inapoi________inapoi la cuprins________inainte

 

 

 

 

Asamblarea pridvorului / Assembling the porch.

 

 

 

 

Repere monografice ale bisericii de lemn de la Mreneşti-Creţeni

 

 

Nicolae GEORGESCU

Cristina HĂNULESCU

Luiza BARCAN

Marcel STOIAN

Alexandru NANCU

 

 

 

 

 

 

 

Aşezarea

Comuna Creţeni, situată în partea de sud a judeţului Vâlcea, pe cursul ­mijlociu al râului Peseceana, într-o zonă colinară, cu dealuri domoale, se află la 75 de kilometri distanţă de municipiul Râmnicu Vâlcea şi la 15 kilometri de municipiul Drăgăşani. Comuna este alcătuită din satele: Creţeni, Izvoru, Mreneşti şi Streminoasa.

Satul Creţeni este consemnat de timpuriu, chiar înaintea Drăgăşanilor (atestat ca sat la 1535[1]), în mai multe documente din anul 1467, legate de întărirea unor moşii, în timpul domniei lui Radu cel Frumos[2]. Şi în secolele următoare apar consemnări despre vânzări, cumpărări, donaţii de proprietăţi[3], certuri şi împăcări între săteni[4] ai acestei localităţi.

Cele mai multe informaţii documentare despre zona în discuţie provin însă din secolul al XVIII-lea, în special din perioada 1718-1739, când ­Oltenia e ocupată de austrieci. Dese referiri la satele de aici apar în memoriile unor ofiţeri sau cartografi[5].

O informaţie completă despre satul Creţeni o găsim în Conscripţia lui ­Virmond din 1722[6], unde satele de sunt clasificate în mânăstireşti şi megeşeşti (libere), Creţeniul numărându-se printre acestea din urmă. Documentul oferă date şi despre numărul de gospodării. Astfel, pe râurile Pesceana şi Mamu figurează, între alte sate ca Suteşti, Nemoiu (Amăreştii de azi), Mamu-Stăneşti şi Creţeni (Crezzani), cu 72 de familii, deci case.

În secolul al XVIII-lea se consolidează dreptul de proprietate al mânăstirilor şi al episcopiei Râmnicului asupra unor terenuri care aparţin obştilor săteşti. Mânăstirea Horezu avea şi în Creţeni, încă de pe timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, „drept de vinarici”[7] (dreptul domniei de a reţine zece la sută din producţia de vin a localităţii).

Pentru că în memoria colectivă a localităţii persistă ideea că biserica de lemn din Mreneşti a fost mutată şi refăcută după 1821, ca urmare a incendiilor şi devastărilor de lăcaşe de cult, s-ar putea presupune că satul Creţeni ar fi fost implicat în mişcarea socială de la 1821, pandurii deplasându-se din Gorj spre Drăgăşani, aproximativ pe traseul actualului D.N. 67.

Catagrafia din 1832, întocmită conform Regulamentelor Organice, consemna existenţa în Creţeni a 121 de familii[8].

Un moment istoric important la care au participat locuitorii din Creţeni şi Izvoru, fie direct la luptă, fie prin ofrande şi donaţii, este cel al Războiului de Independenţă de la 1877[9]. Deşi în urma acestui război n-au existat morţi în Creţeni, ci doar un rănit (Trepteanu Marin din batalionul II vânători, decorat cu Crucea trecerii Dunării[10]), tradiţia locală reţine o refacere a bisericii de lemn şi a cimitirului de către o femeie care şi-ar fi pierdut fiii în război.

Până la al doilea război mondial, comuna Creţeni a făcut parte din plasa Oltul, cu sediul la Drăgăşani. După 1848 a aparţinut raionului Drăgăşani-regiunea Piteşti, ultima organizare teritorială, din 1968, consfinţind situaţia actuală.

În prezent, comuna Creţeni are o populaţie de 2648 de locuitori, în satul Mreneşti trăind 755 de locuitori în 302 gospodării. Îndeletnicirea principală a acestora a fost, în toate timpurile, agricultura, cea mai mare pondere având-o totuşi viticultura, deoarece comuna face parte din cunoscuta podgorie a Drăgăşanilor. Creşterea animalelor şi cultura cerealelor reprezintă de asemenea ocupaţii ale oamenilor din comuna Creţeni.

Referitor la originea numelui comunei Creţeni, unele cercetări[11] ajung la concluzia că acesta se trage de la o familie numeroasă şi puternică, atestată în multe documente din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea[12], al cărei nume era Creţu. În ce priveşte satul Mreneşti, numele acestuia e întâlnit în documente în legătură cu un oarecare Badea Mrenescu[13] care vinde, împreună cu tovarăşii săi, un loc în Creţeni. Până în prezent, nu am întâlnit nicăieri în alte documente, pe crucile din cimitirul satului, ori între locuitorii actuali acest nume. De aceea, se poate presupune că, fiind sat de moşneni, acest Badea Mrenescu provine dintr-un „moş” care a stăpânit „cureaua” de moşie şi a dat numele ­satului.

