inapoi________inapoi la cuprins________inainte
|
Asamblarea
pridvorului / Assembling the porch. |
Nicolae GEORGESCU
Cristina HĂNULESCU
Luiza BARCAN
Marcel STOIAN
Alexandru NANCU
Comuna
Creţeni, situată în partea de sud a judeţului Vâlcea, pe cursul mijlociu
al râului Peseceana, într-o zonă colinară, cu dealuri domoale, se
află la 75 de kilometri distanţă de municipiul Râmnicu Vâlcea
şi la 15 kilometri de municipiul Drăgăşani. Comuna este
alcătuită din satele: Creţeni, Izvoru, Mreneşti şi
Streminoasa.
Satul
Creţeni este consemnat de timpuriu, chiar înaintea
Drăgăşanilor (atestat ca sat la 1535[1]),
în mai multe documente din anul 1467, legate de întărirea unor moşii,
în timpul domniei lui Radu cel Frumos[2].
Şi în secolele următoare apar consemnări despre vânzări,
cumpărări, donaţii de proprietăţi[3],
certuri şi împăcări între săteni[4]
ai acestei localităţi.
Cele mai
multe informaţii documentare despre zona în discuţie provin însă
din secolul al XVIII-lea, în special din perioada 1718-1739, când Oltenia e
ocupată de austrieci. Dese referiri la satele de aici apar în memoriile
unor ofiţeri sau cartografi[5].
O
informaţie completă despre satul Creţeni o găsim în Conscripţia
lui Virmond din 1722[6],
unde satele de sunt clasificate în mânăstireşti şi megeşeşti
(libere), Creţeniul numărându-se printre acestea din urmă.
Documentul oferă date şi despre numărul de gospodării.
Astfel, pe râurile Pesceana şi Mamu figurează, între alte sate ca Suteşti,
Nemoiu (Amăreştii de azi), Mamu-Stăneşti şi
Creţeni (Crezzani), cu 72 de familii, deci case.
În secolul
al XVIII-lea se consolidează dreptul de proprietate al mânăstirilor
şi al episcopiei Râmnicului asupra unor terenuri care aparţin
obştilor săteşti. Mânăstirea Horezu avea şi în
Creţeni, încă de pe timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, „drept
de vinarici”[7] (dreptul
domniei de a reţine zece la sută din producţia de vin a
localităţii).
Pentru
că în memoria colectivă a localităţii persistă ideea
că biserica de lemn din Mreneşti a fost mutată şi
refăcută după 1821, ca urmare a incendiilor şi
devastărilor de lăcaşe de cult, s-ar putea presupune că
satul Creţeni ar fi fost implicat în mişcarea socială de la
1821, pandurii deplasându-se din Gorj spre Drăgăşani,
aproximativ pe traseul actualului D.N. 67.
Catagrafia
din 1832, întocmită conform Regulamentelor Organice, consemna
existenţa în Creţeni a 121 de familii[8].
Un moment
istoric important la care au participat locuitorii din Creţeni şi
Izvoru, fie direct la luptă, fie prin ofrande şi donaţii, este
cel al Războiului de Independenţă de la 1877[9].
Deşi în urma acestui război n-au existat morţi în Creţeni,
ci doar un rănit (Trepteanu Marin din batalionul II vânători, decorat
cu Crucea trecerii Dunării[10]),
tradiţia locală reţine o refacere a bisericii de lemn şi a
cimitirului de către o femeie care şi-ar fi pierdut fiii în
război.
Până
la al doilea război mondial, comuna Creţeni a făcut parte din
plasa Oltul, cu sediul la Drăgăşani. După 1848 a
aparţinut raionului Drăgăşani-regiunea Piteşti, ultima
organizare teritorială, din 1968, consfinţind situaţia
actuală.
În
prezent, comuna Creţeni are o populaţie de 2648 de locuitori, în
satul Mreneşti trăind 755 de locuitori în 302 gospodării.
Îndeletnicirea principală a acestora a fost, în toate timpurile,
agricultura, cea mai mare pondere având-o totuşi viticultura, deoarece
comuna face parte din cunoscuta podgorie a Drăgăşanilor.
Creşterea animalelor şi cultura cerealelor reprezintă de
asemenea ocupaţii ale oamenilor din comuna Creţeni.
Referitor
la originea numelui comunei Creţeni, unele cercetări[11]
ajung la concluzia că acesta se trage de la o familie numeroasă
şi puternică, atestată în multe documente din secolele al
XVIII-lea şi al XIX-lea[12],
al cărei nume era Creţu. În ce priveşte satul Mreneşti,
numele acestuia e întâlnit în documente în legătură cu un oarecare
Badea Mrenescu[13] care vinde,
împreună cu tovarăşii săi, un loc în Creţeni.
Până în prezent, nu am întâlnit nicăieri în alte documente, pe
crucile din cimitirul satului, ori între locuitorii actuali acest nume. De
aceea, se poate presupune că, fiind sat de moşneni, acest Badea
Mrenescu provine dintr-un „moş” care a stăpânit „cureaua” de
moşie şi a dat numele satului.
