inapoi_________inapoi la cuprins________ inainte
Etimologic, etnografia (gr. ethnos “popor” + graphein, “a descrie”) are semnificaţia de ştiinţă a poporului (în
germană Volkskunde), iar
etnologia (gr. ethnos ”popor”+ logos, cuvânt, vorbire”),
ştiinţa popoarelor (germ. Völkerkunde).
Conceptul de referinţă pentru ambele discipline este acela de popor,
etnologia fiind ştiinţa fenomenelor etnice1.
Etnologia, după T. Herseni,
ar putea studia aproape orice problemă chiar din
domeniul altor ştiinţe, cu condiţia să aibă
legătură cu un popor sau cu mai multe2.
Folclorul este considerat strămoşul
etnologiei europene şi ar fi trebuit să îndeplinească pentru
popoarele civilizate ceea ce a făcut etnologia pentru cunoaşterea
popoarelor “primitive” “ sau “semicivilizate” extraeuropene. În
Ţările Scandinave studiul tradiţiilor populare a precedat
preocupările de etnologie. În Franţa, folcloristica a ocupat un loc
secund, după cercetările etnologice. Cei mai mulţi dintre
autorii clasici englezi reduc folclorul la trei capitole principale:
credinţe, obiceiuri şi literatură populară. În spaţiul
german, folcloristicii i s-a atribuit un domeniu mult mai larg, în care
alături de credinţe, obiceiuri şi literatură populară
este inclusă şi civilizaţia materială: aşezări,
case, port, tehnici tradiţionale, ocupaţii şi artă
populară, dându-i-se numele de Volkskunde (“etnografie”).
Folclorul foloseşte o
metodologie asemănătoare cu cea a etnologiei, deosebirile dintre cele
două discipline fiind de ordinul obiectului de cercetare: “Folclorul
desemnează cercetări care, deşi ţin de societatea observatorului,
fac apel la metode de anchetă şi la tehnici de observaţie de
tipul acelora la care s-a recurs pentru societăţi arhaice”3. Etnologia europeană este
moştenitoarea a două tradiţii intelectuale ale secolului al
XIX-lea: <<folclorul naţionalist>> apărut în perioada “primăverii
popoarelor”, când elitele naţiunilor oprimate de marile puteri îşi
făceau auzită vocea revendicându-şi independenţa, şi
<<antropologia colonială>> care, conform viziunii
evoluţioniste, avea menirea de a civiliza “popoarele sălbatice”4. În plus, studiile de etnografie
şi folclor au fost efectuate în acord cu curentele dominante ale vremii.
Perspectiva raţionalist-evoluţionistă caracteristică Iluminismului a promovat ideologia evoluţionistă
a progresului; folclorul este considerat ca fiind o “supravieţuire”, un
martor al unui trecut revolut ; ulterior în acest sens E. Tylor a formulat
teoria supravieţuirilor. Cealaltă perspectivă este cea
romantică, caracterizată de paseism.
Romantismul consideră că
folclorul vorbeşte despre înţelepciunea relevată poporului,
poporul fiind deţinătorul suprem al forţelor regenerării
unei naţiuni întregi. Curentul dominant al epocii în care apare etnologia
ca ştiinţă a fost evoluţionismul. Etnologia a preluat
ideile iluministe de progres şi de “civilizare a omului de către om”
contribuind şi ea la justificarea expansiunii coloniale. Epoca secolului
al XIX-lea ”nu aparţine doar colonialismului. Este şi ceea ce
asistă la explozia, din toate părţile Europei, a vastei
mişcări a naţionalităţilor şi la ivirea
noţiunii de <<popor>>”5.
Dimitrie Gusti, şeful
Şcolii româneşti de sociologie, considera că etnografia,
folclorul şi antropologia socială
nu puteau fi admise în rândul disciplinelor legitime, întrucât fenomenele
de care se ocupau folcloriştii şi etnografii erau “sociale”
făcând parte din sfera de preocupări ale sociologiei, iar metoda de
cercetare ce trebuia folosită era cea a “monografiei sociologice”, conform
schemei sale întemeiate pe “cadre” şi “manifestări”, “Sociologiile
parţiale” urmând a fi integrate “Sociologiei Generale”. Spre deosebire de
profesorul Gusti, elevul său H. H.
