inapoi________inapoi la cuprins________inainte
Puţina
şi şubreda pictură din pridvor. / Some of the few images from
the porch. Superba funie terminată
cu capete de cal. / The superb horse heads. Starea de degradare a depăşit estimările noastre iniţiale. / The degradations were worse that we estimated initially. Începutul
operaţiunilor de demontare. / Starting the disassembling
work. |
Restaurarea şi strămutarea la
Muzeul Satului Vâlcean a bisericii de lemn din Mreneşti-Creţeni
Alexandru
Nancu
În urmă cu doi ani, cu ocazia
unei excursii de documentare prilejuită de simpozioanele “Tradiţie
şi Postmodernitate”, organizate la Râmnicu Vâlcea de Fundaţia HAR,
poposeam în satul Mreneşti, fiind momiţi de către directorul
Muzeului Satului Vâlcean, Eugen Deca, cu promisiunea că vom vedea un
monument de arhitectură deosebit din secolul al XVIII-lea (1771).
Aşteptările nu ne-au fost înşelate. Dimpotrivă, descopeream
o superbă bisericuţă de lemn, a cărei structură
arhitectonică îmbinată cu elementele de decoraţie tradiţională
apărea cel puţin ca inedită la prima vedere. Desigur, pentru
unii din noi monumentul era cunoscut din literatură sau din unele studii
de specialitate, dar, cum aveam să constatăm degrabă, era cu
totul altceva când îl vedeam acolo, in situ. Descopeream atunci, pe lângă
masivitatea neobişnuită a tălpilor şi grinzilor
pereţilor, delicaţii stâlpi ai pridvorului ornamentaţi cu
interesante forme simbolice, funia care înconjoară întreg edificiul,
terminată în dreptul uşii cu superbe capete de cal, uşa
cioplită dintr-un singur trunchi, dar şi construcţia
inedită a cupolei altarului, soluţie tehnică foarte
ingenioasă ce până atunci, mie cel puţin nu-mi fusese dat
să o văd la alte construcţii din lemn. Era limpede că aveam
de a face cu un edificiu valoros, realizat de o echipă de meşteri
foarte iscusiţi, adevăraţi iniţiaţi în
construcţia de biserici din lemn.
Pe lângă atâtea alte aspecte
interesante pe care le prezenta bisericuţa de la Mreneşti aveam
să constatăm cu mare amărăciune că viaţa acestui
superb edificiu atârna de un fir de aţă. Construcţia se afla
într-o asemenea stare de degradare încât specialiştii prezenţi nu
sperau ca ea să mai reziste în picioare mai mult de două ierni.
Acoperişul, după unele surse, reparat la începutul anilor `70
(reparaţie făcută de mântuială cu şiţă de
proastă calitate) era total compromis, fapt ce avusese drept
consecinţă putrezirea şi frângerea cosoroabelor, a unor
căpriori şi a grinzilor transversale de la altar şi pridvor. În
interior, arcele care susţin bolta naosului erau deplasate şi frânte,
fiind proptite cu bile de brad, iar doi dulapi din peretele ce desparte
pronaosul de naos pur şi simplu dispăruseră. De altfel, peretele
despărţitor era deplasat, toate elementele sale de fixare în grinzile
navei fiind compromise. Pardoseala era şi ea putredă şi
descompletată. Fundaţia, realizată din
cărămidă ţigănească (arsă la 350–450oC), zidită cu mortar de var şi nisip, era şi
ea serios deteriorată. Ea era deplasată spre sud-est şi sud,
monumentul fiind proptit în mai multe locuri cu bârne şi subzidiri
improvizate. În consecinţă, talpa bisericii era parţial
putrezită, cu toate că fusese reparată în 1942 împreună cu acoperişul şi de această
dată după posibilităţile locale: «...spre a nu fi nouă
de ruşine şi blestem că lăsăm să se
prăpădească sf. locaş al Domnului, neam apucat noi
enoriaşi acestui sat cu preotu A. Bădiţă şi pe cât a
fost cu putinţă am reparato», după cum stă scris în
inscripţia pictată deasupra porţii de intrare în naos. Pe
deasupra, la acea oră lăcaşul folosea drept magazie de lemne
şi vechituri, astfel că pentru a vedea interiorul a fost nevoie
să intrăm pe rând, strecurându-ne cu greutate printre obiectele
învălmăşite acolo.