 

Istoria bisericii

Biserica de lemn din satul Mreneşti, comuna Creţeni, cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în biserică” se afla, până la demontarea, strămutarea şi restaurarea ei la Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni, întreprinse în toamna anului 2003 de Fundaţia HAR şi Muzeul Judeţean Vâlcea, în cătunul Mreneşti Dos, în dreapta pârului Pesceana. Era aşezată la circa 1300 de metri de drumul judeţean Drăgăşani–Suteşti–Pesceana–Şirineasa, pe un mic platou accidentat, în special pe direcţia nord şi est, ceea ce nu a permis organizarea spaţioasă a cimitirului numit de săteni „La biserică”.

După studierea în detaliu a tuturor documentelor şi lucrărilor în care există informaţii despre biserica de lemn în discuţie, am ajuns la concluzia că data ctitoririi acesteia este controversată, absenţa pisaniei făcând şi mai anevoioasă datarea lăcaşului. Ancheta pe teren aduce, la rândul ei, informaţii contradictorii despre destinul bisericii cu hramul „Intrarea în biserică a ­Maicii Domnului” din Mreneşti. Înaintea unor concluzii definitive privind istoria ei, vom trece în revistă toate informaţiile provenite din documente şi mărturii.

Primele date publicate despre biserica din Mreneşti apar în Dicţionarul geografic al judeţului Vâlcea din 1893, unde se consemnează: Creţeni, comună rurală în plasa Oltului, cu 4 cătune, 4 biserici, între care şi cea din Mreneşti, datată la 1781 (data de pe clopot), ctitor ieromonahul Rafail[14].

În 1941, preotul I. Popescu Cilieni, prelucrând şi transcriind de la Inventarul nr. 28 din anul 1840, aflat la Episcopia Râmnicului, consemnează existenţa în mahalaua Creţenii de Sus (proprietate moşnenească) a bisericii de lemn „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, ctitorii acesteia fiind popa Pârvu şi Rafail călugărul[15].

În 1970, Nicolae Stoicescu[16] consemnează anii 1758 şi 1771 ca date ­posibile ale ctitoririi bisericii din Mreneşti–Creţeni, conform inscripţiilor aflate pe peretele sudic al lăcaşului. În 1976, preotul D. Sandu preia informaţiile ­şi afirmaţiile anterioare în monografia dedicată Eparhiei ­Râmnicului şi Argeşului[17].

Un studiu aprofundat privind bisericile de lemn din judeţul Vâlcea, realizat de Radu Creţeanu în 1981[18], apreciază că biserica de lemn din Mreneşti a fost cert ctitorită în 1771, avându-i drept ctitori pe popa Pârvu şi călugărul ­Rafail.

În anuarul bisericesc pe anii 1921–1925, întocmit de P.S. Episcopul ­Vartolomeu[19], se precizează că biserica de lemn din Mreneşti era biserica filială a parohiei Isvoru, aflându-se sub jurisdicţia Protoieriei Drăgăşani, dependentă la rândul ei de Epicopia Râmnicului şi Severinului. Data ctitoririi este, conform acestei surse, 1821. Seria datărilor contradictorii continuă însă. ­Victor Brătulescu propune două date posibile ale ridicării lăcaşului: 1758 şi 1771[20].

Informaţii contradictorii apar şi în legătură cu alte trei momente ale existenţei bisericii de lemn din Mreneşti. Primul dintre ele este legat de datele la care lăcaşul a suferit reparaţii şi modificări, punându-se la un moment dat chiar problema demolării lui. Astfel, la 5 septembrie 1913, Toma L. Oiştea din Mreneşti „dăruieşte teren pentru construirea unei noi biserici”[21]. Pe 8 iunie 1922 Comisia Monumentelor Istorice, prin ordinul nr. 452, spune că nu se aprobă cererea redactată de parohia Isvoru (nr. 10/1922) prin care se solicită „dărâmarea vechii biserici cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, întrucât a fost declarată monument istoric şi urmează a fi păstrată în starea în care se află până ce se va lua dispoziţiuni pentru repararea ei”[22]. La 26 iulie 1926 Protoieria Drăgăşani trimite o adresă părintelui Paroh Ioan Florescu prin care face cunoscut faptul că „Sfânta Episcopie cu ordinul 6475/1926 aprobă închiderea bisericii filiale de lemn Intrarea în Biserică – Mreneşti din această parohie[23]. Cu această ocazie se solicită trimiterea antimisului la Protoieria Drăgăşani. Cu toate acestea, conform unui Anuar bisericesc din 1909, se spune că la acea dată „biserica de lemn din Mreneşti era închisă, nu se slujea”[24]. Pe de altă parte, ca răspuns la un chestionar adresat de aceeaşi Protoierie Drăgăşani parohiei Isvoru, în 1922, preotul paroh spune că biserica de lemn funcţionează, n-are în proprietate pogoane de pământ, iar starea cimitirului e „mediocră”[25]. Cert este că între 1927-1932 (anul sfinţirii), la Mreneşti se construieşte o biserică nouă, de cărămidă, alături de cea veche din lemn[26], aceasta din urmă fiind închisă datorită stării ei de deteriorare ce face impropriu serviciul religios[27]. Coroborând aceste date parţiale, s-ar putea trage concluzia că între 1909, când biserica de lemn apare ca fiind închisă, şi 1926, anul scoaterii ei definitive din cult, că ar fi avut loc o succesiune de reparaţii şi deteriorări care să fi condus în final la decizia construirii unui nou locaş, în imediata vecinătate a celui declarat monument istoric. Existenţa mai multor intervenţii asupra bisericii de lemn din Mreneşti, de-a lungul timpului, este evidentă. Ca mărturie stau monezile de metal găsite de noi la faţa locului, între bârnele bisericii, pe latura de sud, monede provenind din anii 1816 şi 1826. De asemenea, se pare că o intervenţie majoră asupra lăcaşului a avut loc imediat după Războiul de Independenţă de la 1877, când se înlocuieşte Sfânta masă, din lemn, cu una nouă, din cărămidă, cea originară fiind păstrată în podul bisericii, deasupra celei noi. Tradiţia orală reţine şi ea acest moment, aşa cum am menţionat deja în primul capitol al monografiei.

