podeaua având o
suprafaţă orizontală fără denivelări, chiar
dacă nu era lutuită. În locuinţele de tip bordei s-au găsit
pe laturile pereţilor urme de pari care certifică construirea
pereţilor din nuiele lutuite şi mai puţin prezenţa lodbelor
de lemn pentru căptuşirea acestora. Probabil că parii erau
folosiţi şi pentru susţinerea acoperişului conceput în două
ape şi construit din stuf pe un suport de ramuri, aceasta rezultând din marea cantitate de cenuşă
fină răspândită pe întreaga suprafaţă a podelei (acest
lucru fiind vizibil în urma şpăcluirii orizontale a podelei). În ceea
ce priveşte intrarea în locuinţele de tip bordei, aceasta consta din
trepte săpate în afara perimetrului construcţiei fără a
avea vreo amenajare specială
şi fără să fi fost placate cu piatră. Adaptarea
locuirii la condiţiile locale a dus la apariţia unor noi sisteme
constructive, acum întâlnindu-se şi locuinţe rectangulare cu
pereţii din pământ compact, armaţi pe ambele părţi cu
împletituri de nuiele, pereţii având o grosime de 30-50 cm, cu deosebirea
că aici lipitura nu avea numai rolul de izolator termic, ea
aparţinând probabil chiar esteticului decorativ.
Sistemul
constructiv al cununilor din bârne orizontale, îmbinate „stâneste” la
colţuri, începe treptat să-şi lărgească prezenţa,
mai ales în zonele colinare şi de munte. Această tehnică
constructivă se generalizează în epocile următoare iar folosirea
lemnului ecarisat în construcţia locuinţelor din epoca
prefeudală poate fi pusă şi pe seama uneltelor de fier specifice
meşteşugului dulgheritului, unelte deja mult perfecţionate, care
într-o formă mai simplă sunt prezente şi în epocile anterioare.
Este destul de dificil ca
în acest cadru restrâns să abordăm întreaga problematică a
locuinţei tradiţionale O abordare a acestei construcţii, în
evoluţia sa, trebuie plasată pe coordonatele timpului, tipurile
evolutive dezvoltându-se unul din altul în sensul de mai bine şi mai
confortabil.
Descoperirile arheologice
sunt un indiciu că bordeiul din secolele VI-VII este punctul de pornire
care ne introduce în şirul mai multor etape de dezvoltare ce corespund
unor epoci istorice.
Ca tip funcţional
planimetric, bordeiul are o evoluţie îndelungată. Ca tip constructiv,
el nu trebuie confundat neapărat cu o locuinţă îngropată.
Bordeiul considerat fie ca o locuinţă îngropată sau, mai târziu,
fiind incluse sub această denumire şi locuinţele mici, de suprafaţă,
presupune o construcţie cu o singură încăpere, cunoscută în
literatura de specialitate sub numele de monocelulară. Frecvenţa
şi folosirea lesnicioasă a făcut ca bordeiul să fie
întâlnit pe întreaga durată a feudalismului, în epoca modernă şi
chiar în cea contemporană. Şi astăzi locuinţele de suprafaţă
monocelulare, în special în zona de munte poartă denumirea de bordei ca
să nu mai vorbim de bordeiele de pe munte folosite la muncile de sezon, în
special în perioada de recoltare a fânului.
În paralel cu bordeiul
vechi, îngropat în sol, este atestat şi semibordeiul sau locuinţa
parţial îngropată, tip constructiv aparţinând din plin epocii
prefeudale, prevăzut cu o instalaţie de încălzire destul de
rudimentară, ce constă dintr-o vatră liberă
mărginită cu pietre de râu sau prevăzută mai apoi cu
cuptoare circulare.
Locuinţa
caracteristică aşezărilor de tipul seliştilor din secolele
IX-XI aveau forma de semibordei rectangular, prevăzut la colţul opus
intrării cu un cuptor de încălzire, clădit fie pe pământ
sau pe pietre lipite cu lut, dar pe lângă locuinţele de tip
semibordei s-au descoperit şi locuinţe de suprafaţă.
Construcţiile de
suprafaţă s-au identificat mai greu din cauză că
tălpile au fost aşezate direct pe pământ sau pe un şir de
pietre dispuse mai des sau mai rar. În lipsa pietrelor, tălpile erau aşezate
direct pe pământ sau protejate împotriva apelor numai prin garnini de
pământ asemănător prispelor, dar mai înguste. Locuinţele
semiîngropate au putut fi mai uşor
identificate deoarece resturile materialelor din care au fost făcute au
căzut în perimetrul acestora sau în gropile parilor, rămânând în situ
sau puţin deranjate sau arse. Orientarea locuinţelor şi a
locului intrărilor pe laturile sud-vestice erau preferate din cauza
vânturilor de nord-est. Intrarea şi ieşirea din aceste locuinţe
era destul de dificilă iar activităţile casnice impuneau o
circulaţie permanentă. De aceea ele, treptat, s-au urcat către
suprafaţă. De altfel spre suprafaţă au fost şi sunt
şi bordeiele folosite ca adăposturi temporare până destul de
târziu, până în zilele noastre. Locuinţele semiîngropate au
coexistat multă vreme nu numai cu
cele de suprafaţă dar şi cu bordeiele propriu-zise.
Locuinţa
monocelulară a fost din totdeauna o construcţie cu realizare
simplă. Sistemul ei constructiv este cel mai uşor de realizat chiar
şi în epoci cu o tehnologie destul de empirică. Monocelulara a
constituit în întreaga epocă prefeudală, în perioada feudalismului
timpuriu şi mai târziu, un spaţiu de maximă concentrare a
vieţii de familie, în care era adăpostit întreg mobilierul de interior
şi membrii familiei. Aici, în acest spaţiu, în jurul vetrei arhaice,
se practica întreg ceremonialul obiceiurilor de peste an sau cele din ciclul
vieţii omului. În acest spaţiu vatra deţinea funcţia
centrală a habitatului uman. În relaţie cu ea se organiza nu numai
spaţiul locuibil dar şi timpul ce măsura ceremonialurile de
factură mitico-magice. În tradiţia românească, ca şi la
alte popoare, la ridicarea unei case se alegea mai întâi locul vetrei unde se
înfigea un ţăruş, acesta având rol de „axis mundi”, în jurul
căruia se derula întreaga construcţie. Vatra arhaică era locul
destinat producerii şi întreţinerii focului, ea fiind concepută
ca o incintă circulară sau rectangulară delimitată de
câteva pietre de râu, pentru ca mai târziu să întâlnim un cuptor de
încălzire şi locul pentru prepararea hranei şi chiar un fel de
„altar” pe care se ardeau ofrande ritualice. Hornul casei, adică locul pe
unde era evacuat fumul, reprezenta în societăţile tradiţionale
un fel de „fereastră”, având rolul de „poartă spre cer”, dar şi
spaţiul pe unde pătrundeau duhurile malefice sau benefice ce planau
în jurul casei. Rolul sacru pe care l-a deţinut vatra casei în cadrul
civilizaţiei româneşti este atestat şi de numeroasele
interdicţii impuse în incinta ei. Vatra ca element primordial al
locuinţei a fost din totdeauna un altar domestic, un punct de
convergenţă a spaţiului intern cu cel aferent locuinţei.
Vatra la români a fost un simbol sau chiar un stâlp al statorniciei, de aici,
prin extensie, ajungându-se la termenul de vatră
strămoşească.
Revenind la locuinţa
monocelulară, putem afirma cu deplină convingere că ea a avut
cea mai îndelungată existenţă (din neolitic până
astăzi) şi că aceasta mai poate fi întâlnită şi în
prezent, fie sub destinaţia unei bucătării de vară sau ca
un spaţiu transformat în depozit de obiecte şi instrumentar casnic
nefolosit sau ca spaţiu de creştere a animalelor mici. Puţine
sunt cazurile când această construcţie mai este folosită şi
astăzi la parametrii tradiţionali. Monocelularele de astăzi se
deosebesc de cele tradiţionale, nu atât prin materialele de
construcţie, tehnică constructivă, cât mai ales prin destinaţia acestora. Sub diverse denumiri
precum bordei, odaie, hâj, cuhnie, ele mai sunt încă funcţionabile
şi acum, fie în sezonul recoltatului fânului sau la prepararea hranei
pentru animale. În părţile Rădăuţiului, a Dornei
şi în cele locuite de huţuli se mai întâlnesc bordeie monocelulare de
o frumuseţe constructivă aparte, cu pereţii din bârne rotunde,
având pereţii laterali prelungiţi către faţadă, în
partea din faţă având un gang ce reprezintă un spaţiu de
folosinţă în plus. Monocelularele impresionează încă prin
echilibrul proporţiilor, decorul simplu dar plin de eleganţă, redat
de contrastul dintre brunul patinat al bârnelor pereţilor şi albul
chenarelor din jurul ferestrelor sau al uşilor. Obligatoriu este de
semnalat existenţa unor „adevărate sate” cu gospodării sezoniere
în care locuinţele sunt de tipul bordeielor mononucleare, cele mai multe
datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea sau începutul secolului al
XX-lea.