Mâhniţi şi
resemnaţi cu gândul că suntem din nou martorii distrugerii (pentru a
câta oară?) a unui monument unic de arhitectură românească,
datorită nepăsării şi demagogiei
festivist-naţionaliste a autorităţilor de resort, ne urcam în maşini pentru a ne întoarce
la Râmnicu Vâlcea. Pe drumul de întoarcere comentam cu profesorul Radu Florescu
şi Eugen Deca tocmai despre hilara opoziţie dintre declaraţiile
sforăitoare de tip Cântarea României ale miniştrilor ce s-au perindat
în ultimul deceniu la cârma culturii – fără excepţie ei au
promis la început de mandat că patrimoniul cultural va fi o prioritate –
şi starea muribundă a multor monumente de artă şi arhitectură
din ţară. Atunci profesorul Florescu a zis: «Sandule dragă, dar
de ce nu faceţi voi ceva, voi Fundaţia HAR, cu biserica din
Mreneşti. Că doar vă pricepeţi să procuraţi
fonduri şi să conduceţi programe. Aduceţi bani pe proiecte
şi restauraţi-o!». «Da. Dacă tot puteţi găsi o
finanţare, de undeva din străinătate, continuă Eugen Deca,
atunci mai bine o demontăm, o restaurăm ca la carte şi o
strămutăm la Bujoreni, la Muzeul Satului». Am încuviinţat. Ideea
era bună, poate singura soluţie viabilă pentru biserica ce nu
mai avea zile multe acolo, fiind tratată cu atâta ignoranţă
şi nepăsare. După o sumară evaluare a situaţiei am
fost toţi trei de acord că o reparaţie in situ era chiar mai
complicată şi, în timp, aflată sub semnul zădărniciei.
Fundaţia monumentului trebuia total refăcută, fapt ce avea
să presupună integrala demontare a construcţiei, restaurarea
şi înlocuirea multor elemente de structură, deci un proces laborios,
îndelungat şi costisitor. De asemenea, nimeni nu putea garanta că,
odată cu reabilitarea monumentului, atitudinea localnicilor şi a
responsabililor de la cultură se va fi schimbat în bine iar biserica ar fi
avut parte de preţuirea meritată. Rămânea ca singură
soluţie viabilă strămutarea şi muzeificarea bisericii. Doar
în acest fel se puteau crea premizele necesare unei atente monitorizări a
condiţiilor de conservare dar şi a unui proces de restaurare în
măsură să recupereze întreaga valoare şi frumuseţe a monumentului.
O întreprindere de o asemenea
anvergură şi atât de specializată mi se părea însă
destul de dificilă pentru fundaţia noastră, un operator
cultural privat, aşa cum suntem uneori «alintaţi», nu
fără ironie şi suspiciuni de
domnii de la minister.
În zilele următoare, în
timpul pauzelor dintre comunicările şi prelegerile simpozionului de
la Bujoreni, am discutat şi cu ceilalţi colegi din fundaţie
despre posibilitatea de a ne înhăma la o asemenea acţiune. Am vorbit
apoi şi cu muzeografii şi restauratorii de la Muzeul Satului Vâlcean,
gazdele simpozioanelor noastre. Oferindu-şi necondiţionat
colaborarea, cu toţii au susţinut că trebuie să facem ceva
pentru salvarea bisericii de la Mreneşti.
Ajunşi la Bucureşti, am
evaluat cu colegii mei posibilităţile fundaţiei HAR de a
subscrie un proiect în cadrul programului de finanţare Cultura 2000, care
să cuprindă ca aplicaţie practică a Atelierelor de
Vară «Tradiţie şi Postmodernitate» salvarea acestui monument.
După elaborarea studiilor şi proiectelor preliminare, după
numeroase discuţii cu specialişti din domeniu am ajuns să
purcedem împreună cu Muzeul Judeţean Vâlcea şi cu partenerii
noştri din Suedia şi Italia la această dificilă dar,
aşa cum aveam să constatăm, extraordinar de interesantă
acţiune: studierea, demontarea, restaurarea şi remontarea la
Muzeul Satului Vâlcean a bisericii de lemn de la Mreneşti-Creţeni.