 

 

 

 

Asamblarea cupolei altarului / Assembling the altar dome.

Una dintre piesele cupolei altarului / One of the altar’s dome parts.

 

 

 

 De asemenea, în cercetarea întreprinsă la faţa locului, înaintea strămutării bisericii din Mreneşti la Muzeul Satului Vâlcean, am găsit în interiorul lăcaşului o pisanie redactată rudimentar, cu caractere latine, scrisă în prima jumătate a secolului XX şi care consemnează probabil ultima dintre repa­raţiile făcute: Această sfântă biserică cu hramul Intrarea în biserică sa construit în anul 1742 în ultima vreme se ruinase aproape complect spre a nu fi nouă de ruşine şi blestem că lăsăm să se prăpădească sf. locaş al ­Domnului, neam apucat noi enoriaşi acestui sat cu preotu A. Bădiţă şi pe cât a fost cu putinţă am reparato, făcând o parte din temelie, peretele dinspre MN şi acoperişu în anu 1942. Din nefericire, reparaţia a fost şi ea, ca şi textul pisaniei, superficială şi prost executată. Cât despre anul 1742 menţionat ca dată a ctitoririi, considerăm că acesta provine dintr-o eroare, cât timp nicăieri în documente el nu apare în vreun fel precizat în legătură cu istoria bisericii de lemn din Mreneşti. Prin urmare, l-am inclus între ipotezele legate de datare.

O a doua problemă privitoare la istoria bisericii de lemn din Mreneşti se referă la o presupusă strămutare a lăcaşului pe amplasamentul unde s-a aflat până în toamna anului 2003. În memoria colectivă a comunităţii locale persistă ideea că această biserică a funcţionat iniţial în alt loc, tot în dreapta râului Pesceana, în punctul numit „Lalea”, aflat la circa 2 kilometri est, la marginea Dealului Mare şi a pădurii cu acelaşi nume, necunoscându-se însă nici data, nici motivul strămutării. Cercetarea pe teren ne-a condus însă la câteva concluzii care nu pot confirma ipoteza strămutării bisericii. În primul rând, locul presupus a fi temelia lăcaşului de cult, situat într-o curbă periculoasă a râului, expus inundaţiilor sau mlăştinirilor de teren, l-ar fi făcut de la bun început impropriu construirii şi locuirii. În al doilea rând, strămutarea nu s-ar fi putut face decât ca urmare a unor cauze obiective: naturale (inundaţii, incendii, pustiire de sat, molime) sau canonice (blestem, profanare), evenimente care nu sunt menţionate nici în documente, nici în tradiţia orală. În documentele din secolul al XVIII-lea, şi în special în cele întocmite de austrieci, nu se fac referiri la molime sau invazii care să determine părăsirea vetrei, aşa cum se întâmplă în cazul unor sate vecine Creţenilor, cum ar fi Amărăşti sau Suteşti[28]. Prin urmare, considerăm că e vorba despre două realităţi diferite care s-au suprapus în conştiinţa colectivă: existenţa unei troiţe de pomenire în punctul numit ­„Lalea”, înainte de 1770, şi construirea bisericii de lemn în 1771 în locul numit mai târziu „La biserică”. Este posibil ca anul 1758, menţionat de Nicolae Stoicescu, să fie anul construirii troiţei, preluat apoi în 1771 (data inscripţionată pe peretele sudic) pentru biserica propriu-zisă din Mreneşti. Demontarea bisericii, din 2003, nu a scos în evidenţă posibilitatea mutării, neexistând nici un fel de repere de numerotare sau poziţionare lăsate de meseriaşi (numerotarea este realizată de regulă prin muşcături cu barda), nici pe bârnele pereţilor, nici pe grinzi sau ­tălpi.