Stahl concepea sociologia “nu ca o sinteză a sociologiilor parţiale,
ci ca o sinteză a disciplinelor sociale particulare, <<sinteză>>
în sensul de luare în considerare şi folosire a tuturora în cursul
operaţiilor de analiză a fenomenelor sociale”6.
Folclorul, etnografia, etnologia
şi antropologia ar putea să aibă un domeniu de cercetare comun,
deosebirile de termeni fiind rezultatul contextului istoric sau al unei simple
ierarhizări.
În
concepţia lui Lévi-Strauss, “Etnografia, etnologia şi antropologia nu
constituie trei discipline diferite sau trei concepţii diferite despre
aceleaşi studii. Ele sunt, de fapt, trei etape sau trei momente ale
aceleiaşi cercetări, iar preferinţa pentru unul sau altul din
aceşti termeni exprimă doar o atenţie predominantă
îndreptată către un tip de cercetare care nu ar putea niciodată
aparţine în mod exclusiv celorlalte două” 7.
Primele preocupări de etnografie
Reprezentanţii Şcolii
Ardelene, în dorinţa lor de a demonstra “romanitatea şi continuitatea
neamului românesc, au căutat mărturii şi în acele <<fapte
istoriceşti moştenite de la romani ce se regăsesc în
obiceiurile, credinţele şi poveştile populare>>. Corifeii
Şcolii Ardelene au fost preocupaţi de cultura populară şi
din dorinţa lor de a găsi rădăcinile unor aspecte
retrograde în cadrul unor credinţe şi practici populare pentru
combaterea şi înlăturarea lor”8.
George Bariţiu a publicat în “Foaie pentru minte inimă şi literatură”, în numărul din 7 mai 1838,
un apel pentru culegerea obiceiurilor şi poveştilor etc.
Interesul pentru cultura
populară îl manifestă şi
intelectualii grupaţi în jurul revistei “Dacia literară”.
În 1852, V. Alecsandri a publicat Poezii populare – Balade (cântice
bătrâneşti), culegeri de folclor, adunate şi prelucrate.
B. P. Haşdeu, în 1877, la solicitarea
Ministerul Învăţământului redactează şi
difuzează chestionarul “Obiceiurile
juridice ale poporului român”. Mai
târziu, în 1884, B. P. Haşdeu redactează şi difuzează un
nou chestionar, “Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba
română”. La cele două chestionare s–au trimis răspunsuri din 738
localităţi din Vechiul Regat şi
din Transilvania.
N.
Densuşianu redactează şi difuzează, în 1893, prima parte a unui
“cestionariu despre tradiţiunile istorice şi antichităţile
terilor locuite de români”. Doi ani mai târziu, în 1895, redactează
şi difuzează partea a II–a a chestionarului alcătuită din
280 de întrebări ce se referă la principalele sărbători de
peste an. Ambele părţi ale chestionarelor au fost difuzate prin
intermediul revizoratelor şcolare. La ele s-au primit răspunsuri din
1111 localităţi din Vechiul Regat şi din Transilvania.
Cercetările au fost valorificate în revistele “Şezătoarea”
şi “Ion Creangă” şi în “Analele Academiei Române” sau în
“Buletinul Societăţii Regale de Geografie”.
După B. P.
Haşdeu, produsul folcloric putea fi poporan,
adică creat de popor, şi popular,
adică de origine cultă, devenit popular prin adoptarea şi
circulaţia lui. Un mare folclorist, autorul unor cărţi de
referinţă privind în special obiceiurile din ciclul vieţii a
fost preotul Simeon Florea Marian care a folosit răspunsurile pe care le-a
primit la chestionarele sale primite din toată ţara.
Înfiinţarea muzeelor
Expoziţia
Internaţională din 1878,
desfăşurată la Paris, pe lângă alte efecte, deschide
competiţia statelor “naţionale” europene în domeniul etnografiei.
Vedeta indiscutabilă a expoziţiei a fost Suedia. Pavilionul suedez
prezentă zeci de manechine costumate, plasate în interioare rustice
reconstituite, cu pereţii împodobiţi cu tablouri reprezentînd peisaje
specific naţionale. “În esenţă, muzeografia etnografică
europeană a ultimelor decenii [ale sec. XIX-lea – n. a.] s-a născut
din modelul suedez. De acum înainte, <<statele naţionale>> se
numără printre principalele atracţii ale marilor expoziţii”9. În România, în anul 1875 a fost
înfiinţat Muzeul Naţional care era alcătuit din patru
secţiuni, una dintre ele fiind consacrată “porturilor
naţionale”. În anul 1906, s-a înfiinţat “Muzeul de Etnografie şi
Artă Populară” cu expunere pavilionară, sub direcţia
lui Al. Tzigara-Samurcaş. În
clădirea acestui muzeu au fost expuse şi construcţii întregi:
Casa lui Antonie Mogoş din Ceauru, Gorj, datată la 1875, şi biserica de la Turea-Cluj,
construită la 175010.