Din capul locului trebuie să
aduc mulţumiri celor care ne-au încurajat şi sprijinit, lucru
fără de care acest proiect nu ar fi putut măcar să
înceapă, darămite să se materializeze. Un sprijin esenţial
l-am avut din partea arhitectului restaurator Anca Brătuleanu, a colegului
şi prietenului meu, arhitectul Augustin Ioan, care ne-au îndrumat şi
sprijinit în faza de proiectare, din partea muzeografilor Nicolae Georgescu,
Cristina Hănulescu şi Marcel Stoian, din partea criticului şi
istoricului de artă Luiza Barcan, care au realizat documentarea şi
studiul monumentului. Importante învăţăminte le-am
căpătat din discuţiile exploratorii avute cu Vasile Pop şi
Georgeta Iuga de la Universitatea de Meşteşuguri Tradiţionale
din Baia Mare, cunoscători cu de-amănuntul ai tehnicilor şi
procedeelor folosite în construcţiile din lemn, de la restauratorii
şi conservatorii Constantin Costache, Constantin Ţanea, Silvia Popescu,
Ion Oprea şi Mariana Stănescu. Un sprijin la fel de important l-am
primit din partea Consiliului Judeţean Vâlcea, a preşedintelui
şi vicepreşedintelui acestuia, Iulian Comănescu şi,
respectiv, Dumitru Stancu, a filialei vâlcene a Uniunii Artiştilor
Plastici, condusă de pictorul Gheorghe Dican, care, de-a lungul
proiectului ne-a scos din cele mai neaşteptate şi complicate
impasuri. Partea de restaurare şi conservare propriu zisă a fost
realizată cu aportul specialiştilor şi personalului de la Muzeul
Satului Vâlcean: Marian Stroe, Bogdan Bâjbâiac, Lucian Marinescu, Nicolae
Radu, Constantin Stana, Elena Stroe şi Olimpia Bâjbâiac. Nu voi reuşi
să aduc mulţumirile mele tuturor celor care au susţinut cu
entuziasm iniţiativa noastră. Totuşi îi voi aminti, sper
fără a face grave omisiuni, şi pe Ligia Rizea, Sorin Zamfirescu,
Dumitru Crăciunescu, Laurenţiu Bozdoc, Marius şi Violeta
Fulga, Elena şi Constantin
Popescu, Florin Mirică.
Acţiunea de strămutare
şi restaurare a bisericii a debutat cu realizarea la Muzeul Satului
Vâlcean din Bujoreni a unei noi fundaţii, de această dată din
bolovani de râu, aşa cum, după toate probabilităţile, a
fost cea originală. Apoi, mergând la Mreneşti, am procedat la
demontarea lăcaşului, inventarierea şi fotografierea pieselor componente,
pentru ca apoi acestea să fie transportate şi depozitate la Bujoreni.
Elementele care aveau pictură în tempera pe grund subţire –
pereţii şi cupola altarului, piesele catapetesmei şi cele câteva
fragmente de pictură de pe grinzile din pridvor – au fost în prealabil protejate
cu hârtie japon şi ambalate pe timpul transportului în folie cu bule de
aer antişoc.
Procesul de demontare ne-a oferit destul de multe surprize. Structura
bisericii era atât de precară, încât după demontarea
acoperişului – paradoxal, singura componentă care mai asigura
rigiditatea relativă a monumentului – pereţii au început să se
încline periculos către sud şi sud-est. A fost nevoie să proptim
cu bârne întreg edificiul pentru a evita năruirea. Tot atunci s-a
constatat şi proporţia reală a degradării şi atacului
biologic, care a fost de aproximativ 45–50% în loc de 30%, cât se estimase
iniţial. Cu destul de multă greutate au fost recuperate şi
transportate unele piese care trebuiau folosite ca martor pentru
confecţionarea unora noi. Din nefericire, distrugerile pricinuite de
insecte (în două dintre tălpile altarului s-au găsit chiar
colonii de furnici roşii de lemn), putregai şi fungi (am
răsuflat uşuraţi când nu am descoperit celebra ciupercă
merulius!) au afectat în întregime tălpile construcţiei dar şi
grinzile transversale superioare de la altar, naos, pronaos şi pridvor –
toate elemente de structură – dar şi primele 2 grinzi de jos ale
peretelui de sud al navei şi primele 3 ale celui de nord. Şi în
pridvor distrugerile erau mai mari decât păreau la început. Unul dintre
stâlpi fusese cândva înlocuit cu un par iar încă doi erau putrezi chiar la
extremităţi, la cepurile de îmbinare. Unul singur, cel dinspre sud,
era într-o stare relativ bună. La colţul dinspre nord,
îmbinările în coadă de rândunică ale grinzilor peretelui
pronaosului cu cel al părţii de est a pridvorului erau în
proporţie de 90% distruse sau mutilate de nefericita reparaţie din
1942. Întreg monumentul conţinea multe elemente ce se prezentau
sănătoase pe dinafară dar la o examinare mai atentă erau
practic goale pe dinăuntru, având caverne rezultate din acţiunea
insectelor şi putregaiului. Şi surprizele au continuat la Bujoreni,
mai târziu, când am trecut la restaurarea şi reclădirea bisericii.