Şi, în fine, a treia problemă, legată până la urmă tot de chestiunea datării, se referă la data inscripţionată pe clopot: 1781. Unele cercetări, menţionate deja, consideră că acest an este cel al ctitoririi lăcaşului. Se cuvine şi în această situaţie să coroborăm datele existente. În anul 1781 era numit egumen de Horezu ieromonahul Rafail, caligraf, sculptor şi cărturar distins care în 1780 ducea la bun sfârşit întinsa operă a Mineelor, traduse de episcopii ­Chesarie şi Filaret[29]. Documentele deja menţionate îl consideră pe ieromonahul Rafail drept ctitor al bisericii de lemn din Mreneşti şi donator al banilor destinaţi turnării clopotului acesteia. Ca şi în cazul altor biserici de lemn de pe teritoriul judeţului Vâlcea (Grămeşti – ctitor Mitropolitul Ştefan, Mălaia, Brezoi – ambele ridicate de episcopul  Iosif Argeşiu), ctitorul lor este o înaltă faţă bisericească, fapt ce poate combate, cum am remarcat şi în alte ocazii, prejudecata că bisericile din lemn erau mici şi construite dintr-un material mai puţin rezistent datorită sărăciei locuitorilor[30].

 Informatorii noştri din cătunul Mreneşti, fraţii Cornel şi Valica ­Ştefănescu, care locuiesc lângă biserică şi care se consideră urmaşii din a cincia gene­raţie a ieromonahului Rafail, ne-au spus că tradiţia orală referitoare la clopotul bisericii de lemn reţine următoarele: „A fost turnat pe loc, a durat opt săptămâni şi nu reuşea dacă nu venea şi o femeie cu căldarea de bani din argint”[31]. Acest clopot a funcţionat până în timpul primului război mondial, când a fost luat de nemţi şi amplasat într-o clopotniţă din lemn aflată pe locul actualei biserici de zid. În prezent clopotul nu mai există, el fiind furat nu de nemţi, aşa cum mai cred încă sătenii, ci probabili de ţiganii din zonă. De altfel, povestea căldării cu arginţi a generat o adevărată febră a căutării de comori, astfel încât în 1942 se consemnează existenţa unui cuib de hoţi care săpau după presupusa comoară îngropată în biserica de lemn din Mreneşti. Lipsa clopotului face încă o dată în plus dificilă problema datării. Să fie anul 1781 cel al ctitoririi bisericii, aşa cum consideră o parte a documentelor, sau să fie pur şi simplu anul turnării respectivului clopot? Cum rămâne atunci cu anii 1771 şi 1758, inscripţionaţi pe peretele sudic? În cazul unei alte biserici de lemn vâlcene, la Grămeşti, numeroasele inscripţii de pe pereţii exteriori de sud şi cei ai altarului au caracter funerar. Nu sunt consemnaţi doar nişte ani, ci şi numele defuncţilor, se pare enoriaşi mai de seamă din zonă[32]. Nu aşa stau lucrurile şi la biserica din Mreneşti. Lipsa unor nume înlătură posibilitatea ca cele două date (şi de ce numai două?) să fie inscripţii funerare. Posibilitatea ca bârna pe care sunt înscrişi cei doi ani să provină de la o altă biserică, înlocuind în acest caz o bârnă deteriorată, este cu totul exclusă, dat fiind faptul că sistemul de îmbinare al acesteia este atât de complicat şi organic integrat ansamblului, încât o improvizaţie ar fi fost imposibilă în acest caz.

Prin urmare, punând cap la cap toate informaţiile existente, precum şi rezultatele anchetei realizate pe teren, se poate formula ideea că anul 1758 consemnează existenţa unei troiţe aflate la 2 kilometri de actuala biserică, în punctul „Lalea”. Aceasta, ca şi în alte locuri, ţinea locul bisericii, aici venind călugări itineranţi, probabil de la mânăstirea Horezu, care de altfel avea şi „drept de vinarici” asupra satului Creţeni[33]. Apoi, în 1771 se constru­ieşte biserica din Mreneşti, ctitorită, evident că nu întâmplător, de un monah de la ­Horezu, ocazie cu care dispare troiţa, dar este obligatoriu ca existenţa ei să rămână consemnată. Iar 1781 este anul turnării clopotului, conform datei care era inscripţionată pe el, de către acelaşi ieromonah ­Rafail.

În 2003, înaintea demontării, strămutării şi restaurării ei complete, biserica de lemn din Mreneşti-Creţeni slujea ca depozit şi se afla, asemenea multor alte monumente similare din Vâlcea, într-o avansată stare de degradare, pericolul prăbuşirii ei fiind iminent.