Primul proiect de etnografie în
aer liber a fost realizat la Cluj, în zona Hoia, de către Romulus Vuia, ca
secţiune a Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Expunerea se făcea
atât în pavilion, cât şi în aer liber. Zona reprezentată în muzeu era
cea a Transilvaniei de Nord.
Muzeul din
Cluj a început prin a cumpăra colecţia Orosz. Colecţia a fost
propusă a fi cumpărată în vederea înfiinţării muzeului
românesc de către Sextil Puşcariu în anul 1921.
Între anii 1924–1928, Vuia a
apelat pentru creşterea fondului documentar şi colectarea de obiecte
la membri corespondenţi, “intelectuali
de ţară care dau răspunsuri la chestionarele muzeului
adunând materialuri pentru Arhiva în manuscris, dar în acelaşi timp ne dau concursul lor şi pentru
adunarea obiectelor”11.
R. Vuia voia să realizeze o
“grădină a neamului” în Cluj, după modelul Skansen-ului suedez.
El considera că muzee etnografice se pot organiza doar în centrele
universitare – Bucureşti şi Cluj, unde există specialişti, muzeografi
şi conservatori, în acest fel statul subvenţionând numai două
muzee. La sate s-ar fi putut organiza
mici colecţii didactice. R.
Vuia considera că orice muzeu trebuie să devină un “Institut de
cercetări ştiinţifice” . În 1941, Vuia a propus Ministerului ca
Muzeul de Artă Populară din Bucureşti să devină muzeu
de etnografie, care împreună cu Catedra şi Seminarul de etnografie,
ce urma să fie înfiinţat la
Universitate, devenea un institut central de cercetări etnografice ce
trebuia să coordoneze activitatea
de cercetare din întreaga ţară. A insistat şi pentru
introducerea etnografiei în programa de la şcolile secundare, şcolile
normale şi seminariile teologice.
La
Bucureşti, cercetările profesorului
D.Gusti au avut rol de pionierat atât în ţară cât şi în
străinătate. Aceste cercetări s-au concretizat cu organizarea de
expoziţii temporare, pavilionare, consacrate vieţii sociale şi
culturale populare. Expoziţiile montate în satele sau în sălile
seminarului de sociologie de la Universitatea din Bucureşti s-au dezvoltat
treptat timp de unsprezece ani, reconstituindu-se colţuri de case şi
de interioare ţărăneşti. Aceste expoziţii au evoluat
spre proiectul de înfiinţate a “Muzeului Satului Românesc”, a cărui
expoziţie în aer liber a fost realizată în 1936. Aceasta a fost o realizare deosebită,
dincolo de deficienţele inerente, dacă ţinem seama că
pentru muzeul Skansen de la Stckholm a fost nevoie de o pregătire de 20 de
ani. Muzeul Satului din Bucureşti a fost construit în 1936, cu ocazia
“Lunii Bucureştilor”, pe terenul de lângă lacul Herăstrău,
într-o perioadă foarte scurtă. Lucrările au fost încredinţate lui Henri H. Stahl
şi lui Victor Ion Popa.
Spre deosebire de alte muzee în
aer liber, construite după modelul muzeului Skansen de la Stockholm-Suedia,
Muzeul Satului din Bucureşti a fost conceput de către Dimitrie Gusti
ca muzeu sociologic. În
cercetările de teren, fără a fi ignorate, studiile de artă populară nu erau
principalul obiectiv. În Muzeul social, punerea în evidenţă a
frumuseţii artei populare ţărăneşti era un obiectiv
secundar. Muzeul trebuia să prezinte viaţa tradiţională,
dar şi lumea contemporană. În muzeu au fost aduşi locuitori din
zona de provenienţă a gospodăriilor, care trebuiau să fie
îmbrăcaţi în port ţărănesc şi să-şi
desfăşoare viaţa pe cât posibil ca şi acasă la ei.