Într-o altă etapă
de evoluţie a locuinţei ţărăneşti, etapa
voievodală (care din punctul nostru de vedere este şi un început de
noi expresii spectaculare), apar noi tipuri funcţionale mai evoluate din
punct de vedere planimetric. Pentru această perioadă, în studierea
evolutivă a locuinţei, pe lângă criteriul planimetric, trebuie
avuţi în vedere şi alţi factori care-şi fac
simţită prezenţa în conturarea profilului locuinţei. Este
vorba în primul rând de nivelul ocupaţional de bază al
populaţiei la care se adaugă factorii naturali, evenimentele politice
şi juridice ale vremii precum şi influenţa străină pe
anumite trepte de civilizaţie, toate circumscrise contextului unor
eroziuni fireşti ale timpului.
Realitatea a dus la conturarea,
într-un cadru evolutiv istoric, a câtorva tipuri de locuinţe ce se
diferenţiază la mari distanţe, fie prin dimensiuni şi
configuraţie planimetrică sau prin volumetrie precum şi a altor
particularităţi de rezolvare zonală.
Într-o societate
tradiţională de tip autarhic, cu un specific pastoral, omul a fost
mult mai preocupat decât în vremurile moderne de alegerea locului de casă,
construirea şi ferirea adăpostului de forţele malefice care ar
fi perturbat cursul unei vieţi normale. În epoca voievodală, într-un
ţinut ca într-o adevărată „poartă a furtunilor”, când
satele erau pârjolite de cotropitori, gândul permanent al oamenilor
retraşi în locuri ferite sau reveniţi pe vetrele părăsite
era acela de a repara sau a ridica un nou adăpost în spiritul normat de
tradiţia locală.
Cunoaşterea
locuinţelor din epoca voievodală în evoluţia lor
planimetrică sau volumetrică, studierea lor fie pe baza
descoperirilor arheologice sau a unor documente de cancelarie sau chiar
studierea câtorva rămase dintr-o epocă mai mult sau mai puţin
îndepărtată dar care păstrează încă un iz medieval,
duce în cele din urmă la ipoteze
şi concluzii din cele mai interesante în legătură cu rostul
şi atitudinea omului, conturându-se mai clar şi pe această cale
imaginea de civilizaţie a satului tradiţional.
Cristalizarea structurilor
economico-sociale de tip feudal, proces cu debutul în etapa anterioară,
cunoaşte, începând din secolul al XIV-lea, forme evolutiv ascendente.
Acum începe conturarea tipurilor de
aşezări (sate, târguri, reşedinţe cneziale sau voievodale),
generalizându-se structurile şi
tehnologiile constructive. Totodată încep să se contureze
şi principalele modele de locuinţe săteşti, determinate de
condiţiile geo-climatice şi resursele economice ale teritoriului.
În epoca feudală, ca o
caracteristică generală, era răsfirarea locuinţelor
adaptate reliefului, împrăştierea acestora fiind până în
secolul al XVIII-lea de un asemenea
grad, încât un martor al vremii relata că „nici zece odăi nu erau la
un loc dintr-un sat de câte o sută de case ci vârâţi în văi
şi dealuri, fiecare unde i-a venit locul după vremuri”.
În zona de podiş,
starea aşezărilor bântuite de starea de incertitudine şi de
împilare a stăpânilor nu putea fi alta decât aceea a grupurilor dispersate
în locuinţe sărace, adesea fără de împrejmuiri,
fără plantaţii de pomi, de cele mai multa ori satele de aici
fiind alcătuite din bordeie săpate în pământ sau locuinţe
fragile de suprafaţă, având pereţii construiţi din nuiele
lipite cu lut. Ţăranii se obişnuiseră să-şi
facă locuinţe atât de simple încât oricând să le poată
părăsi fără nici o părere de rău. Situaţia
de aici poate fi asemuită cu cea dintr-o altă zonă
românească unde se arată că în sate nu se văd „decât
nişte odăi în pământ de le zice bordeie, unde intrând cineva nu
va vedea decât o gaură în pământ, încât poate încăpea omul cu
nevasta şi copiii împrejurul vetrei şi un coş de nuiele scos
afară din faţa pământului şi lipit cu balegă şi
după sobă o altă gaură prin care trebuie să scape
fugind, cum va simţi că a venit cineva la uşă – căci
ştie că nu poate fi decât un trimis spre împlinirea de bani ”.
Bordeiul medieval oferea
posibilităţi sporite de izolare termică şi eoliană
precum şi o economisire de combustibil în anotimpul rece. Această
construcţie de formă dreptunghiulară păstrează
principiul constructiv al edificiilor cu elemente portante verticale (stâlpi de
colţ şi cei din laturile construcţiei) adâncite în sol, dar acum
se generalizează procedee tehnologice noi
în prelucrarea lemnului, cu pereţii construiţi din dulapi de
brad ecarisaţi, dispuşi în cununi orizontale, în nuturi executate în
stâlpi. În paralel sunt întâlnite şi locuinţe cu pereţi din
nuiele, cu lipitură de lut. Acoperişul acestor locuinţe era conceput
în două ape (table) fiind sprijinit lateral pe cosoroabele aşezate ca
o cunună superioară a pereţilor iar grinda de coamă
sprijinindu-se pe stâlpii centrali. Căpriorii acoperişului se
sprijineau cu un capăt pe coama casei iar cu celălalt pe cosoroabe,
peste ei punându-se crengi lungi peste care se băteau paie, coceni şi
deasupra acestora se punea pământ bătătorit.
Tot în perioada
voievodală, în zonele de deal, dar mai ales în cele de munte, zone
puternic împădurite, se regăseşte sistemul constructiv blockbau,
atât la locuinţele monocelulare cât şi la cele de tip mai evoluat, cu
mai multe încăperi. Acest sistem de construcţie presupune eliminarea
parilor portanţi de la colţuri şi de pe laturile
locuinţelor, o adevărată revoluţie în arhitectura populară
românească. Acum se întâlnesc şi case cu pereţii din cununi de
bârne aşezate pe tălpi masive, fixate pe o temelie de piatră dar
şi locuinţe cu pereţi groşi umpluţi şi
lutuiţi.
În etapa clasică de
evoluţie a locuinţei ţărăneşti (sec XV) apar
tipuri funcţionale noi, mai evoluate care nu-şi au corespondenţa
în epocile anterioare. Acum, la Suceava
şi în alte oraşe din Moldova, sunt semnalate cel puţin
patru tipuri de locuinţe civile (sec. XV): bordeiul, semibordeiul,
locuinţa de suprafaţă şi locuinţa cu
pivniţă, la care se pot adăuga şi locuinţele
orăşenilor, mult mai evoluate chiar şi pe verticală.
Primele două modele de locuinţe sunt caracteristice periferiei
târgurilor şi implicit zonelor rurale, planul acestora fiind
dreptunghiular, cu dimensiunile de 3,50
x 2,50 m., adâncimea bordeielor variind între 1-1,50 m iar a semibordeielor
între 0,50-0,60 m. Nu putem specifica dacă planurile erau de tip
monocelular dar după dimensiuni şi după cele relatate mai sus de
către contemporanii vremii este de presupus că se încadrau în
această planimetrie.
|
|
Începând din epoca
voievodală, locuinţa monocelulară, ca vechi prototip, devine
nesatisfăcătoare, necorespunzând noilor cerinţe de confort sau
noii structuri economice, urmând în mod firesc tendinţa de evoluţie
spre mai confortabil. Din vechea locuinţă monocelulară se va
dezvolta casa cu tindă rece şi o cameră de locuit. Remarcăm
că locuinţa din această parte a ţării precum şi
cele de pe întreg cuprinsul carpatin au suferit o evoluţie în funcţie
de tindă, planimetria ei
desfăşurându-se
asimetric sau simetric, în funcţie de acest spaţiu (tinda) sau
chiar şi prin adăugarea chilerului (spaţiul din spatele casei).
De acum se poate vorbi deja de un început de separaţie
funcţională interioară prin crearea unui spaţiu special
destinat locuirii, a camerei cu instalaţia de încălzire. În
spaţiul noii locuinţe, tinda va prelua nişte funcţii
precise: pe lângă că era un spaţiu de legătură a
camerei locuibile cu exteriorul şi spaţiu de izolare, ea devine
şi locul de acces în podul casei precum şi un depozitar al unor
produse alimentare sau al unor ustensile casnico-gospodăreşti. În
tindă se depozita de obicei făina pusă în saci sau lădoaie
din scândură, butoaiele cu murături, piese din harnaşamentul
cailor, piua de pisat grâul, râşniţa, cofe, buduroaie etc. Tinda descoperită era folosită în vreme
de ploaie şi ca spaţiu în care se îmbălteau cerealele
păioase, trifoiul pentru sămânţă sau fasolele, aici
avându-şi ieşirea şi fumul
de la vatra deschisă din casă, fumul fiind astfel dirijat în
podul casei.
Intrarea directă în
camera de locuit permitea pătrunderea frigului de afară în mod direct
dar diminuarea puterii de pătrundere a acestuia a fost rezolvată prin
adăugarea tindei, acum existând o comunicare interioară între camera
de locuit şi tindă, casa cu tindă rece şi o cameră fiind
intermediara celei cu două camere de locuit de mai târziu. Intrarea în
casă se făcea de pe prispă prin tindă, tinda având
funcţia de spaţiu tranzitoriu, lăsând camerei în care locuia
familia funcţia de locuinţă cu vatră, ceea ce a însemnat un
real progres şi în sensul îmbunătăţirii condiţiilor
igienice.