 

Arhitectura şi sculptura decorativă

Bisericile de lemn din zona Drăgăşanilor, dintre care face parte şi monumentul în discuţie, se caracterizează prin folosirea unor grinzi masive (15-16 cm grosime şi până la 50 cm lăţime), prin sisteme constructive ingenioase şi prin acurateţea execuţiei[34].

Biserica din Mreneşti-Creţeni e construită din lemn masiv de stejar, dar şi din diferite alte esenţe, cum ar fi teiul, pentru anumite elemente pictate ale catapetesmei sau frasinul pentru talpa vestică, uşa de intrare în biserică şi stâlpii care formează tocul acesteia. In situ, lăcaşul era înălţat pe o temelie din cărămidă zidită cu mortar de var cu nisip, aceasta fiind rezultatul refacerii fundaţiei, construite iniţial din bolovani în zidărie uscată, aşa cum se obişnuia în zonă[35].

Biserica e uninavată şi are plan dreptunghiular simplu, distribuţia spaţiilor de cult fiind cea obişnuită pentru construcţiile de acest tip: pridvor dreptunghiular deschis, pronaos, naos şi altar poligonal în cinci laturi, absida altarului fiind decroşată faţă de corpul principal.

Pridvorul are patru stâlpi ciopliţi. In situ, stâlpul dinspre nord, probabil distrus odinioară de atacul biologic, era înlocuit cu un par. Delicat ciopliţi, stâlpii păstraţi se termină cu capiteluri care sunt ornamentate cu floare de crin şi crucea Sfântului Andrei (mere). De asemenea, stâlpii sunt îmbinaţi în cep de grinda transversală a pridvorului şi de grinzile terminate în cap de cal ale pereţilor de nord şi sud. Aceste grinzi, ca şi cele aflate la altar, la despărţirea dintre naos şi pronaos şi la grinda boiandruc de deasupra uşii de intrare, sunt decorate cu decupaje în acoladă care reiterează discret şi hieratic coarnele de berbec, elemente simbolice caracteristice decoraţiei bisericilor de lemn.

După toate probabilităţile, pronaosul avea iniţial tavan drept, însă la reparaţia din 1942, acesta nu mai exista în forma iniţială, mărturie stând pisania scrisă atunci pe prima dintre grinzile peretelui care desparte pronaosul de naos în partea lui superioară. Cei care au reparat biserica în 1942 au putut scrie pisania pe această grindă doar ca o consecinţă a faptului că tavanul pronaosului nu mai exista[36]. Naosul este boltit semicilindric, bolta fiind alcătuită din dulapi de dimensiuni considerabile (lungimi de 7,2–7,5 m, lăţimi de 30–50 cm şi grosimi de 6–8 cm, despicaţi din trunchi şi prelucraţi manual) aşezaţi pe direcţia est-vest. Ei sunt sprijiniţi pe peretele de grinzi care desparte naosul de pronaos şi pe două coaste (arce) din lemn, la rândul lor sprijinite pe o pereche de cai, aflată în naos şi pe grinda transversală superioară a altarului.

Peretele dintre pronaos şi naos este străpuns în partea inferioară prin două ferestre aflate de-a stânga şi de-a dreapta intrării în naos.

Peretele catapetesmei are trei goluri, pentru uşile diaconeşti şi împără­teşti, spaţiile uşilor fiind despărţite prin două panouri de tei pictate în partea dinspre interiorul altarului şi fixate în cepuri jos, în talpa transversală a altarului, iar sus în grinda sa transversală superioară.

Cupola altarului este unul dintre elementele cele mai surprinzătoare ale bisericii, ea fiind remarcată de cercetători şi de istoricii arhitecturii, de-a lungul timpului. Soluţia tehnică de realizare a cupolei este ingenioasă şi organic integrată manierei de execuţie a monumentului. Dulapii nu sunt sprijiniţi ca la alte biserici pe o serie de coaste, sprijinite la rândul lor pe pereţii altarului. Ei sunt îmbinaţi în coadă de rândunică şi aşezaţi în rânduri succesive, unul peste altul, urmărind geometria pereţilor altarului şi închizându-se într-o ingenioasă cheie de boltă. Astfel, meşterii au realizat o cupolă din elemente autoportante, soluţia fiind economică, dar demonstrând totodată un meşte­şug desăvârşit[37].

Aspectul general al acoperişului e oarecum neobişnuit, el fiind mai ţuguiat decât al altor biserici din zonă şi având cosoroabele masive dar şi o poală largă care învăluie parcă întreaga construcţie într-o tainică umbră. Învelitoarea, realizată din şiţă de brad despicată, are şase ape: trei spre est (deasupra altarului, urmărind poligonul acestuia), câte una pe nord şi sud şi una pe vest, structura sa fiind, de asemenea o mărturie a ingenio­zităţii meşterilor[38].