Istoria
bisericii
Biserica de
lemn din satul Mreneşti, comuna Creţeni, cu hramul „Intrarea Maicii
Domnului în biserică” se afla, până la demontarea, strămutarea
şi restaurarea ei la Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni, întreprinse în
toamna anului 2003 de Fundaţia HAR şi Muzeul Judeţean Vâlcea, în
cătunul Mreneşti Dos, în dreapta pârului Pesceana. Era
aşezată la circa 1300 de metri de drumul judeţean
Drăgăşani–Suteşti–Pesceana–Şirineasa, pe un mic platou
accidentat, în special pe direcţia nord şi est, ceea ce nu a permis
organizarea spaţioasă a cimitirului numit de săteni „La
biserică”.
După
studierea în detaliu a tuturor documentelor şi lucrărilor în care
există informaţii despre biserica de lemn în discuţie, am ajuns
la concluzia că data ctitoririi acesteia este controversată, absenţa
pisaniei făcând şi mai anevoioasă datarea lăcaşului.
Ancheta pe teren aduce, la rândul ei, informaţii contradictorii despre
destinul bisericii cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” din
Mreneşti. Înaintea unor concluzii definitive privind istoria ei, vom trece
în revistă toate informaţiile provenite din documente şi
mărturii.
Primele
date publicate despre biserica din Mreneşti apar în Dicţionarul
geografic al judeţului Vâlcea din 1893, unde se consemnează: Creţeni,
comună rurală în plasa Oltului, cu 4 cătune, 4 biserici, între
care şi cea din Mreneşti, datată la 1781 (data de pe clopot),
ctitor ieromonahul Rafail[14].
În 1941,
preotul I. Popescu Cilieni, prelucrând şi transcriind de la Inventarul nr.
28 din anul 1840, aflat la Episcopia Râmnicului, consemnează
existenţa în mahalaua Creţenii de Sus (proprietate
moşnenească) a bisericii de lemn „Intrarea în biserică a Maicii
Domnului”, ctitorii acesteia fiind popa Pârvu şi Rafail
călugărul[15].
În 1970,
Nicolae Stoicescu[16]
consemnează anii 1758 şi 1771 ca date posibile ale ctitoririi
bisericii din Mreneşti–Creţeni, conform inscripţiilor aflate pe
peretele sudic al lăcaşului. În 1976, preotul D. Sandu preia
informaţiile şi afirmaţiile anterioare în monografia
dedicată Eparhiei Râmnicului şi Argeşului[17].
Un studiu
aprofundat privind bisericile de lemn din judeţul Vâlcea, realizat de Radu
Creţeanu în 1981[18],
apreciază că biserica de lemn din Mreneşti a fost cert
ctitorită în 1771, avându-i drept ctitori pe popa Pârvu şi
călugărul Rafail.
În anuarul
bisericesc pe anii 1921–1925, întocmit de P.S. Episcopul Vartolomeu[19],
se precizează că biserica de lemn din Mreneşti era biserica
filială a parohiei Isvoru, aflându-se sub jurisdicţia Protoieriei
Drăgăşani, dependentă la rândul ei de Epicopia Râmnicului
şi Severinului. Data ctitoririi este, conform acestei surse, 1821. Seria
datărilor contradictorii continuă însă. Victor Brătulescu
propune două date posibile ale ridicării lăcaşului: 1758
şi 1771[20].
Informaţii
contradictorii apar şi în legătură cu alte trei momente ale
existenţei bisericii de lemn din Mreneşti. Primul dintre ele este
legat de datele la care lăcaşul a suferit reparaţii şi
modificări, punându-se la un moment dat chiar problema demolării lui.
Astfel, la 5 septembrie 1913, Toma L. Oiştea din Mreneşti
„dăruieşte teren pentru construirea unei noi biserici”[21].
Pe 8 iunie 1922 Comisia Monumentelor Istorice, prin ordinul nr. 452, spune
că nu se aprobă cererea redactată de parohia Isvoru (nr.
10/1922) prin care se solicită „dărâmarea vechii biserici cu hramul
„Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, întrucât a fost declarată
monument istoric şi urmează a fi păstrată în starea în care
se află până ce se va lua dispoziţiuni pentru repararea ei”[22].
La 26 iulie 1926 Protoieria Drăgăşani trimite o adresă
părintelui Paroh Ioan Florescu prin care face cunoscut faptul că
„Sfânta Episcopie cu ordinul 6475/1926 aprobă închiderea bisericii filiale
de lemn Intrarea în Biserică – Mreneşti din această
parohie[23].
Cu această ocazie se solicită trimiterea antimisului la Protoieria
Drăgăşani. Cu toate acestea, conform unui Anuar bisericesc din
1909, se spune că la acea dată „biserica de lemn din Mreneşti
era închisă, nu se slujea”[24].
Pe de altă parte, ca răspuns la un chestionar adresat de aceeaşi
Protoierie Drăgăşani parohiei Isvoru, în 1922, preotul paroh
spune că biserica de lemn funcţionează, n-are în proprietate
pogoane de pământ, iar starea cimitirului e „mediocră”[25].