În spaţiul bucovinean,
spre deosebire de alte zone româneşti, nu s-au semnalat instalaţii
de încălzire în tindă, tinda
rămânând în permanenţă un spaţiu rece. Totuşi,
începând cu secolul al XVIII-lea apar şi unele excepţii, doar într-o
zonă limitată în care au penetrat şi s-au localizat huţulii
veniţi din Galiţia şi Pocuţia. În locuinţele huţăneşti de tip
tindă-cameră, în tinda de mari dimensiuni faţă de cea
românească, se întâlnesc vetre rudimentare, circulare cu cujbă, loc
unde într-un colţ se prepara hrana pentru animale sau chiar hrana
oamenilor. Locuinţa cu tindă rece, ca una ce aparţine unei vechi
planimetrii, o întâlnim destul de frecvent pe tot parcursul secolelor XVIII –
XIX, ea funcţionând în exemplare reduse şi în secolul al XX-lea
şi chiar în zilele noastre, chiar dacă a suferit transformări
neesenţiale în lungul curs evolutiv.
Pentru Suceava secolului al
XV-lea, cele mai importante menţiuni documentare referitoare la casele
civile apar în legătură cu privilegiile acordate de către
domnitori unor negustori lioveni, dar ele sunt semnalate şi în alte
ocazii. Tot pentru secolul al XV-lea încep a fi menţionate şi casele
de la sate, fără a se face precizări privind planimetria sau
configuraţia lor. Începând cu secolul al XVI-lea, ştirile privind
locuinţele din Bucovina devin tot mai numeroase, multe făcând
obiectul unor însemnări ale călătorilor străini, dar cele
mai multe ştiri se referă la zonele de relief mai joase, unele
ştiri dând chiar detalii despre aceste construcţii. Astfel Anton
Verancsis (Verantio), în lucrarea intitulată Descrierea Transilvaniei,
Moldovei şi Ţării Româneşti, apărută
în jurul anului 1550 arată că „satele arată ca nişte colibe
de păstori împrăştiaţi peste tot locul… iar casele
ţăranilor sunt puţin ridicate de la pământ şi
făcute din lemn, lipite cu lut şi acoperite cu paie şi stuf”.
Tot pentru această perioadă avem informaţii că şi
draniţa era folosită la acoperişul caselor şi că
„casele sunt clădite din bârne şi în care locuitorii se
apără de asprimea iernii”, sau chiar detalii privind construirea
caselor din bârne masive pe o temelie de piatră şi lipite cu lut.
Datorită factorilor
economici locali, din tipul de locuinţă cu tindă şi
cameră începe să se dezvolte locuinţa cu tindă –
cameră şi o cămară în spatele tindei. Apare deci un element inedit – cămara –
care începe să preia funcţia de depozitar al celor agonisite de
familie, fie produse alimentare sau uneltele şi ustensilele
casnico-gospodăreşti. Casa cu tindă şi cameră constituie
planimetric tipul de locuinţă ce cuprinde trei încăperi,
cămara plasată în fundul tindei fiind despărţită de
aceasta printr- un perete prevăzut cu o uşă de acces.
Casa cu tindă rece,
cameră de locuit şi cămară, specifică se pare nordului
Moldovei, este un caz rar întâlnit în restul arhitecturii româneşti,
putând fi considerată chiar o improvizare locală, având drept
argument condiţiile economice locale, când adăugarea la vechea
monocelulară a unei încăperi de depozitare vine în sprijinul
păstrării produselor alimentare specifice în primul rând unei zone
pastorale. Apariţia acestui tip de locuinţă ca o
improvizaţie locală rezultă şi din faptul că fiecare
dintre cele două încăperi (camera de locuit şi cămara) au
intrări separate, fără comunicare între ele.
În perioada
voievodală, cu toată libertatea cunoscută în lumea satelor, când
meşteşugul lemnăritului începe să se afirme din ce în
ce mai pregnant, dezvoltarea
planimetrică a locuinţelor era mult lăsată în seama
menţinerii formelor arhaice moştenite din epocile anterioare, chiar
a deselor refaceri şi mai puţin a înnoirilor. Acum, tipul cel mai
frecvent îl formau locuinţele joase de formă rectangulară cu
talpa adâncită în sol, fără de amenajări speciale.
Îngroparea tălpilor în pământ era o măsură de asigurare a
stabilităţii scheletului construcţiei, consfinţind şi faza trecerii de la locuinţa
semiadâncită la locuinţa de
suprafaţă cu tălpile montate la nivelul de călcare. Dovezi
despre acest fel de locuinţe ne sunt furnizate de descoperirile arheologice
de pe teritoriul în studiu precum şi de cele de pe întreg cuprinsul
românesc. În feudalismul timpuriu şi cel dezvoltat, când relaţia
dintre vatră şi moşia satelor era mult mai liberă decât în
epoca modernă, când se înregistrează o pătrundere progresivă
a vetrei în detrimentul moşiei, oamenii ocupând noi teritorii de la est
către vestul Bucovinei prin acţiuni de defrişare, de cele mai
multe ori casele erau ridicate cu lemnul de pe loc. Numai în perimetrul
podişului Sucevei sunt înregistrate peste 120 de acţiuni de
defrişarea pentru secolele XIV – XV, multe dintre ele având scopul
înfiinţării de noi aşezări. Desigur că de la ocupare
prin defrişare a locurilor de aşezări, până la durarea unor
locuinţe mai durabile, formele cele mai des abordate erau cele ale
bordeielor sau ale colibelor.
|
|
Bordeiele medievale care au
existat în paralel cu locuinţele dezvoltate planimetric erau adâncite în
pământ sub nivelul de călcare. Aceste locuinţe în pământ
aveau pereţii căptuşiţi cu lemn, fiind acoperite cu
blăni din lemn peste care se punea pământ şi paie. Dominant era
aici sistemul blockbau, în foarte multe cazuri lemnul din structura
pereţilor fiind combinat cu ramuri subţiri sau tulpini de arbuşti
şi cu mortar din pământ argilos. În zona de câmpie pereţii erau
formaţi din două elemente distincte: unul de susţinere, format
din stâlpii masivi înfipţi în pământ şi altul de umplutură
cu pământ. Elementele de susţinere erau formate la locuinţele de
suprafaţă de un schelet din grinzi orizontale, aşezate pe
pământ în chip de tălpi, altele formând cununile succesive. Tot în
zonele joase, elementul de umplutură era format dintr-o împletitură
de nuiele ţesută pe pari aşezaţi între grinzi şi
stâlpi, peste aceasta fiind întins un strat gros de pământ lutos,
amestecat cu pleavă, paie şi bălegar.
Multă vreme în epoca
voievodală au existat în paralel locuinţe de tipul celor descrise mai
sus bordeie, semibordeie, locuinţe de suprafaţă monocelulare sau
cu tindă ori camere de locuit. Locuinţa cu tindă rece, camera
şi cămara, specifică acestei etape este întâlnită destul de
frecvent şi pe parcursul secolului al
XVIII – lea şi chiar mai târziu.
Exploatarea lemnului
şi confecţionarea draniţei pe loc a determinat ca în arhitectura
populară să se înregistreze un real progres. Acest aspect l-a
determinat pe străinul Iohann Mayer să afirme în secolul al XVII –
lea că aici „ sunt numai case de lemn dar parte din ele sunt, în felul
lor, încăpătoare şi destul de frumos făcute”. La 1633
Niccolo Barsi ne dă amănunte privitoare la tehnica de
construcţie a locuinţelor, arătând că: „casele sunt
făcute din bârne prinse unele de altele. Deasupra lor se pune lut cu paie
tăiate mic şi balegă de cal şi apă”. De un real folos
pentru cunoaşterea caselor din secolul al XVII – lea ne este şi
jurnalul de călătorie al lui Paul de Alep, secretarul patriarhului
Macarie care trăind mulţi ani pe pământul românesc ne-a
lăsat unele amănunte şi în acest domeniu. El nota: „casele în această
ţară sunt clădite din lemn, din bârne şi scânduri,
acoperişul este în doua ape şi înalt pentru ca zăpada să nu
rămână pe el. În fiecare casă este un cuptor care are pe
dinafară un fel de horn de lut. În timpul iernii casele sunt mai calde
decât băile”.
În evul mediu
ţăranii liberi erau obligaţi să construiască casele
stăpânilor locului, fiind obligaţi şi la contribuţii în
bani.
Credem că, începând de
la sfârşitul secolului al XVII-lea, dar mai mult în cel următor, în
contextul unui climat economico-social favorabil începe să-şi
facă prezenta o locuinţă de planimetrie simetrică, având
tinda la mijloc şi doua camere cu intrări separate. Acest tip de
locuinţă este atestat din plin pe tot parcursul secolului al XIX–lea
când sunt înregistrate şi unele adaptări constructive pentru animale,
tinda rămânând la fel ca şi înainte doar ca spaţiu de acces sau
de depozitare.