În partea de sus a pereţilor, pe lungimea pronaosului şi a naosului, dar şi la pridvor şi altar, grinzile se termină cu frumoase capete de cal. Ele sunt realizate într-o manieră simplă şi expresivă, printr-un decupaj frust. Botul şi ochii sunt executaţi prin cioplirea în şanfren a muchiilor. Caii, binecunoscute elemente apotropaice în multe tradiţii, protejează construcţia din toate părţile. Ei sunt grupaţi după cum urmează: şase la pridvor (doi spre vest şi încă câte doi spre nord şi sud), câte unul pentru părţile exterioare de nord şi vest ale naosului şi zece la altar. De asemenea, capătul exterior al fiecărui căprior mic care susţine poala acoperişului e cioplit sub forma unui cap de cal de mai mici dimensiuni. Capete de cal sunt prezente şi la extremităţile funiei care, asemenea unui brâu, încinge întreaga construcţie. Fiind ciopliţi într-o manieră realistă ei flanchează la stânga şi la dreapta masiva uşă de intrare în biserică.

În ce priveşte ferestrele, acestea sunt înguste şi alungite (nu depăşesc o lăţime de 12 cm), încheiate în partea de sus în formă de ogivă. Le găsim în naos, una pe peretele de nord şi alta pe cel de sud şi două în altar, pe pereţii de est şi de sud. Ferestrele din altar au fost, din nefericire mutilate prin lărgirea lor în mod artizanal, după părerea noastră tot în perioada Războiul de Independenţă.

În privinţa sistemului constructiv, precizăm că toate îmbinările sunt fixate prin cuie de lemn. În cadrul procesului de conservare-restaurare s-a respectat cu stricteţe această caracteristică, folosindu-se totodată esenţele de lemn originare: stejar şi salcâm.

Una dintre problemele dificile ale restaurării bisericii a reprezentat-o refacerea tălpilor de stejar ale bisericii. Singurul element-martor a fost talpa de vest, care însă prezenta un atac biologic major şi mai multe mutilări, după ­toate probabilităţile, făcute la reparaţia din 1942. O reconstituire a tălpilor şi a sistemului lor de îmbinare s-a făcut pe baza studierii altor monumente şi a consultărilor cu meşterii tradiţionali care lucrează şi astăzi[39]. Numai astfel am putut să ne dăm seama de un aspect esenţial în ce priveşte sistemul de ­îmbinare a tălpilor: legătura dintre ele nu este făcută în chertare dreaptă, ci în sistem coadă de rândunică, dubla înclinaţie a tăieturilor asigurând con­tracararea tendinţei de evazare a părţii inferioare a construcţiei. Acest fapt e cu atât mai relevant cu cât trebuie avută în vedere calitatea precară a fundaţiilor realizate în vechime doar din bolovani de râu sau lespezi zidite ­uscat[40].

 

Pictura bisericii

Biserica de lemn din Mreneşti–Creţeni păstrează fragmente de pictură în pridvor, în altar şi pe tâmplă, acestea fiind de fapt singurele spaţii decorate astfel. Tehnica folosită este tempera fixată direct pe lemn, cu ajutorul unui liant organic (clei de oase).

Numele zugravilor nu ne este cunoscut, dar probabil ei provin din zonă. Se pare că scenele pictate pe tâmplă, atât cât a mai rămas din ea, sunt originale şi au suferit puţine intervenţii în timp. Astfel, s-au păstrat unele elemente componente ale catapetesmei: crucea pictată, friza apostolilor şi ancadramentele pictate ale uşilor diaconeşti şi împărăteşti.

 

  

 


În schimb, pictura din altar pare să fie făcută în a doua parte a secolului al XIX-lea, după toate probabilităţile odată cu repararea bisericii, după 1877. Ulterior, cu ocazia altor reparaţii, au fost repictate fondurile şi refăcută ornamentaţia părţii inferioare a pereţilor, realizată într-o manieră foarte stângace. La cupola altarului, după toate aparenţele, nu s-a mai intervenit, pictura de aici aflându-se într-o avansată stare de deteriorare, ceea a ce făcut extrem de dificilă manevrarea elementelor componente în timpul procesului de demontare şi remontare a bisericii. Nu este exclus ca zugravi, proveniţi de la şcoala de pictură bisericească ce funcţiona la Drăgăşani în secolul al XIX-lea, să fi realizat pictura din altar. Pictura de aici vădeşte maniera de tranziţie între stilul bizantin şi cel realist occidental, fapt des întâlnit la bisericile de lemn din epocă.

Pictura din pridvor, deteriorată şi ea, realizată pe un grund foarte subţire, pare să fie contemporană cu cea din altar. Aici se mai păstrează vagi fragmente din Judecata de Apoi: mâna divină ţinând cumpăna dreptăţii, sub care se mai poate desluşi capul unuia dintre cei judecaţi, precum şi urme de strat pictural de la limba de foc a Leviatanului, în dreapta uşii de intrare. În stânga uşii se mai pot descifra fragmente din scena Raiului: fantomatice portrete aureolate ale drepţilor, şi fragmente din Pilda fecioarelor nebune şi a celor înţelepte[41].