În podul bisericii, deasupra altarului, a fost găsit piciorul
original al Sfintei Mese, confecţionat din lemn, care, am constatat noi,
fusese înlocuit cu unul de zid tot atunci când fusese realizată şi
fundaţia de cărămidă care a înlocuit-o pe cea de
piatră şi anume imediat după Războiul de
Independenţă din 1877.
La demontarea navei, între grinzile a III-a şi a IV-a de pe latura
de sud, au fost găsite mai multe monede austriece: 1 Kreuzer din 1816 – 3
bucăţi, 1/2 Kreuzer tot din 1816 – 1 bucată (găurit la
margini, probabil introdus între grinzi ca ofrandă dintr-o salbă).
Sub talpa stranei de sud, sub fereastra de pe această latură, s-au
găsit 2 monezi autohtone: 10 Bani din 1867 – 1 bucată şi 5 Bani
din 1906 – 1 bucată împreună cu o monedă otomană din 1839
emisă de sultanul Abdul Mejid. Poziţia şi datarea monezilor
infirmă o legendă locală conform căreia biserica ar fi fost
adusă de pe un alt amplasament în jurul anilor 1870–1880.
Pictura a fost în prealabil protejată. / The painted parts were protected before the removing process. Debitarea materialului şi refacerea tălpilor pe noul amplasament. / Restoring the bedplates on the new foundation site at The Village Museum. |
Sub fundaţia de
cărămidă a laturii de est a altarului au fost descoperite,
îngropate la o adâncime de 45 cm, câteva fragmente ceramice şi un inel de
bronz, probabil o ofrandă adusă de constructorii temeliei.
La partea inferioară a
monumentului restaurarea a fost mai laborioasă, din pricina faptului
că a fost necesară înlocuirea în totalitate a tălpilor,
excepţie făcând, aşa cum am mai precizat, talpa laturii de sud a
altarului. Cu atât mai dificilă a fost această parte, cu cât grinzile
originale care mai erau viabile suferiseră în timp serioase deformări
pricinuite de alunecarea timpurie a fundaţiei şi a
infiltraţiilor de apă care s-au produs după scoaterea bisericii
din cult, în 1926. Cu cât ne apropiam de acoperiş deformările erau
mai mici, desigur, cu excepţia cosoroabelor care, aşa cum am mai
spus, erau foarte degradate.
Mai trebuie precizat că am
urmărit cu atenţie ca, atât la realizarea pieselor ce aveau să
fie înlocuite cât şi, în general, în procesul de remontare a edificiului
să se folosească numai tehnicile şi metodele originare, cu alte
cuvinte, să se lucreze într-un spirit adecvat vechimii monumentului.
Astfel, s-au utilizat la îmbinări numai cuie de lemn din salcâm şi
stejar, fiind eliminate cele de fier cu
care au fost făcute intervenţiile neprofesioniste din ultimele decenii.
Cum am precizat mai înainte, pictura bisericii a fost conservată
urmărindu-se stoparea pulverizării acesteia pe timpul manevrării
pieselor la remontare, urmând ca în primăvara următoare să se
realizeze operaţiunile de consolidare şi restaurare.