Ulterior, datorită incompatibilităţii dintre locuirea
efectivă şi principiile muzeologice de conservare a patrimoniului,
s-a renunţat la această idee.
Marile probleme sociale ale
ţării trebuiau să fie prezentate regulat publicului. D. Gusti
considera că muzeul trebuie să fie un topos central în cultura
naţiunii. El trebuia să fie “un loc unde se depozitează întreaga
zestre de documente autentice colectate în timpul cercetărilor făcute
în sate(…), o permanentă lecţie vie şi instructivă cu
privire la viaţa noastră socială”12.
Prin “muzee”, D. Gusti înţelege
expoziţiile organizate la sfârşitul campaniilor de
cercetări sociologice în diferite sate: “În Fundu Moldovei, într-una din
sălile de clasă ale şcolii de acolo, în anul 1928, am organizat
noi cel dintâi Muzeu al nostru. În toamna aceluiaşi an, în sala
seminarului de sociologie din Bucureşti, am organizat apoi cel dintâi
muzeu deschis publicului cu colecţii din satele Nerej şi Fundu
Moldovei” 13.
În 1929, s-a organizat o odaie
drăguşană completă la seminarul de sociologie, iar în 1930
a fost expusă colecţia efectuată în campania din Runcu - Gorj.
De asemenea, muzee sunt numite şi “toate expoziţiile organizate fie
la sediul căminelor culturale din satele cercetate cu ajutorul echipelor
studenţeşti, fie cele sintetice organizate la Bucureşti în holul
Fundaţiei Principele Carol (1934)
şi Parcul Libertăţii (1935)”14. În 1935 au fost organizate standuri
pentru fiecare tip regional de sat existent. La expoziţia finală, în sălile cele mari ale
Pavilionului Regal din Parcul Carol, s-au reconstituit, în decoruri de teatru,
din pânză şi lemn, 25 de odăi de sate. În 1936, practic în doar
câteva luni, muzeul a fost gata prin munca unor personalităţi
deosebite, discipoli ai lui D. Gusti: H. H. Stahl V. I. Popa, Mac
Constantinescu, şi alţii.
După război, muzeul va
avea un profil clar de etnografie. La conducerea sa este instalat Gheorghe
Focşa, participant la cercetările de teren ale echipelor gustiene.
Acum la muzeu este încadrat personal de specialitate. Necazurile n-au lipsit în
această perioadă. Gheorghe Focşa este acuzat că şi-ar
fi îngropat cămaşa verde de legionar în curtea casei din Moişeni
(cu toate că nu fusese legionar). Paul Petrescu a fost denunţat
pentru a se fi născut în Basarabia şi prin urmare trebuia returnat în
URSS15. La Cluj, Romulus Vuia, directorul
şi întemeietorul Muzeului Etnografic, este schimbat din funcţie şi persecutat în urma publicării,
în anul 1954, a unui articol în care se afirmă că muzeul a purtat de
la început pecetea şovinismului, naţionalismului şi
regionalismului16. După demiterea
lui R. Vuia, direcţiile de evoluţie ale muzeului se hotărau de
la partid.
La 30 septembrie 1952, Comitetul
pentru Aşezăminte Culturale din RPR trimite Muzeului Istorico-Etnografic
al Regiunii Cluj Proiectul de
tematică pentru expoziţia de bază: “Conform acestui Proiect ,Muzeul Istorico-Etnografic al
Regiunii Cluj va dezvolta următoarea tematică: Problema traiului şi
evoluţia societăţii începând cu formarea omului şi până
în zilele noastre.
Prima parte a acestei tematici va
fi arătată în etape mari, marcându-se orânduirea comunei primitive,
orânduirea sclavagistă şi începuturile feudalităţii, cu
cele mai caracteristice obiecte. De aici înainte, având material etnografic
bogat, veţi dezvolta pe larg feudalitatea şi capitalismul. Muzeul
Istorico-Etnografic al Clujului nu poate lăsa la o parte marile mase, prezentând numai suprastructura, costumul
de sărbătoare, ciopliturile în lemn etc. Ci el trebuie să
prezinte viaţa ţăranului oropsit de-a lungul veacurilor,
comparativ cu viaţa chiaburului şi a boierului. Tot aici va fi
arătată exploatarea bisericii, mare deţinătoare de
moşii şi argaţi.