Cert este că între 1927-1932 (anul sfinţirii), la Mreneşti se
construieşte o biserică nouă, de cărămidă,
alături de cea veche din lemn[26],
aceasta din urmă fiind închisă datorită stării ei de
deteriorare ce face impropriu serviciul religios[27].
Coroborând aceste date parţiale, s-ar putea trage concluzia că între
1909, când biserica de lemn apare ca fiind închisă, şi 1926, anul
scoaterii ei definitive din cult, că ar fi avut loc o succesiune de
reparaţii şi deteriorări care să fi condus în final la
decizia construirii unui nou locaş, în imediata vecinătate a celui
declarat monument istoric. Existenţa mai multor intervenţii asupra
bisericii de lemn din Mreneşti, de-a lungul timpului, este evidentă.
Ca mărturie stau monezile de metal găsite de noi la faţa
locului, între bârnele bisericii, pe latura de sud, monede provenind din anii
1816 şi 1826. De asemenea, se pare că o intervenţie majoră
asupra lăcaşului a avut loc imediat după Războiul de
Independenţă de la 1877, când se înlocuieşte Sfânta masă,
din lemn, cu una nouă, din cărămidă, cea originară
fiind păstrată în podul bisericii, deasupra celei noi. Tradiţia
orală reţine şi ea acest moment, aşa cum am menţionat
deja în primul capitol al monografiei.
|
Asamblarea cupolei
altarului / Assembling the altar dome. Una dintre piesele cupolei altarului / One of the altar’s dome parts. |
De asemenea, în cercetarea întreprinsă
la faţa locului, înaintea strămutării bisericii din
Mreneşti la Muzeul Satului Vâlcean, am găsit în interiorul
lăcaşului o pisanie redactată rudimentar, cu caractere latine,
scrisă în prima jumătate a secolului XX şi care consemnează
probabil ultima dintre reparaţiile făcute: Această
sfântă biserică cu hramul Intrarea în biserică sa construit în
anul 1742 în ultima vreme se ruinase aproape complect spre a nu fi nouă de
ruşine şi blestem că lăsăm să se prăpădească
sf. locaş al Domnului, neam apucat noi enoriaşi acestui sat cu
preotu A. Bădiţă şi pe cât a fost cu putinţă am
reparato, făcând o parte din temelie, peretele dinspre MN şi
acoperişu în anu 1942. Din nefericire, reparaţia a fost şi
ea, ca şi textul pisaniei, superficială şi prost executată.
Cât despre anul 1742 menţionat ca dată a ctitoririi, considerăm
că acesta provine dintr-o eroare, cât timp nicăieri în documente el
nu apare în vreun fel precizat în legătură cu istoria bisericii de
lemn din Mreneşti. Prin urmare, l-am inclus între ipotezele legate de
datare.
O a doua
problemă privitoare la istoria bisericii de lemn din Mreneşti se
referă la o presupusă strămutare a lăcaşului pe
amplasamentul unde s-a aflat până în toamna anului 2003. În memoria colectivă
a comunităţii locale persistă ideea că această
biserică a funcţionat iniţial în alt loc, tot în dreapta râului
Pesceana, în punctul numit „Lalea”, aflat la circa 2 kilometri est, la marginea
Dealului Mare şi a pădurii cu acelaşi nume, necunoscându-se
însă nici data, nici motivul strămutării. Cercetarea pe teren
ne-a condus însă la câteva concluzii care nu pot confirma ipoteza
strămutării bisericii. În primul rând, locul presupus a fi temelia
lăcaşului de cult, situat într-o curbă periculoasă a râului,
expus inundaţiilor sau mlăştinirilor de teren, l-ar fi
făcut de la bun început impropriu construirii şi locuirii. În al
doilea rând, strămutarea nu s-ar fi putut face decât ca urmare a unor
cauze obiective: naturale (inundaţii, incendii, pustiire de sat, molime)
sau canonice (blestem, profanare), evenimente care nu sunt menţionate nici
în documente, nici în tradiţia orală. În documentele din secolul al
XVIII-lea, şi în special în cele întocmite de austrieci, nu se fac
referiri la molime sau invazii care să determine părăsirea
vetrei, aşa cum se întâmplă în cazul unor sate vecine
Creţenilor, cum ar fi Amărăşti sau Suteşti[28].
Prin urmare, considerăm că e vorba despre două
realităţi diferite care s-au suprapus în conştiinţa
colectivă: existenţa unei troiţe de pomenire în punctul numit „Lalea”,
înainte de 1770, şi construirea bisericii de lemn în 1771 în locul numit
mai târziu „La biserică”. Este posibil ca anul 1758, menţionat de
Nicolae Stoicescu, să fie anul construirii troiţei, preluat apoi în
1771 (data inscripţionată pe peretele sudic) pentru biserica
propriu-zisă din Mreneşti. Demontarea bisericii, din 2003, nu a scos
în evidenţă posibilitatea mutării, neexistând nici un fel de
repere de numerotare sau poziţionare lăsate de meseriaşi
(numerotarea este realizată de regulă prin muşcături cu
barda), nici pe bârnele pereţilor, nici pe grinzi sau tălpi.