Din pictura altarului, mai bine conservată, se păstrează imaginile de pe pereţi: pe poale, respectiv pe primele trei grinzi este figurat destul de stângaci un ornament geometric cu forme rectangulare, de jur împrejurul altarului; în registrul median sunt pictaţi sfinţii ierarhi; în registrul superior este figurată o bandă ornamentală, alcătuită din desene în zigzag, colorate în verde şi roşu. 

Partea de jos a cupolei este ocupată cu o friză reprezentând dealuri pictate în nuanţe de roşu, gri albăstrui şi ocru deschis, punctate pe alocuri cu arbori şi tufişuri. Deasupra, întreaga boltă are fondul pictat în ocru-gri deschis, presărat cu o puzderie de stele deasupra cărora sunt reprezentaţi plutind serafimi şi heruvimi.

Puţina pictură murală era suplinită prin existenţa, în interiorul bisericii, a icoanelor pe sticlă, aspect certificat şi în acest caz prin descoperirea unor mici fragmente de astfel de icoane sub duşumeaua putrezită a lăcaşului. E cunoscut faptul că în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea existau în proximitate ateliere de icoane pe sticlă ca cele aflate în Ţara Făgăraşului şi în partea de nord a Olteniei.

 

 

inapoi________inapoi la cuprins________inainte

 



[1] D.R.H., B., III – apare ca sat la 1535.

[2] Tamaş Cornel, Vasile Ion Constantin, Acte documentare vâlcene, Râmnicu Vâlcea, 2000.

[3] Idem, op. cit, p. 183, doc. Nr. 698; p. 196, doc. Nr. 758; p. 248, doc. Nr. 962.

[4] Tamaş Cornel, Soare Ion, Andreescu Carmen, Tezaur medieval vâlcean, vol. II, catalog de documente 1388-1711, Bucureşti, 1983, doc. nr. 428, 566, 788.

[5] Karadja Constantin I., Oltenia după memoriile generalului Von Bauer (1778) în Arhiva Olteniei, nr. 14, 1924, p. 302-304; Vasilescu Al. A., Registrul tuturor localităţilor cuprinse în harta Olteniei, în Arhiva Olteniei, V, p. 341-342.

[6] Giurescu Constantin, Material pentru istoria Olteniei supt austriecii, vol. II, 1726-1732, p. 306-308.

[7] Popescu Cilieni I., Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea, Craiova, 1941, p. 18, nota de subsol.

[8] Analele Parlamentare ale României, Bucureşti, 1987, p. 521 – catagrafia din 1831.

[9] Tamaş Cornel, Bardaşu Petre, Purece Sergiu, Nestorescu Horia, Contribuţia judeţului Vâlcea la susţinerea războiului de independenţă 1877-1878, Bălceşti pe ­Topolog, 1977, p. 648.

[10]  Ibidem.

[11] Alessandrescu C., Dicţionar geografic al Judeţului Vâlcea, Bucureşti, 1893.

[12] Bălăşel Teodor, Un manuscris din 1794 al lui Dionisie Eclesiarhul, în Arhiva Olteniei, nr. 79-82, 1935, f. 281, 292.

[13] Tamaş Cornel, Vasile C.I., Acte documentare vâlcene, Râmnicu Vâlcea, 1999, p.66, doc. 183, anul 1810.

[14] Alessandrescu C., op. cit., litera c. Şi pe baza acestuia s-a alcătuit Marele dicţionar geografic al României.

[15] Popescu Cilieni I., op. cit., p. 19 şi note de subsol.

[16] Stoicescu Nicolae, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, Ţara Românească, vol. I, Mitropolia Olteniei, 1970, p. 230.

[17]  p. 847

[18] Creţeanu Radu, Bisericile de lemn din judeţul Vâlcea în Mitropolia Olteniei,  1981, nr. ­1-3, p. 104-114.

[19] Bucureşti, 1924.

[20] Brătulescu Victor, Episcopia Râmnicului şi Argeşului, Râmnicu Vâlcea, 1976, p. 847.

[21] Arhiva Episcopiei Râmnicului, fond Parohia Isvoru, dosar nr. 1-2/1910/1921.

[22] Idem, dosar nr. 3/1922.

[23] Ibidem, dosar nr. 7/1926.

[24] Anuarul 1909, Administraţiunea Casei Bisericii, Bucureşti, 1909.

[25] Arhiva Episcopiei Râmnicului, fond Parohia Isvoru, dosar nr. 5/23 martie 1924.

[26] Idem, dosar nr. 11/1924-1934.

[27] Conform procesului verbal întocmit în noiembrie 1927 de Protoieria Drăgăşani şi unde se menţionează şi clădirea din „var alb de cărămidă” a noii biserici. Date culese din dosarul nr. 8/1927 al Arhivei Episcopiei Râmnicului, fond Parohia Isvoru.

[28] Giurescu Constantin, Material pentru istoria Olteniei supt austrieci, Bucureşti, 1947, vol. II, p. 306.