La toate orânduirile se va începe
cu uneltele de producţie. Legat de clasele sociale, se vor arăta
formele luptei de clasă (fuga de pe moşii, incendierea de conace,
răzmeriţe izolate, rebeliuni, răscoale). Fără un plan
grafic bine structurat şi o tematică bine studiată nu se poate
proceda la organizarea unui muzeu
şi cu atât mai puţin pe baza Proiectului
prezentat de d-voastră.
Expoziţia va fi organizată pentru marile mase, pentru cercetători avem depozitul, deci va
trebui să fie aşa fel alcătuită, ca să fie pe
înţelesul tuturor (subl. a.)… Trebuie avut în vedere că Muzeul
are nevoie de un spaţiu, la intrare, unde se va face pavoazarea cu lozinca
zilei”17.
Pentru realizarea
scopului şi a sarcinilor trasate
colectivul muzeului va întocmi
tematica şi planul grafic al muzeului astfel:
a.
Se va prezenta foarte succint comuna primitivă cu
materiale foarte puţine care să scoată în evidenţă
cele mai esenţiale trăsături ale acestei orânduiri: munca în
comun, societatea fără clase, proprietatea comună, relaţii
de ajutor reciproc pentru învingerea forţelor naturii;
b.
Orânduirea sclavagistă va fi prezentată tot
succint şi cu obiecte puţine scoţându-se în evidenţă
principalele caracteristici, împărţirea pe clase sociale,
stăpâni şi sclavi;
c.
Societatea
feudală cu caracteristicile principale, împărţirea în feudali
şi săraci.
Cele trei orânduiri vor forma
partea introductivă pentru înţelegerea cât mai limpede a principiilor
care stau la baza orânduirii
următoare, orânduirea burghezo – moşierească care va fi
amplu prezentată folosindu-se în cât mai mare măsură
colecţiile muzeului.
Exponatele prezentate vor trebui
să lămurească structura de clasă a acestei orânduiri, lupta
de clasă. În acest scop, prezentarea acestei orânduiri va începe cu câteva
interioare: moşieresc,
ţărănesc de chiabur şi de ţăran sărac, muncitoresc, reprezentând toate minorităţile conlocuitoare.
După ce se va prezenta
societatea burghezo–moşierească, Muzeul va prezenta perspectivele
societăţii socialiste de pe teritoriul Transilvaniei>>18.
Şi la Muzeul Satului din
Bucureşti trebuiau să fie ilustrate, pentru “istoria socială”,
case de şerbi, iobagi, clăcaşi, în contrast cu casele
ţăranilor liberi. Astfel de construcţii au fost
achiziţionate după 1948: Dumitra (Alba), bordeiul Drăghiceni
(Olt), casa Zăpodeni (Vaslui). Tot în această perioadă au fost
cumpărate multe obiecte precum şi unele construcţii
impunătoare.
În 1977, prin decretul de
reorganizare a Comitetului Culturii şi Educaţiei Socialiste
(Ministerul Culturii), Muzeul Satului din Bucureşti se unifică cu
Muzeul de Artă Populară, devenind Muzeul Satului şi de Artă
Populară. Această unire a ţinut până în 1990 când se
despart fiecare revenind la statutul
anterior, Muzeul de Artă Populară privind denumirea de Muzeul
Ţăranului Român. Localul ultimului muzeu a aparţinut până
în 1989 Muzeului PCR.
După primul război
mondial, sub conducerea lui D. Gusti, în România întregită s-au făcut
cercetări de sociologie rurală în diferite sate ale României. Între
1925 şi 1936 echipe de studenţi şi specialişti din diferite
ramuri ale ştiinţelor sociale au participat la campaniile
monografice. D. Gusti a creat astfel Şcoala sociologică de la Bucureşti, centrată pe modelul
studiilor monografice.