In situ şi pe noul
amplasament de la Bujoreni au fost realizate, prin amabilitatea Institutului
Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică (INOE 2000,)
monitorizări ale condiţiilor de umiditate şi temperatură,
urmărindu-se asigurarea unor condiţii optime de conservare a
construcţiei şi a picturii.
În
încheierea acestei prezentări generale nu pot să nu mă gândesc
la satisfacţia pe care am avut-o toţi cei implicaţi direct în
procesul de salvare a monumentului de la Mreneşti atunci când, la
capătul a doar trei luni de muncă (ce-i drept s-a lucrat zi
lumină, inclusiv sâmbetele şi duminicile), am văzut biserica în
picioare pe noul ei amplasament. Fără a exagera câtuşi de
puţin, pot afirma că experienţa pe care am trăit-o a fost
unică. Pe lângă incitantele probleme dezvăluite de activitatea de
documentare şi cercetare, am putut înţelege în procesul de restaurare
şi reclădire a bisericii relaţia indisolubilă care
leagă aspectele concrete, fizice (tehnice şi de procedură) de
cele spirituale (simbolice şi de natură ontologică). Fiecare
element, fiecare piesă din lemn, are atât un rol în alcătuirea
structurii de rezistenţă şi a funcţionalităţii
spaţiului, cât şi unul cu semnificaţii simbolice nebănuit
de profunde, semnificaţii ce merg până la forma şi
substanţa primă universală. Hylemorphismul (hyle=lemn,
materia primă universală, morphe= formă, gr.) unui
asemenea edificiu este exemplar. Nimic nu este în plus. Nimic nu lipseşte.
Nimic nu poate fi substituit sau reconsiderat.
O biserică de lemn ca cea de la Mreneşti-Creţeni este cu
siguranţă cel mai fericit exemplu în care vedem îmbinându-se rigoarea
formală şi spirituală pe care o presupune materialul cu modul
cel mai propice acestuia de a-l folosi.
inapoi________inapoi la cuprins________inainte
previous________back to contents ________next
A
unique experience:
restoring and reassembling at
the Valcea Village Museum the wooden church from Mrenesti-Creteni
Alexandru Nancu
Two years ago,
in a documentation trip organised by HAR Foundation within “Tradition and
Post-modernism” Symposium, we stopped at Mreneşti village, being promised
by Eugen Deca – director of Vâlcea Village Museum – that we would encounter a
special architecture monument dated the 18th century (1771). Our
expectations were met indeed. We
discovered a beautiful wooden church that looked exquisite at first sight, due
to its architectural structure with elements of traditional decoration. Although
some of us were familiar to the monument form related studies, it was only then
we discovered, against the unusual massiveness of its bearings, beams and
walls, the delicate pillars of the porch – decorated with interesting symbols –
the rope surrounding the entire edifice and ending in splendid horse heads, the
door – carved out of a single tree trunk – and also the ingenious construction
solution adopted for the altar dome, so unique for me as regards wooden
constructions.
We were
definitely dealing with a valuable monument, erected by very skilful craftsmen,
but so severely decayed – as we further noticed – that the specialists there
present had serious doubts concerning its life over more than two winters.
According to certain sources, the roof had been repaired at the beginning of
the ‘70-ies, but so poorly that now it was totally compromised, leading to
serious damages at the rafters’ beams, rafters and crossbeams that sustained
the altar and the porch. Inside, the arches sustaining nave’s dome were
displaced and broken, being propped by improvised fir beams, and two wooden
boards of the wall that separated the pronaos and the naos were simply missing.
In fact, the entire wall was out of place, all the fastening elements at the
nave being compromised. The flooring was rotten and the foundation, made of so
named gypsy brick (burnt at
350–450oC) with lime and sand mortar
masonry, was also seriously damaged and misplaced towards south-east and south,
the monument being propped in several places by improvised girders and masonry.
Consequently, the bedplate was partially rotten although being repaired in 1942
together with the roof, this time still according to local financial
possibilities. Moreover, at the time of our arrival, the church was being used
as storing place for wood and junk and, therefore, in order to see the inside,
we had to enter one by one, blearily squeezing in.