[29] Ionaşcu I., Istoricul mănăstirii Horezu după documente inedite din arhiva spitalelor civile, în Arhivele Olteniei, nr. 79-82, 1935, p. 302 şi 409-anexa.

[30] Vezi Biserica de lemn din Brezoi, monografie realizată şi editată de Fundaţia HAR, Muzeul Judeţean Vâlcea şi Fundaţia „Comunitatea pentru dezvoltare locală Brezoi” în anul 2000 în cadrul proiectelor „Tradiţie şi Postmodernitate”, capitolul Istoria bisericii.

[31] Cu toate acestea, se ştie că turnarea unui clopot din bronz cu argint (pentru sunet) nu se putea face decât în locuri special amenajate (probabil la mânăstirea ­Horezu) sub conducerea unui călugăr, în cazul nostru Rafail.

[32] Vezi Biserica de lemn din Grămeşti, monografie realizată şi editată de Fundaţia HAR şi Muzeul Judeţean Vâlcea în anul 2000, în cadrul programului „Tradiţie şi Postmodernitate”, capitolul Istoria bisericii.

[33] Până în secolul al XVIII-lea, când ctitorirea de biserici din lemn devine un adevărat fenomen în Ţara Românească, cele mai multe dintre satele aliniate abia cu ocazia Regulamentului Organic nu aveau biserică, ci doar câte o troiţă unde poposeau călugării itineranţi de la mânăstirile din zonă pentru a asigura serviciul religios cu ocazia celor mai importante sărbători din calendarul creştin sau pentru botezuri şi căsătorii.

[34] Creţeanu Radu, op. cit., p. 104-105.

[35] Cărămida de la temelie este aceeaşi cu cea folosită pentru piciorul Sfintei Mese din piatră, care a înlocuit-o pe cea din lemn, după 1877.

[36] În urma cercetării efectuate in situ la demontarea monumentului, precum şi la restaurarea şi remontarea elementelor sale constitutive, nu s-au putut identifica elemente de prindere sau urme ale acestora, care să fi asigurat fixarea dulapilor care alcătuiau bolta pronaosului. Un alt indiciu ar fi că extremităţile dulapilor din partea de vest care alcătuiesc bolta naosului – ale căror capete depăşesc peretele dintre pronaos şi naos – nu au suferit nici un fel de operaţiune de finisare, fapt ce se observă astăzi cu uşurinţă.

[37] Racordarea bolţii naosului cu cupola altarului presupune micşorarea succesivă a lungimii elementelor structurale dar şi a înclinaţiei faţă de verticala pereţilor portanţi. Pentru fiecare rând de dulapi care alcătuieşte cupola altarului meşterii au trebuit să execute reducerea dimensiunilor şi unghiurilor în condiţia în care dulapii, executaţi manual prin despicare şi finisare cu barda, comportă lăţimi şi grosimi diferite. Un alt element de dificultate îl reprezintă şi faptul că dulapii sunt îmbinaţi între ei în canturi cu sistemul nut şi ­feder.

[38] Demontarea şi refacerea acoperişului a permis constatarea că şi aici soluţia folosită de constructorii din vechime a fost foarte economică şi ingenioasă. Structura acoperişului nu are grindă-meşter sau alte grinzi intermediare de susţinere. Căpriorii de nord şi cei de sud, doi câte doi, sunt aşezaţi pe partea interioară a cosoroabelor, apoi fixaţi cu cuie de lemn la coama acoperişului şi contravântuiţi în treimea superioară, rezultând un ansamblu sub forma literei A . Rigidizarea structurii este realizată prin îmbinarea în acelaşi punct (la coamă) a căpriorilor dinspre est cu prima pereche a celor de nord şi respectiv de sud. Aceeaşi metodă e întrebuinţată şi pentru partea de vest a acoperişului. Un element suplimentar de rigidizare îl constituie lanteţii groşi care leagă orizontal căpriorii între ei şi pe care se fixează şiţa.

[39] De un real folos în acest sens a fost prezentarea meşterului Vasile Pop din Deseşti –Maramureş, în cadrul ediţiei 2002 a Atelierelor de Vară „Tradiţie şi Postmodernitate”, când acesta a oferit drept exemplificare peste 30 de sisteme de îmbinare a lemnului în construcţie tradiţională, adevărate izvoade moştenite din străbuni.

[40] Din pricina fundaţiei necorespunzătoare, remarcabile monumente precum bisericile de lemn din Mariţa, Ciungetu, Pietrari, pentru a prezenta doar trei dintre situaţiile dramatice pe care le cunoaştem acum, sunt grav afectate şi trebuie să facă cât mai curând obiectul unei intervenţii de urgenţă.

[41] Între anul 2001, când am văzut pentru întâia dată biserica de lemn din Mreneşti şi 2003, anul strămutării ei la Muzeul Satului Vâlcean, am putut constata degradarea rapidă şi dispariţia unor elemente de pictură exterioară care le observasem la prima noastră vizită.