Şi,
în fine, a treia problemă, legată până la urmă tot de
chestiunea datării, se referă la data inscripţionată pe
clopot: 1781. Unele cercetări, menţionate deja, consideră
că acest an este cel al ctitoririi lăcaşului. Se cuvine şi
în această situaţie să coroborăm datele existente. În anul
1781 era numit egumen de Horezu ieromonahul Rafail, caligraf, sculptor şi
cărturar distins care în 1780 ducea la bun sfârşit întinsa operă
a Mineelor, traduse de episcopii Chesarie şi Filaret[29].
Documentele deja menţionate îl consideră pe ieromonahul Rafail drept
ctitor al bisericii de lemn din Mreneşti şi donator al banilor
destinaţi turnării clopotului acesteia. Ca şi în cazul altor
biserici de lemn de pe teritoriul judeţului Vâlcea (Grămeşti –
ctitor Mitropolitul Ştefan, Mălaia, Brezoi – ambele ridicate de
episcopul Iosif Argeşiu), ctitorul
lor este o înaltă faţă bisericească, fapt ce poate combate,
cum am remarcat şi în alte ocazii, prejudecata că bisericile din lemn
erau mici şi construite dintr-un material mai puţin rezistent
datorită sărăciei locuitorilor[30].
Informatorii noştri din cătunul
Mreneşti, fraţii Cornel şi Valica Ştefănescu, care
locuiesc lângă biserică şi care se consideră urmaşii
din a cincia generaţie a ieromonahului Rafail, ne-au spus că
tradiţia orală referitoare la clopotul bisericii de lemn reţine
următoarele: „A fost turnat pe loc, a durat opt săptămâni
şi nu reuşea dacă nu venea şi o femeie cu căldarea de
bani din argint”[31]. Acest
clopot a funcţionat până în timpul primului război mondial, când
a fost luat de nemţi şi amplasat într-o clopotniţă din lemn
aflată pe locul actualei biserici de zid. În prezent clopotul nu mai
există, el fiind furat nu de nemţi, aşa cum mai cred încă
sătenii, ci probabili de ţiganii din zonă. De altfel, povestea
căldării cu arginţi a generat o adevărată febră a
căutării de comori, astfel încât în 1942 se consemnează
existenţa unui cuib de hoţi care săpau după presupusa
comoară îngropată în biserica de lemn din Mreneşti. Lipsa
clopotului face încă o dată în plus dificilă problema
datării. Să fie anul 1781 cel al ctitoririi bisericii, aşa cum
consideră o parte a documentelor, sau să fie pur şi simplu anul
turnării respectivului clopot? Cum rămâne atunci cu anii 1771 şi
1758, inscripţionaţi pe peretele sudic? În cazul unei alte biserici
de lemn vâlcene, la Grămeşti, numeroasele inscripţii de pe
pereţii exteriori de sud şi cei ai altarului au caracter funerar. Nu
sunt consemnaţi doar nişte ani, ci şi numele defuncţilor,
se pare enoriaşi mai de seamă din zonă[32].
Nu aşa stau lucrurile şi la biserica din Mreneşti. Lipsa unor
nume înlătură posibilitatea ca cele două date (şi de ce
numai două?) să fie inscripţii funerare. Posibilitatea ca bârna
pe care sunt înscrişi cei doi ani să provină de la o altă
biserică, înlocuind în acest caz o bârnă deteriorată, este cu
totul exclusă, dat fiind faptul că sistemul de îmbinare al acesteia
este atât de complicat şi organic integrat ansamblului, încât o
improvizaţie ar fi fost imposibilă în acest caz.
Prin
urmare, punând cap la cap toate informaţiile existente, precum şi
rezultatele anchetei realizate pe teren, se poate formula ideea că anul
1758 consemnează existenţa unei troiţe aflate la 2 kilometri de
actuala biserică, în punctul „Lalea”. Aceasta, ca şi în alte locuri,
ţinea locul bisericii, aici venind călugări itineranţi,
probabil de la mânăstirea Horezu, care de altfel avea şi „drept de
vinarici” asupra satului Creţeni[33].
Apoi, în 1771 se construieşte biserica din Mreneşti, ctitorită,
evident că nu întâmplător, de un monah de la Horezu, ocazie cu care
dispare troiţa, dar este obligatoriu ca existenţa ei să
rămână consemnată. Iar 1781 este anul turnării clopotului,
conform datei care era inscripţionată pe el, de către
acelaşi ieromonah Rafail.
În 2003,
înaintea demontării, strămutării şi restaurării ei
complete, biserica de lemn din Mreneşti-Creţeni slujea ca depozit
şi se afla, asemenea multor alte monumente similare din Vâlcea, într-o
avansată stare de degradare, pericolul prăbuşirii ei fiind
iminent.
Bisericile
de lemn din zona Drăgăşanilor, dintre care face parte şi
monumentul în discuţie, se caracterizează prin folosirea unor grinzi
masive (15-16 cm grosime şi până la 50 cm lăţime), prin
sisteme constructive ingenioase şi prin acurateţea execuţiei[34].