În perioada
interbelică, nici o altă mişcare ştiinţifică nu a
avut un impact comparabil cu cel al Şcolii de Sociologie de la
Bucureşti. Dimitrie Gusti era titularul catedrei de Sociologie, Etică
şi Politică a Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Tinerii sociologi,
grupaţi în jurul Profesorului Gusti încă din 1925, participă la
campaniile de “monografii sociologice” organizate anual. Principalele campanii monografice
ale Şcolii sociologice au fost: Goicea Mare, Dolj, 1925; Ruşeţu,
Brăila, 1926; Nerej, Vrancea, 1927; Fundu Moldovei, Suceava, 1928;
Drăguş, Braşov, 1929; Runcu, Gorj, 1930; Cornova-Basarabia,
1931. D. Gusti dorea să experimenteze teoria sa sociologică, prin
confruntarea cu realităţile concrete, şi urmărea
cunoaşterea vieţii sociale a satelor şi oraşelor, cu scopul
elaborării unei “Sociologi a Naţiunii”. Gusti elaborează teoria
“manifestărilor” şi “cadrelor” sociale. Ca bază de plecare au
fost alese “manifestările” concrete ale activităţilor umane constând în patru mari grupe:
economice, juridice, administrativ - politice şi spirituale.
“Manifestările” aveau loc în cadrul unor situaţii preexistente,
obiective, numite “cadre condiţionante”, grupate tot în patru categorii:
două “naturale”, mediul geografic (“cosmologic”), fenomenele “biologice”
(grupele “rasiale”) şi două “sociale”, cadrul
“istoric”(generaţia studiată nu este decât continuarea uneia
anterioare) şi cadrul ”psihologic” (de nivel individual şi colectiv).
“Manifestările” sunt rezultatul unor “voinţi sociale”, adică
sunt “acţiuni” deliberate ale oamenilor, în vederea obţinerii unor
anumite scopuri, însă condiţionate de existenţa unor cadre preexistente.
Ideea centrală era, că toate “activităţile” umane erau acte
de “voinţă” în urmărirea unui scop, aceste voinţe fiind
elementul de bază al oricărei societăţi posibile. De aici
teoria “voinţei sociale”. Elementele componente ale vieţii sociale
cercetate au fost numite de către
Gusti “unităţi sociale”.
Monografia a fost o
şcoală de învăţat sociologie. D. Gusti afirmă că
pentru a cunoaşte satul românesc este nevoie de o pregătire de
specialitate adecvată. Spre deosebire de Lucian Blaga care în discursul de
recepţie la Academia Română, susţinea că este suficient
să te naşti la ţară ca să cunoşti satul. Mai mult, pentru D. Gusti sociologia nu se
limita doar la constatarea fenomenelor sociale, ci implica şi acţiunea,
poziţia “etică”. Sociologul trebuia să ia atitudine şi
să făurească planuri “politice” de acţiune socială în
domeniile economic, cultural, demografic, administrativ-politic etc. Sociologia militans era ţelul
final. “Ideea intervenţiei active în viaţa socială a unei
sociologii practice, aplicate (pe care mai târziu H.H. Stahl avea să o numească
<<inginerie socială>>) străbate ca un fir roşu
ansamblul activităţii Şcolii de la Bucureşti” 19. Profesorul Gusti era gata de a primi
şi chiar a încuraja iniţiativele colaboratorilor săi, chiar
şi atunci când păreau schismatice faţă de schema lui. Studiind
Nerejul, “un sat dintr-o regiune arhaică”, H. H. Stahl a elaborat
tehnicile unei “arheologii sociale”, graţie căreia <<monografia sociologică>>
putea ajunge a fi o unealtă de cercetare a trecutului. Aceasta era şi poziţia gustiană iniţială .
Rezultatele cercetărilor se
publicau în două reviste
“Sociologia românească” şi în “Arhiva pentru ştiinţa
şi reforma socială”. Chestionarele nu erau fixe ca cele ale lui Densuşianu
sau ale lui Haşdeu, ci aveau rolul
mai degrabă de aide–mémoire, un ghid de discuţie. Seara erau
şedinţe de planificare cu D. Gusti. Acesta urmărea în
acelaşi timp şi cercetarea, teoria cât şi acţiunea
socială. Prin Institutul Social
Român se punea la dispoziţia lui
D. Gusti cercetători, iar de la catedre veneau studenţi.
O recunoaştere
internaţională a valorii rezultatelor obţinute de Dimitrie Gusti
şi elevii săi a constituit-o faptul că la Bucureşti trebuia
să aibă loc, în 1939, Congresul mondial de sociologie. Din pricina evenimentelor
politice internaţionale, soldate cu izbucnirea războiului al doilea
mondial, congresul a fost amânat, iar după război, când în România
s-a instalat regimul comunist, noile autorităţii nu au mai
acceptat ideea ţinerii lui.