Sad and
resigned – thinking that we were again witnessing the destruction of a unique
architecture monument due to the carelessness and the festive-nationalistic
demagogy of due authorities – we returned to Râmnicu Vâlcea. On the way I was
discussing, together with Prof. Radu Florescu and Eugen Deca, about the comical
opposition between the snoring statements of the ministers that succeeded each
other, for the last decade, at the helm of culture (who all stated that the
cultural patrimony would be a priority) and the awfully poor condition of so
many art and architecture monuments all over the country.
At that moment, professor Florescu said: «Sandu dear,
why don’t you, HAR Foundation, do something about it? You are able to procure
funds and lead programs; get money on projects and restore the church!».
«Indeed, continued Eugen Deca, if you can really find some funding, we’d better
dismantle it, restore it by the book and move it to Bujoreni Village Museum ».
I nodded. It was not only an idea, but also maybe the only viable solution for
the dying church. After a brief evaluation of the situation, we all agreed that
a restoration in situ would have been far more complicated: the foundation had
to be entirely remade, which meant dismantling, restoration and replacement of
structure elements – a laborious, long and costly process. Moreover, nobody
could guarantee that, once the church restored, it would receive the due
valuing. The only solution was to move the church in the Village Museum.
Still, I
found this action of such amplitude and specialisation as quite difficult for
our foundation, a private cultural operator, as the gentlemen from the Ministry
are sometimes “fondling” us, not without irony and suspicion.
In the following days, we discussed the eventuality of
initiating such an action with other colleagues within HAR Foundation and with
museologists and conservation officers from Vâlcea Village Museum, who offered
us their support in order to save the church.
Back to Bucharest we assessed HAR possibilities in
subscribing a project within UE Culture 2000 financing program,
comprising – as practical application of Tradition and Post-modernism Summer
Workshops – the action of saving that monument. After the elaboration of
numerous studies and preliminary projects, after discussions with specialists
in the field, together with our partners from Sweden and Italy, we proceeded to
this difficult, yet so interesting task of studying, dismantling, restoring and
reconstructing Mreneşti-Creţeni wooden church.
From the start I would like to bring many thanks to all
those who encouraged and supported us, especially to arch. Anca Bratuleanu and
to my colleague and friend arch. Augustin Ioan – who guided us throughout the
design stage – to the museologists Nicolae Georgescu, Cristina Hanulescu and Marcel
Stoian, and the historian and art critic Luiza Barcan – who all carried out the
documentation and study of the monument. Of a great help were also the
exploratory discussions with Vasile Pop and Georgeta Iuga, from Baia Mare
Traditional Crafts University and with the conservation officers Constantin
Costache, Constantin Ţanea, Silvia Popescu, Ion Oprea and Mariana Stanescu.
An equally important support was provided by Vâlcea County Councel and its
president and vice president – Iulian Comanescu, respectively Dumitru Stancu –
and Vâlcea branch of Professional Fine Artists Association led by the painter
Gheorghe Dican who, throughout the entire project, drew us out of the most
unexpected and difficult deadlocks. At the restoration/conservation stage
participated the specialists and staff of Vâlcea Village Museum: Marian Stroe,
Bogdan Bâjbâiac, Lucian Marinescu, Nicolae Radu, Constantin Stana, Elena Stroe
and Olimpia Bâjbâiac. I could not thank to all those who enthusiastically
supported our initiative. Still, I shall also mention, hopefully without
serious omissions, Ligia Rizea, Sorin Zamfirescu, Dumitru Craciunescu,
Laurentiu Bozdoc, Marius and Violeta Fulga, Elena and Constantin Popescu,
Florin Mirica.
The actual action started with a new foundation at the
Village Museum, foundation made of river stone blocks as, most probably, the
original one had been. Then, at Mreneşti, we dismantled the church, we
took photos and inventoried the parts that were transported and stored at
Bujoreni. The parts comprising tempera painting on thin grounding – walls,
altar dome, altar screen parts and several painting fragments on porch beams –
were previously protected using thin Japanese paper and were wrapped up in
shockproof plastic bags during transportation.
The dismantling process was quite troubling: after
removing the roof, the walls started to dangerously incline towards south and
south-east, so we had to prop the entire edifice with girders so as to avoid
collapse. Only then we were able to notice the real proportion of decay, which
was about 50-55 % instead of 30-35% as initially had been estimated. It was
quite difficult to recover and transport certain pieces that had to be used as
model for manufacturing some new ones. Unfortunately, rottenness, insects and
fungi had totally affected all upper structure elements (bedplate, crossbeams)
and also the first two low beams of the nave southern wall and the first three
ones of the northern wall. The church porch too was more damaged than initially
seemed: a pole had once replaced one of the pillars and other two were rotten
at both joining ends. Just the southern pillar was in a pretty good shape.