Biserica
din Mreneşti-Creţeni e construită din lemn masiv de stejar, dar
şi din diferite alte esenţe, cum ar fi teiul, pentru anumite elemente
pictate ale catapetesmei sau frasinul pentru talpa vestică, uşa de
intrare în biserică şi stâlpii care formează tocul acesteia.
In situ, lăcaşul era înălţat pe o temelie din
cărămidă zidită cu mortar de var cu nisip, aceasta fiind
rezultatul refacerii fundaţiei, construite iniţial din bolovani în
zidărie uscată, aşa cum se obişnuia în zonă[35].
Biserica e
uninavată şi are plan dreptunghiular simplu, distribuţia
spaţiilor de cult fiind cea obişnuită pentru construcţiile
de acest tip: pridvor dreptunghiular deschis, pronaos, naos şi altar
poligonal în cinci laturi, absida altarului fiind decroşată
faţă de corpul principal.
Pridvorul
are patru stâlpi ciopliţi. In situ, stâlpul dinspre nord, probabil
distrus odinioară de atacul biologic, era înlocuit cu un par. Delicat
ciopliţi, stâlpii păstraţi se termină cu capiteluri care
sunt ornamentate cu floare de crin şi crucea Sfântului Andrei (mere). De
asemenea, stâlpii sunt îmbinaţi în cep de grinda transversală a
pridvorului şi de grinzile terminate în cap de cal ale pereţilor de
nord şi sud. Aceste grinzi, ca şi cele aflate la altar, la
despărţirea dintre naos şi pronaos şi la grinda boiandruc
de deasupra uşii de intrare, sunt decorate cu decupaje în acoladă
care reiterează discret şi hieratic coarnele de berbec, elemente
simbolice caracteristice decoraţiei bisericilor de lemn.
După
toate probabilităţile, pronaosul avea iniţial tavan drept,
însă la reparaţia din 1942, acesta nu mai exista în forma
iniţială, mărturie stând pisania scrisă atunci pe prima
dintre grinzile peretelui care desparte pronaosul de naos în partea lui
superioară. Cei care au reparat biserica în 1942 au putut scrie pisania pe
această grindă doar ca o consecinţă a faptului că
tavanul pronaosului nu mai exista[36].
Naosul este boltit semicilindric, bolta fiind alcătuită din dulapi de
dimensiuni considerabile (lungimi de 7,2–7,5 m, lăţimi de 30–50 cm
şi grosimi de 6–8 cm, despicaţi din trunchi şi prelucraţi
manual) aşezaţi pe direcţia est-vest. Ei sunt sprijiniţi pe
peretele de grinzi care desparte naosul de pronaos şi pe două coaste
(arce) din lemn, la rândul lor sprijinite pe o pereche de cai,
aflată în naos şi pe grinda transversală superioară a
altarului.
Peretele
dintre pronaos şi naos este străpuns în partea inferioară prin
două ferestre aflate de-a stânga şi de-a dreapta intrării în
naos.
Peretele
catapetesmei are trei goluri, pentru uşile diaconeşti şi
împărăteşti, spaţiile uşilor fiind
despărţite prin două panouri de tei pictate în partea dinspre
interiorul altarului şi fixate în cepuri jos, în talpa transversală a
altarului, iar sus în grinda sa transversală superioară.
Cupola
altarului este unul dintre elementele cele mai surprinzătoare ale
bisericii, ea fiind remarcată de cercetători şi de istoricii
arhitecturii, de-a lungul timpului. Soluţia tehnică de realizare a
cupolei este ingenioasă şi organic integrată manierei de
execuţie a monumentului. Dulapii nu sunt sprijiniţi ca la alte
biserici pe o serie de coaste, sprijinite la rândul lor pe pereţii
altarului. Ei sunt îmbinaţi în coadă de rândunică şi
aşezaţi în rânduri succesive, unul peste altul, urmărind
geometria pereţilor altarului şi închizându-se într-o ingenioasă
cheie de boltă. Astfel, meşterii au realizat o cupolă din
elemente autoportante, soluţia fiind economică, dar demonstrând
totodată un meşteşug desăvârşit[37].
Aspectul
general al acoperişului e oarecum neobişnuit, el fiind mai
ţuguiat decât al altor biserici din zonă şi având cosoroabele
masive dar şi o poală largă care învăluie parcă
întreaga construcţie într-o tainică umbră. Învelitoarea,
realizată din şiţă de brad despicată, are şase
ape: trei spre est (deasupra altarului, urmărind poligonul acestuia), câte
una pe nord şi sud şi una pe vest, structura sa fiind, de asemenea o
mărturie a ingeniozităţii meşterilor[38].