Pereţii caselor de
genul acesta erau din bârne rotunde, îmbinate la colţuri „stâneşte”
şi era firesc ca la aceste construcţii să dispară stâlpii
de la colţuri precum şi cei intermediari. Ferestrele erau de mici
dimensiuni şi marcate în bârnele pereţilor, având puse în ele
bârdâzanul transparent care, pe lângă că oferea oarecare luminozitate
în timpul zilei, mai şi izola interiorul de frigul de afară în timpul
iernii. Acum şi camera de locuit va fi preluată în proporţii
sporite, volumele clasice tinzând spre o extindere planimetrică. La
locuinţa cu doua camere (C T C), una dintre acestea era destinată
locuirii permanente a familiei iar cealaltă cameră devine un
spaţiu de prezentare, camera de curat, unde sunt păstrate
obiectele de preţ ale gospodăriei (în primul rând zestrea), ea fiind
folosită numai în momente deosebite (botezuri, nunţi, hramuri sau
alte sărbători). Această încăpere a căpătat
denumiri diverse în funcţie de zonă: „casa cea mare”, „casa din vale”
sau „cea casă”.
Accesul în
locuinţă se face tot prin tindă care rămâne predominant tot
o încăpere de trecere, fiind acum mai puţin folosită ca un
spaţiu depozitar. La casele mai vechi, tinda nu era acoperită, cele
din secolul al XIX–lea având tavanul tindei din dulapi sau scânduri la fel cu
cel din camere. Adâncimea tindei era egală cu cea a camerelor, afară
de cazul când în fundul acesteia se construia în mod improvizat o cameră.
De multe ori aceste case aveau acoperişul coborât destul de jos, el
adăpostind în spatele casei polata sau chilerul, încăperi cunoscute
sub denumirea de târlă sau şandrama. Târla se extindea uneori de-a
lungul casei, fiind despărţită în doua: o cameră şi
adăpostul oilor pe timpul iernii. Accesul în târlă se făcea fie
prin tindă, printr-o uşă de acces dar şi direct de
afară, lateral pe la un capăt al casei. Acest tip de
locuinţă o întâlnim destul de frecvent pe o mare arie de întindere,
în întreg spaţiul românesc dar şi în aşezările huţule
dar de proporţii mai mari, la huţuli, casele fiind de obicei cu doua
intrări. Uşa din spatele casei, pentru intrarea directă în
spaţiul economic al gospodăriei de tip pastoral, cu curte dublă,
este chiar şi o ieşire de refugiu în caz de nevoie.
Tot în această
etapă de dezvoltare a locuinţei, dar pe spaţii mai restrânse,
apare ca un vechi ecou al casei cu tindă-cameră sau mai degrabă
sub influenţă străină (germană), planul de casă
numai cu doua camere (bicelulară), fără tindă, camerele
fiind de dimensiuni aproximativ egale, una îndeplinind atributele locuirii
permanente iar cealaltă devenind un spaţiu de prezentare. Acest plan
de locuinţă aparţine unei tipologii destul de ciudate sau, din
nou, fiind mai degrabă un fel de improvizaţie, o modă trecătoare
a planimetriei vremii. Genul acesta de locuinţă a avut o scurtă
durată de existenţă, fiind întâlnită într-un număr
restrâns de sate, în special acolo unde s-au localizat coloniştii germani.
Începând din secolul al XVIII–lea, în construirea caselor începe
să apară treptat dar câştigând cu succes teren, sistemul
constructiv al cununilor de bârne cioplite în patru feţe şi îmbinate
la colţuri în cheutori trapezoidale sau „coadă de rândunică”,
aşa zisa cheotoare nemţească. Această inovaţie în
construirea caselor aducea un plus de prospeţime, de fineţe, bârnele
cioplite asigurând o orizontalitate a pereţilor mult mai bună decât
în cazul când se foloseau bârne rotunde, permiţând şi o lutuire mai
bună a acestora şi implicit o izolare termică perfectă a
interiorului.
O componentă a
planimetriei casei tradiţionale este şi prispa, element caracteristic
pentru întreg spaţiul românesc.
Prispa ca element
arhitectonic face parte comună cu casa. Cele arhaice, întâlnite din
vremuri străvechi, constau dintr-o umplutură de lut bătut cu
maiul, piatră lipită cu pământ, ce urca până la
înălţimea temeliei (la casele mai evaluate de pe sol). Credem că
prispa începe să apară odată cu podirea interiorului, la casele
ce aveau o temelie de piatră, fiind adăpostită de streaşina
largă, mărginind locuinţa pe una sau mai multe laturi, iar în
unele cazuri de jur împrejur. Dacă la început prispa era umplută cu
pământ şi lutuită, în secolul al XIX – lea ea începe să fie
înlocuită tot mai frecvent cu prispa din scânduri, sprijinite la capetele
tălpilor de la case. Imediat, în mod evolutiv, prispa devine închisă
cu scânduri, căpătând denumirea de gang. Scândurile gangului erau
simple sau traforate, acum prispa (gangul) fiind înzestrată cu stâlpi
ornamentali, decoraţi prin tehnica cioplirii – sculpturii, la intrarea în
gang fiind prevăzuţi doi stâlpi de mici dimensiuni ce încadrau
portiţa de la intrare. Când prispa este mai înaltă datorită
înălţimii temeliei, datorate adaptării construcţiei la
terenul în pantă, accesul în casă se face prin trepte de lemn sau
piatră fixate în dreptul intrării.
Prispa a avut o mare
utilitate şi importanţă pe întreaga durată a sa. Mare parte
din viaţa familiei se desfăşura pe prispă. Vara aici se
servea masa, se dormea şi se lucra în acest perimetru. Aici, în pragul casei
se făceau primirile, şi tot aici tăinuiau şi se
sfătuiau oamenii. Tot în spaţiul prispei se derulau unele
activităţi gospodăreşti, aici toamna se desfăcea
porumbul, şi tot în spaţiul prispei, în partea de sus a stâlpilor erau
bătute cuie în care se atârnau, după anotimp, şiruri de ardei
iuţi, legăturile de ceapă, busuioc, mărar. Pe prispă
se colinda şi tot de aici se supraveghea uliţa satului, vecinele
comunicând una cu alta de la capul prispei. Prispa desfăşurată
pe una sau mai multe laturi ale casei, prin neutralitatea sa, este un
adevărat cerc sau chiar filtru care separa casa de mediul
înconjurător, ferind-o de forţele malefice. Prispa (gangul) cu
stâlpii ornamentali conferă locuinţei un aspect aparte, devenind o
mândrie a casei, spaţiul ce intră imediat în vizorul critic al trecătorului
de pe uliţă. De pe culmea prispei oricine putea admira zestrea
fetelor de măritat.
Impunătoare prin
proporţiile construcţiei, a raporturilor constante dintre
înălţimea pereţilor şi cea a acoperişului,
locuinţei tradiţionale i se va adăuga ulterior în planimetrie un
element arhitectonic nou, foişorul – element plasat în axul tindei.
Foişorul sau cerdacul
apare la un moment dat, în paralel cu evoluţia planimetrică a casei,
aspect ce reflectă pe de o parte starea socială a sătenilor dar
şi interesul pentru ceva nou.
Foişorul era conceput
încă de la alegerea locului de casă, fiind inclus în planul acesteia,
odată cu trasarea temeliei, făcând parte integrantă din
planimetria casei dar nu se ştie precis momentul când apare acest element
constructiv. Se pare că în nordul ţării, foişorul începe
să apară într-o planimetrie mai evoluată, odată cu
dezvoltarea locuinţei bicamerale de genul cameră-tindă, fiind
întâlnit aproape în toate zonele etnografice, dar mai frecvent în
părţile Dornei, Câmpulungului şi a Rădăuţiului.
În zona Sucevei el apare mai mult la vechile case armeneşti dar
prezenţa sa aici nu trebuie pusă neapărat pe seama unei
influenţe armene. În zona locuită de huţuli, foişorul nu
este întâlnit decât cu totul întâmplător, datorându-se aici unei implantări
artificiale, construcţia foişorului neavând nimic comun cu
tradiţia locală huţănească.
Secolul al XIX–lea
reprezintă şi perioada de înflorire maximă a arhitecturii
populare, timp în care volumele devenite clasice tind spre o extensie
planimetrică, totodată făcându-şi apariţia şi noi
expresii în decorul caselor. Realitatea din teren ne oferă adevărate
monumente ale acestui domeniu al civilizaţiei lemnului. Începând de la
jumătatea secolului al XIX–lea încep să se construiască case cu
o planimetrie mai dezvoltată, având chiar şi patru camere, cu gangul
dispus în jurul construcţiei. Dacă vechii stâlpi ai casei aveau numai
un rol strict funcţional, ei fiind de secţiune rotundă sau cel
mult ciopliţi în patru feţe, odată cu preluarea susţinerii
acoperişului de către un număr sporit de grinzi, stâlpii încep
să capete şi valenţe decorative.
Tot din secolul al XIX–lea,
când arhitectura populară ajunge la un alt nivel de dezvoltare avem
şi unele statistici privitoare la numărul meşterilor ce lucrau
în acest domeniu. O statistică privind evoluţia numerică a
meşterilor între anii 1804-1862 arată că în acest ţinut
erau înregistraţi 202 tâmplari pentru ca la începutul secolului al XX–lea
să fie înregistraţi 46 de dulgheri şi 496 de stoleri. Peste doua
decenii se înregistrează o creştere spectaculoasă a
numărului celor ce lucrau în domeniul lemnăritului,
recensământul din 1930 arătând că în mediul rural erau 11.105
meşteri lemnari, din care o mare parte erau constructori de case.