At the northern corner, the spigot joints were 90%
destroyed or mutilated by the unfortunate intervention dated 1942. The entire monument
comprised elements that were apparently healthy, but practically empty inside,
having real caverns made by insects and rottenness. The surprises went on
later, at Bujoreni, when we started the restoration and reconstruction.
In the church attic, above the altar, we found the
original wooden leg of the Holy Table which, we found out, had been replaced by
a masonry one right after the Romanian Independence War, in 1877, when the
brick foundation replaced the stone one.
When dismantling the nave, between the third and the
fourth southern beams and under the bedplate of the southern pew, several coins
were found: Austrian Kreuzers dating 1816, respectively local Cents dating 1867
and 1906 and an Ottoman coin dating 1839 issued by Sultan Abdul Mejid. The
coins’ location and dating refutes a local legend according to which the church
was brought from another location around 1870–1880.
Under the brick foundation of altar’s eastern side,
buried at 45 cm depth, several ceramic fragments and a bronze ring were found,
probably an offering made by constructors.
Once the new foundation made and the church pieces
transported and stored, we started to take, out of oak logs, the material
necessary for replacing the compromised parts or the ones that could be saved by
partial replacement. As we had to restore or replace almost 60% of the pieces,
some of which over 9 meters long, and as neither we nor our enthusiastic
partners and sponsors found a frame saw that processed logs over 6 meters long,
we had to use a mechanical log cutting device quite difficult to handle.
Am
folosit pe cât a fost posibil şi materialul vechi. / We used also the old material for some restoration. Continuarea seriei de fotografii Follow
up the photos series č |
We must mention that the basic principle of our entire
activity has been the attempt to recover as many original parts as possible,
provided that the structural ones are viable and able to sustain the edifice.
As well known, concerning the wooden churches, and therefore, ours too, the
compounding elements are also structural elements (excepting the several
decoration elements, although they are also part of the edifice as regards symbolic
signification), fact that makes restoration more difficult, because any
omission or substitution is out of question. Consequently, we sought and
successfully applied solutions that enabled us to use the original wood from
totally compromised parts for the restoration of the pieces that needed only
partial replacement or consolidation, without endangering the solidity of the
monument. In this manner we consolidated and recovered the altar upper
crossbeam, the arches of naos dome (found broken in situ), the altar
southern bedplate (bearing a valuable inscription), the pillars of the entrance
door and a beam located on the northern side of the naos. Some of the beams
appeared in a better condition were consolidated by replacing the compromised
material with a good one, of course, without changing their original
appearance.
The lower part of the monument was more difficult to
restore due to the severe degradation of the bedplates, which had to be
replaced (excepting the one located on the southern side of the altar); the
seriously deformed original beams (deformation caused by the early sliding of
the foundation and water infiltration occurred after 1926) made the task even
more tricky. The closer to the roof we got, the slighter the deformation excepting
rafters’ beams that were, as I already mentioned, severely decayed.
In
conclusion of this general presentation, I am thinking about the satisfaction
felt by us all those who directly involved in the process of saving the
monument from Mreneşti when, at the end of only three months of work (we
actually worked all day long including weekends) we saw the church erected on
its new location and I may say, without exaggerating, that I experienced
something unique.
Besides
the issues revealed by research and documentation, we understood in the process
of restoration and reconstruction the indissoluble relationship that connects
the real, physical aspects (technical and procedural) to the spiritual ones
(symbolic and ontological). Every element, every wooden piece is important in
making up the resistance structure but also in carrying deep symbolical
signification driven up to the prime universal form and substance. The
hylemorphism (hyle=wood, the universal substance, morphe=form,
gr.) of such kind of edifice is exemplary. Nothing is extra. Nothing is
lacking. Nothing can be replaced or reconsidered.
A wooden church like the one from
Mreneşti-Creţeni is, definitely, the best example of how the formal
and spiritual rigour implied by material joins the most favourable way it needs
for becoming.
previous________back to contents ________next