În partea
de sus a pereţilor, pe lungimea pronaosului şi a naosului, dar
şi la pridvor şi altar, grinzile se termină cu frumoase capete
de cal. Ele sunt realizate într-o manieră simplă şi
expresivă, printr-un decupaj frust. Botul şi ochii sunt
executaţi prin cioplirea în şanfren a muchiilor. Caii,
binecunoscute elemente apotropaice în multe tradiţii, protejează
construcţia din toate părţile. Ei sunt grupaţi după
cum urmează: şase la pridvor (doi spre vest şi încă câte
doi spre nord şi sud), câte unul pentru părţile exterioare de
nord şi vest ale naosului şi zece la altar. De asemenea, capătul
exterior al fiecărui căprior mic care susţine poala
acoperişului e cioplit sub forma unui cap de cal de mai mici
dimensiuni. Capete de cal sunt prezente şi la
extremităţile funiei care, asemenea unui brâu, încinge întreaga
construcţie. Fiind ciopliţi într-o manieră realistă ei
flanchează la stânga şi la dreapta masiva uşă de intrare în
biserică.
În ce
priveşte ferestrele, acestea sunt înguste şi alungite (nu
depăşesc o lăţime de 12 cm), încheiate în partea de sus în
formă de ogivă. Le găsim în naos, una pe peretele de nord
şi alta pe cel de sud şi două în altar, pe pereţii de est
şi de sud. Ferestrele din altar au fost, din nefericire mutilate prin
lărgirea lor în mod artizanal, după părerea noastră tot în
perioada Războiul de Independenţă.
În
privinţa sistemului constructiv, precizăm că toate
îmbinările sunt fixate prin cuie de lemn. În cadrul procesului de
conservare-restaurare s-a respectat cu stricteţe această
caracteristică, folosindu-se totodată esenţele de lemn
originare: stejar şi salcâm.
Una dintre
problemele dificile ale restaurării bisericii a reprezentat-o refacerea
tălpilor de stejar ale bisericii. Singurul element-martor a fost talpa de
vest, care însă prezenta un atac biologic major şi mai multe
mutilări, după toate probabilităţile, făcute la
reparaţia din 1942. O reconstituire a tălpilor şi a sistemului
lor de îmbinare s-a făcut pe baza studierii altor monumente şi a
consultărilor cu meşterii tradiţionali care lucrează
şi astăzi[39].
Numai astfel am putut să ne dăm seama de un aspect esenţial în
ce priveşte sistemul de îmbinare a tălpilor: legătura dintre
ele nu este făcută în chertare dreaptă, ci în sistem coadă
de rândunică, dubla înclinaţie a tăieturilor asigurând contracararea
tendinţei de evazare a părţii inferioare a construcţiei.
Acest fapt e cu atât mai relevant cu cât trebuie avută în vedere calitatea
precară a fundaţiilor realizate în vechime doar din bolovani de râu
sau lespezi zidite uscat[40].
Pictura
bisericii
Biserica
de lemn din Mreneşti–Creţeni păstrează fragmente de
pictură în pridvor, în altar şi pe tâmplă, acestea fiind de fapt
singurele spaţii decorate astfel. Tehnica folosită este tempera
fixată direct pe lemn, cu ajutorul unui liant organic (clei de oase).
Numele
zugravilor nu ne este cunoscut, dar probabil ei provin din zonă. Se pare
că scenele pictate pe tâmplă, atât cât a mai rămas din ea, sunt
originale şi au suferit puţine intervenţii în timp. Astfel, s-au
păstrat unele elemente componente ale catapetesmei: crucea pictată,
friza apostolilor şi ancadramentele pictate ale uşilor
diaconeşti şi împărăteşti.
|
|
În schimb,
pictura din altar pare să fie făcută în a doua parte a secolului
al XIX-lea, după toate probabilităţile odată cu repararea
bisericii, după 1877. Ulterior, cu ocazia altor reparaţii, au fost
repictate fondurile şi refăcută ornamentaţia
părţii inferioare a pereţilor, realizată într-o manieră
foarte stângace. La cupola altarului, după toate aparenţele, nu s-a
mai intervenit, pictura de aici aflându-se într-o avansată stare de
deteriorare, ceea a ce făcut extrem de dificilă manevrarea
elementelor componente în timpul procesului de demontare şi remontare a
bisericii. Nu este exclus ca zugravi, proveniţi de la şcoala de
pictură bisericească ce funcţiona la Drăgăşani în
secolul al XIX-lea, să fi realizat pictura din altar. Pictura de aici
vădeşte maniera de tranziţie între stilul bizantin şi cel
realist occidental, fapt des întâlnit la bisericile de lemn din epocă.
Pictura
din pridvor, deteriorată şi ea, realizată pe un grund foarte
subţire, pare să fie contemporană cu cea din altar. Aici se mai
păstrează vagi fragmente din Judecata de Apoi: mâna divină
ţinând cumpăna dreptăţii, sub care se mai poate
desluşi capul unuia dintre cei judecaţi, precum şi urme de strat
pictural de la limba de foc a Leviatanului, în dreapta uşii de intrare. În
stânga uşii se mai pot descifra fragmente din scena Raiului: fantomatice
portrete aureolate ale drepţilor, şi fragmente din Pilda fecioarelor
nebune şi a celor înţelepte[41].