Dacă avem în vedere şi numărul dulgherilor care lucrau
fără autorizaţie, numărul meşterilor constructori era
desigur mult mai mare.
Specific pentru Bucovina a fost începând din cea de a doua
jumătate a secolului al XVIII–lea influenţarea transculturală
germană, curent ce a dus la schimbări radicale în aspectul satelor de
aici faţă de cele din restul Moldovei. Aici, pe fondul local,
fără a-l abandona, aste vizibilă o extindere planimetrică
dar şi o îmbunătăţire a organizării interiorului
locuinţelor. Influenţa germană s-a manifestat în multiple
aspecte, începând cu dominarea tehnicii constructive din bârne cioplite în
patru feţe şi îmbinarea la colţuri in cheutori trapezoidale
(nemţeşti), la răspândirea gospodăriilor cu şuri
masive şi alte anexe polifuncţionale, la dezvoltarea pe
verticală cu camere mansardate şi apariţia caselor cu „pinion”.
Dar, în timp, începând cel
puţin cu perioada interbelică şi mai mult în zilele noastre,
expresia plastică a arhitecturii ţărăneşti începe
să servească tot mai mult unui prestigiu social şi mai puţin
de ordin spiritual al oamenilor. Acum începe o redimensionare a spaţiilor
atât din punct de vedere planimetric cât şi volumetric (pe
verticală). Modelele de locuinţe tradiţionale generate de zonele
etnografice ale Bucovinei încep să se diversifice, să se disipeze
într-un cadru al interferenţei etno-geografice ca o expresie a noului
statut social şi cultural al membrilor comunităţilor rurale.
Remarcăm faptul că modelele arhitecturii populare au o
disponibilitate mai redusă la schimbări şi modernizări
decât cele urbane care au un coeficient mai ridicat de adaptabilitate la
influenţele externe.
Astăzi, specific
orizontului arhitectural al satelor este dialogul între modelele
tradiţionale şi cele purtătoare ale influenţelor externe,
dialog caracterizat fie prin depărtări sau reveniri la tradiţia
locală dar nu întotdeauna în modul cel mai reuşit. În prezent aici,
ca şi pe tot spaţiul românesc, se manifesta în paralel cu o
reorientare destul de tardivă către valorile tradiţionale (care
sunt superficial şi stângaci valorificate în noile modele), o
îmbrăţişare şi o abordare galopantă a unor curente
post-moderniste, de circulaţie europeană, ce vehiculează valori
antropocentriste care nu au nimic în comun cu tradiţia noastră.
Decorul în arhitectura
populară
Evoluţia meşteşugului
de a construi a cunoscut un proces complex de evoluţie şi de
particularizare tipologică, favorizat fiind de o serie de factori naturali
sau antropici care în timp şi-au pus amprenta în mod diferit.
Favorizaţi de marea bogăţie a fondului forestier,
completaţi de gustul pentru frumos al oamenilor acestor locuri, la care se
mai adaugă ocupaţiile tradiţionale, de cerinţele imediate
de creare a condiţiilor de adăpostire a animalelor, a produselor
acestora şi a roadelor câmpului, toţi aceşti factori au condus
către o rezolvare a unei arhitecturi de excepţie. Bucovina a
dezvoltat în timp o arhitectură originală care s-a înscris în stilul
românesc, având unele asemănări cu zonele mai îndepărtate. Chiar
dacă pe întreg arealul bucovinean se poate urmări această
evoluţie a sistemelor constructive şi chiar aceleaşi elemente de
decor, aici s-au conturat, în cadrul unor zone etnografice, stiluri zonale în
specificul modului de ornamentare a construcţiilor. Se poate vorbi chiar
şi de o interferenţă zonală, astfel încât unele elemente
decorative dominante în anumite părţi se întâlnesc, în proporţii
reduse, şi în zonele limitrofe sau chiar mai îndepărtate.
În arhitectura
tradiţională locală, în condiţiile unei puternice
tradiţii locale, când s-a cristalizat un stil local, împrumuturile
străine nu au lipsit, fiecare element a fost preluat şi adoptat
potrivit unor necesităţii de ordin socio-funcţional. Ne referim
aici în special la tehnicile de construcţie şi decorative sau la
diversificarea acareturilor gospodăreşti.
Privit pe scară
evolutivă, decorul arhitecturii bucovinene, care îşi are originea cel
puţin în fondul feudal, şi care s-a dezvoltat în paralel cu stilul
moldovenesc al marilor ctitorii de la Voroneţ, Humor, Arbore, Dragomirna,
Probota, Reuseni, Solca, Slatina, Moldoviţa, Suceviţa etc, acesta
cunoaşte o revoluţie lentă dar continuă, cunoscând un maxim
de înflorire în cea de a doua parte a secolului al XIX–lea. Acum (în secolul al
XIX–lea ) este momentul când unele elemente constructive (stâlpi de
prispă, grinzi, foişoare) încep să preia şi funcţii
ornamentale, pe lângă vechile destinaţii strict funcţionale.
Acest maxim în evoluţia ornamenticii arhitecturii populare a avut apoi o
evoluţie relativ liniară, dar presărată cu unele accente
ascendente, aceasta până în prima parte a secolului al XX–lea, când
influenţele urbane au început să contamineze şi acest sector al
artei populare.
Chiar în condiţiile în
care volumele tradiţionale încep să îşi modifice formulele sub
influenţa factorilor din afara satului, când unele planuri
ţărăneşti capătă trăsături ce
aparţin funcţionalităţii urbane, totuşi realitatea din
teren ne mai oferă încă exemplare de mare valoare documentar -
artistică.
Decorul arhitecturii
populare din lemn este de o mare sobrietate, de sensibilă eleganţă
dar niciodată nu este lipsit de simţul proporţiilor.
Ne propunem deci să
abordăm decorul caselor vechi, completat cu cel al acareturilor
gospodăreşti şi al bisericuţelor din lemn.
Construcţiile rurale
din lemn sunt opera unor meşteri locali, specializaţi în
lucrările de dulgherie. Aceştia, pe lângă meşteşugul
în sine, pe care îl stăpâneau cu multă dibăcie erau şi
cunoscători ai unor practici tradiţionale, privitoare la
cunoaşterea calităţii esenţelor lemnoase: alegerea
materialului lemnos în perioade optime de tăiere, ciclul de
viaţă al insectelor dăunătoare arborilor, toate acestea
înglobate într-un tezaur de credinţe magico–mitice.
Când vorbim despre
arhitectura în lemn, remarcăm că aceasta este domeniul care se
integrează cel mai bine în peisajul local, adaptându-se perfect la terenul
în pantă, iar integrarea în contextul naţional se reflectă
fluent, sincron şi nedisonant.
Încercăm să facem
o succintă sinteză asupra ornamenticii în cadrul arhitecturii,
abordând atât elementele de decor cât şi motivele decorative care le
însoţesc. Multitudinea aspectelor oferite de acest domeniu ne-a determinat
să abordăm în mod special decorul întâlnit la casele
ţărăneşti.
|
|
Prispa a îmbrăcat în
primul rând un rol funcţional, dar treptat, odată cu implantarea
şi a altor elemente (stâlpii, gânjul), ea capătă rol decorativ,
dând o notă aparte faţadei casei şi aspectului general al
edificiului din care face parte. Odată cu apariţia foişorului,
acestea devin un element de prim ordin funcţional – decorativ, el fiind
conceput pentru apărarea intrării în locuinţă de
intemperii, ca loc de desfăşurare a unor activităţi casnico
– gospodăreşti. Foişoarele din zonele etnografice Dorna,
Câmpulung sau Rădăuţi sunt concepute în mai multe stiluri, aici
fiind prezent şi cel mai arhaic tip de foişor cunoscut în România,
foişorul cu acoperişul într-o pantă, cu denumirea de
„şopru”. Foişorul face corp comun cu casa, ca o structură
unitară de construcţie. Atât la foişor cât şi la restul
prispei, întâlnim stâlpi frumos decoraţi. Stâlpi apar şi la prispele
cu gang, la pridvoarele celarelor sau la biserici, toţi fiind trataţi
cu motive decorative specifice genului. Vechii stâlpi ai caselor aveau numai un
rol strict funcţional, ei fiind masivi, decorul lipsind cu desăvârşire.
În procesul de evoluţie de la funcţional la decorativ deosebim
exemplare realizate din lemn de esenţă tare sau moale, lucrate cu
mult simţ artistic, cu gustul frumosului, al echilibrului şi
proporţiilor. Întotdeauna stâlpul are trei părţi constitutive:
baza care de cele mai multe ori este tratată ca şi partea de sus, iar
decorul propriu - zis este dispus pe partea de mijloc (fusul stâlpului).