În 1948, sociologia
considerată ştiinţă burgheză a fost interzisă.
Noul regim afirma că nu mai este
nevoie de sociologie întrucât principalele adevăruri fuseseră deja
spuse de marxism-leninism; ”certitudinile” erau preferate cercetărilor
concrete a realităţilor sociale. Unii dintre cei mai buni
colaboratori ai lui Gusti şi-au găsit refugiu la Institutul de
Statistică, alţii în alte discipline sociale, ca sociologii Paul
Petrescu şi Paul H. Stahl deveniţi de nevoie cercetători
ştiinţifici ai artei populare. Unii din membrii Şcolii de
sociologie de la Bucureşti au declarat că fac etnografie şi
artă populară. Pentru aceasta exista o reţea numeroasă de
muzee de etnografie şi de artă populară, precum şi sectoare
de etnografie şi artă populară ale Academiei. Muzeului în aer
liber din parcul Hoia de la Cluj întemeiat de Romulus Vuia i-a fost dată
înfăţişarea actuală de către Valer Butură,
colaborator al Şcolii Gusti. La Academie, tot la Cluj, un rol important
l-a avut Nicolae Dunăre. La Bucureşti, Muzeul Satului a fost condus
până în 1987 de către Gh. Focşa; tot aici a lucrat o perioadă
şi Paul Petrescu. La Iaşi, Muzeul etnografic a fost organizat de Ion
Chelcea, cel de la Sibiu de Cornel Irimie. La Secţia de artă
populară a Institutului de Istoria Artei al Academiei, au lucrat Florea
Florescu, Marcela Focşa, Paul Petrescu şi Paul H. Stahl, toţi
legaţi de tradiţia Şcolii. La Institutul de Etnografie şi Folclor îşi
găsiseră adăpost câţiva din elevii lui Constantin
Brăiloiu, cel care condusese Arhiva
de folclor muzical a societăţi Compozitorilor. Mai târziu, tot
la acest institut va lucra Paul Petrescu, care avea să ducă până
aproape de terminare “Atlasul etnografic” al României20.
În timpul comunismului au apărut foarte multe muzee de
etnografie, în aer liber sau pavilionare, valorificându-se astfel
experienţa cercetărilor de teren din perioada interbelică.
Lucrările din domeniul artei populare şi etnografiei, apărute în
anii dictaturii, sunt “numeroase, multe din ele de bună sau de
excelentă calitate; cele mai importante sunt semnate de foşti colaboratori
sau elevi ai Şcolii sociologice”21.
În 1948, este suprimată
Academia Română. În noua academie o parte din noii membri aveau doar
calitatea că acceptau şi susţineau noua putere politică.
Instituţiile care
sprijiniseră cercetările de teren dispar: Institutul Social Român,
principalul centru de cercetare, Fundaţia Culturală Regală,
principalul finanţator, bibliotecile catedrei de sociologie şi a
Institutului Social Român sunt
confiscate, interzise lecturii, risipite.
În domeniul arhitecturii rustice,
ca şi în alte ramuri ale artei populare s-au publicat opere interesante
tratând aspectele materiale şi ignorând pe cele spirituale.
La publicarea sintezelor de
arhitectură nu s-a permis sintagma de arhitectură
ţărănească românească, ci s-a impus cel de arhitectură
populară românească, casa ţărănească având în
ideologia comunistă o conotaţie negativă, reacţionară.
Pe de o parte ideologia afirma că ţăranii au avut o
viaţă dură, fiind din ce în ce mai exploataţi. Pe de
altă parte, nu trebuia arătat că poporul român a locuit în
mizerabile colibe. Era o contradicţie evidentă între teoriile
oficiale şi directivele CC-ului.
Reproşul primit de P. H. Stahl la publicarea unei cărţi
era: <<Prea multe cocioabe, prea multe cruci şi biserici>>22. Când Paul Stahl a încercat să
publice, câţiva ani mai târziu, un articol despre bordeie, în primul
număr din Revue des Études sud- est
europeénes, i s-a interzis de către cenzorii CC.