Din
pictura altarului, mai bine conservată, se păstrează imaginile
de pe pereţi: pe poale, respectiv pe primele trei grinzi este figurat
destul de stângaci un ornament geometric cu forme rectangulare, de jur împrejurul
altarului; în registrul median sunt pictaţi sfinţii ierarhi; în
registrul superior este figurată o bandă ornamentală,
alcătuită din desene în zigzag, colorate în verde şi roşu.
Partea de
jos a cupolei este ocupată cu o friză reprezentând dealuri pictate în
nuanţe de roşu, gri albăstrui şi ocru deschis, punctate pe
alocuri cu arbori şi tufişuri. Deasupra, întreaga boltă are
fondul pictat în ocru-gri deschis, presărat cu o puzderie de stele
deasupra cărora sunt reprezentaţi plutind serafimi şi heruvimi.
Puţina
pictură murală era suplinită prin existenţa, în interiorul
bisericii, a icoanelor pe sticlă, aspect certificat şi în acest caz
prin descoperirea unor mici fragmente de astfel de icoane sub duşumeaua
putrezită a lăcaşului. E cunoscut faptul că în secolele al
XVIII-lea şi al XIX-lea existau în proximitate ateliere de icoane pe
sticlă ca cele aflate în Ţara Făgăraşului şi în
partea de nord a Olteniei.
inapoi________inapoi la cuprins________inainte
[1] D.R.H., B., III – apare ca
sat la 1535.
[2] Tamaş Cornel, Vasile
Ion Constantin, Acte documentare vâlcene, Râmnicu Vâlcea, 2000.
[3] Idem, op. cit, p. 183, doc.
Nr. 698; p. 196, doc. Nr. 758; p. 248, doc. Nr. 962.
[4] Tamaş Cornel, Soare
Ion, Andreescu Carmen, Tezaur medieval vâlcean, vol. II, catalog de
documente 1388-1711, Bucureşti, 1983, doc. nr. 428, 566, 788.
[5] Karadja Constantin I., Oltenia
după memoriile generalului Von Bauer (1778) în Arhiva Olteniei, nr.
14, 1924, p. 302-304; Vasilescu Al. A., Registrul tuturor
localităţilor cuprinse în harta Olteniei, în Arhiva Olteniei, V,
p. 341-342.
[6] Giurescu Constantin, Material
pentru istoria Olteniei supt austriecii, vol. II, 1726-1732, p. 306-308.
[7] Popescu Cilieni I., Biserici,
târguri şi sate din judeţul Vâlcea, Craiova, 1941, p. 18, nota de
subsol.
[8] Analele Parlamentare ale
României, Bucureşti, 1987, p. 521 – catagrafia din 1831.
[9] Tamaş Cornel,
Bardaşu Petre, Purece Sergiu, Nestorescu Horia, Contribuţia
judeţului Vâlcea la susţinerea războiului de
independenţă 1877-1878, Bălceşti pe Topolog, 1977, p.
648.
[10] Ibidem.
[11] Alessandrescu C., Dicţionar
geografic al Judeţului Vâlcea, Bucureşti, 1893.
[12] Bălăşel
Teodor, Un manuscris din 1794 al lui Dionisie Eclesiarhul, în Arhiva
Olteniei, nr. 79-82, 1935, f. 281, 292.
[13] Tamaş Cornel, Vasile
C.I., Acte documentare vâlcene, Râmnicu Vâlcea, 1999, p.66, doc. 183,
anul 1810.
[14] Alessandrescu C., op. cit.,
litera c. Şi pe baza acestuia s-a alcătuit Marele dicţionar
geografic al României.
[15] Popescu Cilieni I., op.
cit., p. 19 şi note de subsol.
[16] Stoicescu Nicolae, Bibliografia
localităţilor şi monumentelor feudale din România, Ţara
Românească, vol. I, Mitropolia Olteniei, 1970, p. 230.
[17] p. 847
[18] Creţeanu Radu, Bisericile
de lemn din judeţul Vâlcea în Mitropolia Olteniei, 1981, nr. 1-3, p. 104-114.
[19] Bucureşti, 1924.
[20] Brătulescu Victor, Episcopia
Râmnicului şi Argeşului, Râmnicu Vâlcea, 1976, p. 847.
[21] Arhiva Episcopiei
Râmnicului, fond Parohia Isvoru, dosar nr. 1-2/1910/1921.
[22] Idem, dosar nr. 3/1922.
[23] Ibidem, dosar nr. 7/1926.
[24] Anuarul 1909,
Administraţiunea Casei Bisericii, Bucureşti, 1909.
[25] Arhiva Episcopiei Râmnicului,
fond Parohia Isvoru, dosar nr. 5/23 martie 1924.
[26] Idem, dosar nr.
11/1924-1934.
[27] Conform procesului verbal
întocmit în noiembrie 1927 de Protoieria Drăgăşani şi unde
se menţionează şi clădirea din „var alb de
cărămidă” a noii biserici. Date culese din dosarul nr. 8/1927 al
Arhivei Episcopiei Râmnicului, fond Parohia Isvoru.
[28] Giurescu Constantin, Material
pentru istoria Olteniei supt austrieci, Bucureşti, 1947, vol. II, p.
306.