În ornamentica stâlpilor de
la casă întâlnim succesiuni de poliedre suprapuse într-o înşiruire
firească, uneori cu alternanţe de brăţări de
legătură unii fiind lucraţi în sistem funii. La alte exemplare
se întâlneşte motivul „scara mâţei” ce este însoţit de
dăltuiri dispuse în forme romboidale. Pe suprafeţele
brăţărilor apar şi reprezentări puternic stilizate,
reprezentând astrul zilei, care este imaginat prin realizări de
excepţie – rozete şi morişti. Rozetele sunt stilizări
geometrizate ale soarelui având un număr variabil de braţe (raze).
Când braţele rozetei se multiplică şi apare o orientare
curbilinie, apare „morişca” ca o altă variantă a geometrismului
astrului ceresc, de data aceasta în mişcare. Rozetele şi
moriştile pot fi întâlnite şi pe capetele consolelor multiplicate de
la biserici, pe ancadramentele şi uşile acestora sau pe grinzile
interioare de la casele ţărăneşti. De multe ori, semnele
solare evoluează spre o redare figurativă. Supravieţuirea
acestor elemente cu valoare mitică trebuie pusă în legătură
cu persistenţa credinţelor care dădeau astrului ceresc
însuşiri umane, dar cu rol apotropaic, de apărare a casei sau bisericii
de forţele malefice.
Morfologic, stâlpii caselor
bucovinene, ornamentaţi unitar în succesiunea simetrică a volumelor,
mereu aceeaşi pe toată lungimea, sunt realizaţi prin tehnica
cioplirii – crestării, procedee tehnice care permit o mai bună
execuţie a unor motive circulare şi o mai lesnicioasă redare a
contrastului din cadrul jocurilor plin – gol. Fruntarul caselor este un alt
element constructiv - decorativ ce poate fi admirat la faţadele
locuinţelor sau chiar la unele biserici. Acesta este organic legat cu
stâlpii, având un decor realizat prin tehnica cioplirii uneori şi cu
muchii aplatizate, dezvoltând motive curbilinii în registre largi. Aceste
ornamente se concentrează fie deasupra uşilor şi ferestrelor sau
către locul unde se îmbină cu stâlpii. La fruntar apar şi
stilizări geometrizate în care cele mai cunoscute sunt rozetele şi
moriştile.
Consola este un tip
categorial mult răspândit în arhitectura bucovineană. Consola
simplă, element de referinţă în realizarea tipologiei
domeniului, este alcătuită dintr-o unitate cu rol funcţional dar
totodată şi decorativ. Apărută ca rezultat al
evoluţiei tehnicii de construcţie, ea se întâlneşte la
colţurile caselor, având şi destinaţii secundare. Uneori ea se
îmbogăţeşte prin preluarea de funcţii şi
înfăţişări de semne mitice, cel mai elocvent fiind aici
„capul de cal”, cioplit în terminalul ei. Multiconsola este o asociere
orchestrată de console, unitară ca ansamblu şi
semnificativă ca element ornamental. Într-un pachet de console, una are
rol funcţional, tratat simplu, iar celelalte, prin terminalul lor, au rol
pur decorativ. Când streaşina este largă, pentru protejarea prispei,
se întâlneşte multiconsola simplă, în retragere cu tăieturi
combinatorii.
În general pereţii
caselor se construiau din bârne, de cele mai multe ori rotunde (la casele acela
mai vechi), despicate în două, cu profil semirotund, tehnică
specifică populaţiei huţule sau cioplite în patru muchii.
Bârnele se îmbinau la
capete în cheutori rotunde (stâneşte), trapezoidale, „coadă de
rândunică”, drepte sau în sistem combinatoriu.
La casele de lemn, cu pereţii din bârne, combinate în
cheutori. Prelungire bârnelor este de lungimi diferite şi a fost
necesară din motive tehnice dar care sunt şi de mare efect artistic.
La casele vechi nu trebuie
omis nici aspectul plăcut dat de contrastul dintre culoarea lemnului
patinat, cu albul din chenarul lutuit şi văruit din jurul uşilor
şi ferestrelor, care se asemenea este de un efect decorativ deosebit
şi odihnitor. Lutuirea şi văruirea succesivă de-a lungul anilor a pereţilor de la case,
le-au rotunjit şi umplut unghiurile şi spaţiile goale, conferind
o notă unitară de ansamblu întregului edificiu.
Această plastică
arhitectonică rezultată din
ansamblul îmbinărilor bârnelor, prezenţa consolelor cu terminalul
cioplit în „cap de cal”, prezenţa stâlpilor pe faţada principală
şi chiar pe părţile laterale precum şi altele, toate dau
construcţiilor o notă decorativă aparte.
Pe lângă aceste elemente constructiv-decorative mai amintim
şi unele motive strict decorative (funia, torsada, pomul vieţii,
dintele de lup), care transpuse în anumite zone ale construcţiilor (case,
biserici) sporesc nota de frumos şi de decor.
Funia, motiv ornamental, a
fost adoptat în acelaşi context al semnificaţiilor simbolice, acela
de apărare a construcţiilor de forţele malefice. În ornamentica
bucovineană, funia apare întotdeauna împletită în două, fiind
redată în mod simetric, cu acelaşi pas, grosime şi ritm. Ea
apare mai mult la bisericile de lemn, singulară sau în asociere cu alte motive
decorative, ce fac parte din aceeaşi familie a simbolurilor cu rosturi
apotropaice. Destul de frecvent ea apare pe grinda-meşter din interiorul
caselor.
Torsada, ce apare în
special la biserici, este de fapt o multiplicare a funiei, ea putând fi şi
simplă sau multiplicată, în funcţie de modul cum se contopesc
volumele.
Pomul vieţii este
motivul ornamental care de cele mai multe ori apare singular, fără
nici un alt motiv. Nicăieri acest motiv nu cunoaşte doar un singur
mod de reprezentare, aici îl întâlnim în diverse înfăţişări
fie pe lemn sau în stucatură: în forma unei flori trifurcate, în realizare
simetrică, în forme integrale sau abreviate.
Motivul „dinte de lup”
apare compus din înlănţuiri de triunghiuri echilaterale sau isoscele,
cu volume egale şi simetrice, motivul tinzând să-şi conserve
poziţia şi funcţionalitatea pe care le-a investit simbolistica
originară, ancestrală. El apare sub formă de chenar dispus în
benzi simetrice, fiind întâlnit în special la conturarea unor desene ce se
desfăşoară pe suprafeţe mari sau îl întâlnim în jurul
ferestrelor ori al uşilor.
Succesiunea de flori sau
„ciocârlani”, elemente decorative de pe coama acoperişurilor de la case,
care sunt încadrate de boldurile cioplite în etajări volumetrice,
completează valoarea artistică a caselor.
Meşterii lemnari
(dulgherii) au folosit calităţile plastice ale materialului şi
cu ajutorul unor tehnici rapide, de mare eficacitate, cum ar fi traforarea. Se
remarcă în acest domeniu, „broderiile” de ornamente traforate reprezentând
figuri antropomorfe, zoomorfe, fitomorfe sau alte simboluri ce sunt dispuse fie
la faţada gangurilor, la foişoare, la coama acoperişurilor,
paziile de sub streaşine sau la faţadele şurilor masive ori la
fântâni.
De o încântătoare
frumuseţe sunt, în cadrul gospodăriilor, celarele din zonele locuite
de huţuli, construcţii care au un rol în depozitarea
îmbrăcămintei de lucru precum şi a alimentelor din
gospodărie. Se remarcă la aceste construcţii pridvoarele din
bârne masive, despicate în profil semirotund, având stâlpii lucraţi în
volume, minuţiozitatea realizărilor de îmbinare a grinzilor şi
frontoanelor. În partea din faţa intrării ciopliturile se
derulează geometric sau zoomorf, motivul „cap de cal” fiind prezent şi
la aceste construcţii, ce dau echilibru şi mare efect plastic.
Stâlpii pridvorului sunt lucraţi la fel de artistic ca şi cei ai
caselor.
În ultimele decenii s-a
răspândit destul de mult decorarea caselor prin tehnica stucaturii bicrome
sau policrome. Această decoraţie s-a transpus fie pe pereţii
caselor vechi din bârne, peste care s-a aplicat un strat de ciment sau numai la
casele mai noi. Considerăm totuşi că face casă bună
într-o construcţie, desfăşurarea firească a elementelor
decorative în lemn pe fondul unor frize în stucatură, într-o mare
varietate de forme şi interpretări geometrice sau florale. În
acelaşi timp, respingem stucatura de gust „artistic” îndoielnic ce a
apărut în multe sate din zonă în aşa - zisul proces de
modernizare galopantă a vremurilor de azi.
Astăzi, în majoritatea
satelor, cu gospodari adevăraţi, cadrul tradiţional începe
să se lărgească la noi dimensiuni, producându-se şi o
redimensionare pe verticală şi orizontală a vechilor
proporţii care în noul context capătă un plus de
monumentalitate.
Arhitectura de interior
Posibilităţii de
integrare a acesteia în arhitectura modernă
Arhitectura de interior
constituie o mărturie primordială a apartenenţei la o etnicitate
şi continuitate de locuire pe un teritoriu istoriceşte determinat.
Interiorul casnic bucovinean aduce o apreciabilă contribuţie la
îmbogăţirea tezaurului patrimonial românesc, confirmând alături
de alte aspecte, valoarea cu totul remarcabilă a civilizaţiei rurale
tradiţionale.