[29] Ionaşcu I.,
Istoricul mănăstirii Horezu după documente inedite din arhiva
spitalelor civile, în Arhivele Olteniei, nr. 79-82, 1935, p. 302 şi
409-anexa.
[30] Vezi Biserica de lemn din
Brezoi, monografie realizată şi editată de Fundaţia
HAR, Muzeul Judeţean Vâlcea şi Fundaţia „Comunitatea pentru
dezvoltare locală Brezoi” în anul 2000 în cadrul proiectelor
„Tradiţie şi Postmodernitate”, capitolul Istoria bisericii.
[31] Cu toate acestea, se
ştie că turnarea unui clopot din bronz cu argint (pentru sunet) nu se
putea face decât în locuri special amenajate (probabil la mânăstirea Horezu)
sub conducerea unui călugăr, în cazul nostru Rafail.
[32] Vezi Biserica de lemn din
Grămeşti, monografie realizată şi editată de
Fundaţia HAR şi Muzeul Judeţean Vâlcea în anul 2000, în cadrul
programului „Tradiţie şi Postmodernitate”, capitolul Istoria bisericii.
[33] Până în secolul al
XVIII-lea, când ctitorirea de biserici din lemn devine un adevărat fenomen
în Ţara Românească, cele mai multe dintre satele aliniate abia cu
ocazia Regulamentului Organic nu aveau biserică, ci doar câte o troiţă
unde poposeau călugării itineranţi de la mânăstirile din
zonă pentru a asigura serviciul religios cu ocazia celor mai importante
sărbători din calendarul creştin sau pentru botezuri şi
căsătorii.
[34] Creţeanu Radu, op.
cit., p. 104-105.
[35] Cărămida de la
temelie este aceeaşi cu cea folosită pentru piciorul Sfintei Mese din
piatră, care a înlocuit-o pe cea din lemn, după 1877.
[36] În urma cercetării
efectuate in situ la demontarea monumentului, precum şi la
restaurarea şi remontarea elementelor sale constitutive, nu s-au putut
identifica elemente de prindere sau urme ale acestora, care să fi asigurat
fixarea dulapilor care alcătuiau bolta pronaosului. Un alt indiciu ar fi
că extremităţile dulapilor din partea de vest care
alcătuiesc bolta naosului – ale căror capete depăşesc peretele
dintre pronaos şi naos – nu au suferit nici un fel de operaţiune de
finisare, fapt ce se observă astăzi cu uşurinţă.
[37] Racordarea bolţii
naosului cu cupola altarului presupune micşorarea succesivă a
lungimii elementelor structurale dar şi a înclinaţiei faţă
de verticala pereţilor portanţi. Pentru fiecare rând de dulapi care
alcătuieşte cupola altarului meşterii au trebuit să execute
reducerea dimensiunilor şi unghiurilor în condiţia în care dulapii,
executaţi manual prin despicare şi finisare cu barda, comportă
lăţimi şi grosimi diferite. Un alt element de dificultate îl
reprezintă şi faptul că dulapii sunt îmbinaţi între ei în
canturi cu sistemul nut şi feder.
[38] Demontarea şi refacerea
acoperişului a permis constatarea că şi aici soluţia
folosită de constructorii din vechime a fost foarte economică şi
ingenioasă. Structura acoperişului nu are grindă-meşter
sau alte grinzi intermediare de susţinere. Căpriorii de nord şi
cei de sud, doi câte doi, sunt aşezaţi pe partea interioară a
cosoroabelor, apoi fixaţi cu cuie de lemn la coama acoperişului
şi contravântuiţi în treimea superioară, rezultând un ansamblu
sub forma literei A . Rigidizarea structurii este realizată prin îmbinarea
în acelaşi punct (la coamă) a căpriorilor dinspre est cu prima
pereche a celor de nord şi respectiv de sud. Aceeaşi metodă e
întrebuinţată şi pentru partea de vest a acoperişului. Un
element suplimentar de rigidizare îl constituie lanteţii groşi care
leagă orizontal căpriorii între ei şi pe care se fixează
şiţa.
[39] De un real folos în acest
sens a fost prezentarea meşterului Vasile Pop din Deseşti
–Maramureş, în cadrul ediţiei 2002 a Atelierelor de Vară
„Tradiţie şi Postmodernitate”, când acesta a oferit drept
exemplificare peste 30 de sisteme de îmbinare a lemnului în construcţie
tradiţională, adevărate izvoade moştenite din
străbuni.
[40] Din pricina fundaţiei
necorespunzătoare, remarcabile monumente precum bisericile de lemn din
Mariţa, Ciungetu, Pietrari, pentru a prezenta doar trei dintre
situaţiile dramatice pe care le cunoaştem acum, sunt grav afectate
şi trebuie să facă cât mai curând obiectul unei intervenţii
de urgenţă.
[41] Între anul 2001, când am
văzut pentru întâia dată biserica de lemn din Mreneşti şi
2003, anul strămutării ei la Muzeul Satului Vâlcean, am putut
constata degradarea rapidă şi dispariţia unor elemente de
pictură exterioară care le observasem la prima noastră
vizită.