Componentă majoră
a culturii populare, arhitectura de interior se impune ca un depozitar de
valori, de înţelepciune şi frumuseţe, de echilibru şi
îndelungat spirit conservator, rezultat al unui străvechi proces de
acumulări şi influenţe realizate şi filtrate cu mult
simţ artistic.
Legată strâns de
arhitectura impusă de tipologia planimetrică, organizarea
interiorului a reflectat realitatea fiecărei epoci, de unde rezultă
încărcătura şi caracterul de document etno-cultural de
primă importanţă.
De-a lungul anilor,
locuinţa a îndeplinit multiple funcţii, aici
desfăşurându-se anumite îndeletniciri, îndeosebi cu caracter casnic,
aici s-a transmis experienţa de viaţă a generaţiilor mai
vârstnice, s-au însuşit conduita etică şi morala, normele de
viaţă ale colectivităţii, aici este locul de odihnă,
de petrecere a familiei în cadrul sărbătorilor de peste an sau cu
ocazia evenimentelor prilejuite de ciclul vieţii.
Interiorul bucovinean se
înscrie într-o mare unitate culturală ce se manifestă prin
păstrarea unor elemente străvechi de cultură materială,
unitate conferită de planimetria şi destinaţia încăperilor,
sistemele de încălzire, dispoziţia mobilierului şi a
ţesăturilor decorative, inovaţiile rezultând din anumite
transformări de ordin estetic, local sau de împrumuturi prin
interferenţă. Pornind de la considerentele amintite, remarcăm
perfecta ambientare, chiar în cadrul unei concentrări de maximă
eficienţă spaţială. Fiecare compartiment devine un centru
de greutate, având şi o destinaţie cu dispunere şi organizare
precisă ce se înscrie în tipare sigure, dar şi unele abateri
reieşite din realitatea locală şi gusturile personale,
totuşi deosebite ca efect artistic. Totuşi, după cum arătam
mai sus, interiorul bucovinean se înscrie perfect în normele generale de
organizare e celui românesc, dând dovadă de o mare unitate
organizatorică.
Organizarea unui interior
dintr-o locuinţă monocelulară presupune o
încărcătură multifuncţională, fiecare perete sau
suprafaţă din plan preluând sarcini în plus faţă de
interioarele mai evoluate.
Tinda uneori
descoperită ca spaţiu de departajare a două încăperi (cea
mai frecventă planimetrie tradiţională) şi de
legătură cu restul gospodăriei, precum şi de cale de acces
în podul locuinţei, a fost şi un spaţiu de depozitare. Aici, pe
lângă pereţii din bârne libere la vedere, în care de cele mai multe
ori sunt fixate cuie de lemn sau alţi suporţi, se întâlnesc
laiţe arhaice şi modeste din punct de vedere artistic, cu buduroaie
sau saci din piele în care se păstrau făina sau cerealele, recipiente
pentru ţinut diverse produse lichide (cofe, bursoaice, fedeleşe,
butoaie), piese de harnaşament, cântare, alături fiind oloiniţa
sau chiar râşniţa rudimentară.
|
|
Tinda reprezenta şi
spaţiul (tinda descoperită) în care pe timp ploios se treiera cu
îmblăciul.
De obicei, în stânga
intrării în locuinţă, este plasată camera de locuit
(căsuţa, odaia, casa de sus), destinată încă de la început
necesităţilor practice şi de confort, având şi unele
valenţe estetice concretizate prin unele elemente definitorii:
instalaţia de încălzire, patul şi laiţele, precum şi
alte piese de mobilier.
Acest tip de interior
păstrează cel mai mult din cea mai veche organizare
tradiţională. De numărul şi destinaţia
încăperilor depinde repartizarea obiectelor cu caracter funcţional
sau decorativ. Apariţia încăperilor specializate (odaie, camera, casa
cea mare) duce la schimbări şi transformări fireşti.
În camera de locuit
(căsuţa), un loc aparte îl ocupa instalaţia de încălzire,
înţelegându-se prin aceasta vatra liberă, cu hornul lucrat piramidal
din nuiele împletite sau din cărămidă, ce se înalţă până
la nivelul podului, evacuarea fumului făcându-se direct în tindă.
Hornul este sprijinit de doi stâlpi de lemn sau fier forjat. Ansamblul cu
plită, adosat într-o fază mai târzie, precum şi „terasa”
superioară folosită pentru odihna bătrânilor şi a copiilor
face o notă aparte uneori, pe doua laturi ale cuptorului instalându-se
şi laiţe de mici dimensiuni dispuse în unghi drept. Instalaţiile
de încălzire (cuptoarele masive), existente încă în unele sate, mai
păstrează din frumuseţea celor semnalate în secolele XVII –
XVIII.
Soba cu plită este o
formă tranzitorie de la vechiul cuptor la instalaţia modernă, la
care se mai menţine cuptorul de copt pâinea, un spaţiu de odihnă
şi uneori un orificiu pentru captarea aburilor. Între cuptor şi
peretele lateral este dispus un pat din scânduri, denumit local şi prici,
care este acoperit cu ţolul piuat şi pe care se află mai multe
perine şi plapome. Cele mai vechi interioare păstrează încă
paturi arhaice, lucrate din scânduri masive de brad, fixate pe
ţăruşi de lemn, cu nimic deosebite de cele din epoca
medievală.
Pe partea stângă a
intrării, imediat lângă uşă se află un blidar mai
simplu ca factură artistică, dar înnobilat de patina timpului în care
sunt etalate diverse obiecte de uz casnic (străchini, piperniţe, scafe,
lăcriţe, sărăriţe, butoiaşe). Alături de
blidar, lingurarul şi policioara, lucrate şi decorate în diverse
tehnici, completează inventarul casei. Laiţele masive fixate pe
trunchiuri, lada, masa, scaunele, băncuţa pentru cofa cu apă aduc o notă de confort în plus,
întregind funcţia de bază a acestei încăperi.
Întotdeauna în casele cu
doua încăperi este sensibilă păstrarea în una dintre ele a unui
sistem mai vechi de organizare, cealaltă tinzând către noutate,
pentru ca în cele cu mai multe încăperi să nu mai poată percepe
un aranjament tradiţional.
Un loc aparte în cadrul
arhitecturii de interior îl ocupa camera de curat, spaţiu cu
destinaţie precisă, pentru primirea oaspeţilor, de prezentare
sau de derulare a unor evenimente din viaţa familiei, încăpere ce
poartă diverse denumiri.
Acest spaţiu de
interior a cunoscut transformări lente. În primul rând, după
preluarea noii funcţii, cuptorul cu vatră dispare, devenind
incompatibil ca destinaţie. Aspectul general al acestei camere de curat se
subscrie interiorului moldovenesc precum şi românesc, fiind de o mare
sobrietate, aspect dat de tonurile potolite ale ţesăturilor
decorative, de tavanul patinat de vreme precum şi de fundalul de expunere
şi acoperire al pereţilor.
Parte din interiorul
bucovinean are identităţi în structura de organizare cu cel
maramureşean sau nemţean, fiind prezente aici punctele de greutate
marcate de patul cu zestrea clituită până în tavan, laiţele
masive, masa, blidarul lucrat artistic, având totodată şi registre
decorative desfăşurate pe verticală, cum ar fi cele ale
laiţelor, patului, lăzii de zestre, al păretarelor şi
lăicerelor ce împodobesc pereţii, al năframelor, icoanelor,
colţarului şi blidarului, toate fiind suplinite de grinzile tavanului
între care cordarul (grinda-meşter) ocupă un loc aparte. Sub
ferestre, de-a lungul a doi pereţi, sunt dispuse laiţele aşezate
pe butuci din lemn şi îmbinate cu „căţei” în unghiuri drepte,
piese de mobilier a căror folosinţă se pierde în trecutul foarte
îndepărtat. Pe lângă alte utilizări, laiţele aveau şi
rolul de desfătare, mai ales pentru cei vârstnici, cunoscut fiind faptul
că la petreceri bătrânii jucau pe laiţe, de aici şi
originea jocului popular „ca pe laiţă” sau „Baba grasă”.
O notă
particulară a specificului acestei camere o aduce patul ticsit cu
ţesături şi perini
suprapuse pe verticala spaţiului. Unele reguli de organizare a
acestui interior par să fie foarte vechi, gândindu-ne la existenţa
scoarţei de grindă, nelipsită din casa cea mare şi a
cărei excepţională valoare artistică presupune acumulări
şi o îndelungată evoluţie, fiind folosită şi
astăzi ca suport pentru unele ţesături, dar mai ales pentru
hainele de sărbătoare.
În colţul format se
pat şi o laiţă sau chiar pe laiţă întâlnim lada de
zestre ce cunoaşte diverse denumiri: lada, tron, sipet. Piesa de mobilier
de prim ordin funcţional şi artistic, lada de zestre a constituit,
cel puţin din epoca feudală, prima obligaţie dotală a
miresei, determinată fiind de mijloacele materiale ale familiei, în timp
cunoscând adaptări conform noilor cerinţe. Din punct de vedere
ornamental, la lada dulgherească întâlnim viziuni artistice diverse,
privitoare la decor, unele în care domină reprezentări antropomorfe
sau rozete compuse în tonuri de culori sobre (de obicei bicrome), obţinute
prin băiţuire şi cel al decorului strict geometric, obţinut
prin combinaţii de linii, semicercuri, reţele de romburi,
triunghiuri. Alături de lăzile de factură artistică
deosebită, întâlnim şi lăzile pictate, cu decor floral, mai mult
sau mai puţin stilizat, sau pe cele simple, vopsite monocrom şi care
şi astăzi se oferă în dar miresei.
O piesă nelipsită
din casa cea mare este blidarul pentru păstrat străchinile (blidele)
aşezat pe peretele din dreapta uşii, piesă valoroasă atât
prin modul de ornamentare, prin traforare, crestare, pirogravare, cât şi
prin compartimentarea pe verticală.
Lăicerele ce
acoperă pereţii, ştergarele şi năframele de un
puternic efect decorativ, dau acestei încăperi un aer festiv şi
ospitalier, aspect vizibil şi astăzi în unele sate.
Importanţa funcţională
a arhitecturii interioare ţărăneşti, în special în domeniul
funcţional estetic, a făcut ca de-a lungul timpului să i se
consacre termeni stabili şi bine definiţi.
Modalitatea de organizare interioară a caselor
ţărăneşti, descrisă în rândurile de mai sus, a
fost din totdeauna în concordanţă cu peisajul local, cu
ocupaţiile de bază practicate în timp, marcate de originalitate
şi funcţie estetică care în corelaţie perfectă cu cea
utilitară formează un tot unitar etnocultural.
*
În situaţia
actuală din ţara noastră, când din ce în ce mai mult se pune
accent pe dezvoltarea unui turism de tip agrorural, sarcina arhitecţilor
şi a celorlalţi specialişti constă în descoperirea
posibilităţilor funcţionale şi de expresivitate rezultate
din tezaurul de frumos şi util din mediului sătesc, arhitectura de
interior având valenţe care depăşesc cadrul naţional.
Ca direcţie de
dezvoltare a uni turism rural civilizat se impune arhitecţilor şi
muzeografilor depistarea şi cercetarea unor case vechi de o planimetrie tradiţională,
în vederea amenajării acestora. Pentru aceasta se impune în primul rând
întocmirea unei fişe de arhitectură, cu date amănunţite
despre fiecare obiect, totodată făcându-se o înregistrare a tuturor obiectivelor
din zona mai limitată sau mai lărgită, ţinându-se cont
şi de oferta proprietarilor. De multe ori apare problema reconstruiri
caselor mai vechi şi afectate de o eroziune avansată totodată
modificând funcţiile unor încăperi sau schimbând înfăţişarea
prispei (verandă, marchiză, terasă). Sub influenţa
arhitecturii orăşeneşti, încăperile active pot fi coborâte
şi la nivelul inferior al caselor, nivelul terenului unde, alături de
beci, pot fi dispuse şi spaţii cu destinaţii funcţionale
diferite: magazii, cămări, garaje, bucătarii şi chiar
camere de locuit. Prispele care la modelele vechi erau prezente, de asemenea,
numai la nivelul superior (la casele cu mai multe caturi) – nivelul camerelor
de locuit, pot fi dispuse acum şi la nivelul inferior precedând
spaţiile active adiacente beciului, articulând astfel aceste spaţii
cu ograda. Nivelul superior poate fi structurat similar modelelor vechi,
legătura dintre nivele fiind asigurată frecvent de o scară
exterioară dispusă în prispă.
Se mai poate ca să se
abordeze un tip planimetric prin care în volumul acoperişului, acolo unde
este posibil să se amplaseze camere de locuit. La acest tip de plan,
nivelul inferior păstrează, alături de încăperile active
şi spaţiile destinate depozitării, modelele având marcate prispe
la toate cele trei nivele – nivelul inferior, nivelul superior şi
mansarda.
Bibliografie
1.Balş Ştefan,
Începuturile arhitecturii bisericeşti în Moldova, Bucureşti,
1925.
2.Bănăţeanu
Tancred , Arta populară bucovineană, Suceava, 1975
3.Bratiloveanu GH.-Spanu M., Monumente
de arhitectură în lemn din ţinutul Sucevei, Bucureşti, 1985
4.Bucovina în Vort und Bild,
Czernowitz, 1903
5.Butura Valeriu,
Etnografia poporului român, Cluj, 1978
6.Idem, Străvechi
mărturii de civilizaţie românească, Bucureşti, 1989
7.Camilar Mihai, Arhitectura
populară bucovineană – Planimetrie, sisteme constructive şi
elemente de decor, în Datini, nr.5 (10 - 11), Bucureşti, 1994,
p. 34- 35, Ornamentica arhitecturii populare bucovinene din Ţara de sus,
în: Datini, nr.11 (26), Bucureşti, 1998, p. 48 – 51, Arhitectura
populară bucovineană -
Privire generală, în Ethos, nr.2, 1991, Suceava, p. 25 – 26,
Gospodăria ţărănească
tradiţională din Bucovina, în Comori sucevene, Suceava,
1994, p. 51 – 57, Arhitectura
populară bucovineană. Obiceiul casei, în Comori sucevene, 4-5,
Suceava, 1995, p. 35 – 37, Gospodăria tradiţională a
huţulilor din Bucovina, în: Datina, nr.22, Constanţa,
2001, p. 6, Casa veche huţănească, în Datina,
nr.21, Constanţa, 2001, p. 2, Arhitectura populară din
ţinutul Dornelor. Privire generală asupra casei de locuit,
în Suceava, Anuarul muzeului Bucovinei, nr. XVII – XVIII – XIX,
1990, 1992, p. 258-264, Instalaţii tehnice populare
acţionate de apa, din zona etnografică Humor, în Făt –
Frumos, Anuarul Muzeului Etnografic al Bucovinei, an I, nr.1, Suceava,
1999, p. 71 – 85, Locuinţa tradiţională bucovineană.
Evoluţia planimetrică şi sisteme constructive în Făt
– Frumos, an III , nr. 3, Suceava, 2001, p. 15 – 51, Casa veche din
Bucovina, în Limba română, nr. 1-3, Chişinău, 2001,
p. 248 – 253, Sadova, coordonate etnografice, capitol din lucrarea Sadova,
satul cu oameni frumoşi, Câmpulung, 1999, Zona etnografică
Humor, (sub tipar).
8.Cojocaru Nicolae, Casa
veche de lemn din Bucovina, Bucureşti, 1983.
9.Cireş Lucia –
Adăscăliţei Vasile, Elemente decorative murale la
locuinţele ţărăneşti din împrejurimile Sucevei,
Bucureşti, 1969
10.Dan Dimitrie, Comuna
Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi, 1887.
11.Ionescu Grigorie, Istoria
arhitecturii româneşti, Bucureşti, 1937, Arhitectura
populară românească, Bucureşti, 1957, Arhitectura pe
teritoriul României, Bucureşti, 1982.
12.Irimie Cornel – Necula
Marcela, Arta tradiţională a lemnului, Bucureşti, 1983.
13.Lucan Filon – Rusan
Dimitrie, Fundul Moldovei o aşezare din Ocolul Câmpulung,
Câmpulung, 2000.
14. Olteanu Ştefan –
Şerban Constantin, Meşteşugurile din Ţara
Românească şi Moldova în Evul Mediu, Bucureşti, 1969.
14.Pamfile Tudor, Industria
casnică la români, Bucureşti, 1910.
15.Panait Cristache – Elian
I., Bisericile de lemn din Moldova, în Buletinul Monumentelor Istorice,
2, 1972.
16.Petrescu Paul, Casa cu
foişor la români, în: S C I A , Bucureşti, 1, 1958.
17.Paul Petrescu – Stoica
Georgeta, Arta populară românească, Bucureşti, 1981.
18. Paul Petrescu şi
colab., Arhitectura populară în regiunea Suceava, în Arhitectura, Bucureşti, 1956.
19. Rusan Dumitru –
Zahariciuc Marcel, Zona etnografică Câmpulung, Câmpulung, 1996.
20. Spanu Mihai, Bratiloveanu
Gheorghe, Zona etnografică Suceava, Bucureşti, 1987.
21. Stahl Paul H.- Paul
Petrescu, Gospodăria românească cu ocol întărit, în Studii
şi cercetări de etnografie şi artă populară,
Bucureşti, 1965.
22. Stoica Georgeta, Arhitectura
populară românească, Bucureşti, 1989.
23. Theodorescu Răzvan, Civilizaţia
românilor între medieval şi modern, Bucureşti, 1987.
24. Vătăşianu
Virgil, Istoria artei feudale în ţările române, Bucureşti,
1959, Contribuţie la studiul bisericilor de lemn din ţările
române, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, Cluj, 1960.
25. Vlăduţiu Ion, Etnografia
românească, Bucureşti, 1973.
26. Voinescu T., Monumente
de artă ţărănească, Bucureşti, 1912.
27. Zdrerciuc Boris – Stoica
Georgeta, Crestături în lemn în arta populară românească,
Bucureşti, 1967.
28.Brunvald Harold Jan,
Traditional House Decoration in Romania, în East European Quartelz, vol. XIV, no. 3, p.
255 – 301.
inapoi ________inapoi la cuprins_________inainte