Apariţia cărţii Locuinţa ţăranului român,
în 1958, semnată de Paul Petrescu
şi de Paul Stahl a provocat
imediat un scandal. Autorilor li se aduceau următoarele reproşuri:
<<Prezentarea de
locuinţe mizerabile; prezentarea cu prea multă căldură a
icoanelor ţărăneşti (icoanele ţărăneşti
n-au fost acceptate spre publicare decât câţiva ani mai târziu);
explicarea decorului prin motivaţii religioase sau magice (decorul având
bineînţeles o funcţie magico-religioasă, nu era un act neutru,
gratuit); afirmaţia că în Transilvania influenţa occidentală
este evidentă; citarea doar a unei opere sovietice>>23. În ceea ce priveşte
obligativitatea bibliografiei sovietice, motivaţia a fost în primul rând
de conjunctură. După plecarea trupelor sovietice din România, citarea
autorilor sovietici nu mai este obligatorie. Mai mult, o prea deasă invocare
a literaturii de specialitate sovietice devine indezirabilă. După
1948, erau citaţi clasicii marxism-leninismului, la care se adăugauu
şi câţiva autori sovietici, după anii ’60 era suficientă
doar citarea autorilor marxişti-leninişti, întrucât “presiunea cu
caracter <<naţional>> se estompase”24. Soarta cărţilor a fost de foarte multe ori strâns
legată de soarta autorilor lor. După 1948, au fost publicate mii de
pagini cu titlurile autorilor interzişi sau numai unele titluri din opera
altora. În felul acesta o parte importantă a culturii române era
trecută la index. Ani în şir cărţi importante au fost
scoase din circuitul ştiinţific, unele până la 1989.
Interzicerea publicării
funcţiona nu numai retroactiv. În 1956, au apărut două volume
din Arta populară în RPR. Ceramica,
ale autorilor Barbu Slătineanu, P. Petrescu şi Paul H. Stahl.
Întrucât Barbu Slătineanu este arestat pentru că făcea parte dintr-un grup,
împreună cu Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, se adunau
şi citeau literatură, sau mergeau împreună la biserică.
Grav bolnav de diabet, dependent de injecţia zilnică de
insulină, B. Slătineanu moare în închisoarea Jilava la câteva zile de
la arestare. Casa ca şi bogata colecţie de artă a familiei
Slătineanu au fost confiscate. Cele două volume publicate, deşi
nu li se putea aduce un reproş de ordin ideologic, au fost retrase de la
vânzare şi date la topit25.
“Partidul nu avea o politică
clară în domeniul artei populare. Sloganurile care se contraziceau conduceau spre intervenţii
neaşteptate aparent ilogice, logica lor fiind aceea de a răspunde
unei întrebări unice: Este periculos pentru partid?. Întrebare care
prevala faţă de orice element teoretic al propagandei oficiale”26.
Anton Golopenţia, unul dintre
cei mai străluciţi discipoli şi colaboratori ai profesorului
Dimitrie Gusti a fost arestat în 1950
şi supus unui regim de exterminare, moare un an
şi jumătate mai trziu la spitalul penitenciarului
Văcăreşti. Golopenţia a fost considerat de Henri H. Stahl
ca fiind“ cel mai dotat sociolog din
câţi au luat parte la
campaniile noastre sociologice (…)
Golopenţia era (…) o sinteză a mai multora dintre noi: filozof tot atât cât Mircea Vulcănescu, erudit
şi profesor tot atât cât Traian Herseni, investigator deopotrivă cu
mine şi organizator tot atât de
abil ca şi Octavian Neamţu”27.
Anton Golopenţia a fost considerat “duşman al poporului” şi
întemniţat fără să fie judecat. Echipierii
menţionaţi de H. H. Stahl ca şi alţii, inclusiv Dimitrie
Gusti, au trebuit să facă faţă marginalizării, persecuţiilor
şi cvasi-imposibilităţii de a-şi exercita profesia.
Unul dintre cei mai harnici
colaboratori ai profesorului Gusti, basarabeanul Petre Ştefănucă
este arestat de autorităţile sovietice la 9 octombrie 1940 şi,
fiind acuzat de românofilism şi imperialism, este condamnat la moarte prin
împuşcare şi confiscarea întregului material ştiinţific.
Profesorul D. Gusti, fost ministru al Instrucţiunii, Cultelor
şi Artelor şi apoi
preşedinte al Academiei Române, a fost gonit din casă, iar
biblioteca i-a fost confiscată. A fost adăpostit de un fost
monografist. Preşedinte al
Societăţii Româno-Americane, dar şi vicepreşedinte al ARLUS
(Societatea pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), D.
Gusti trebuie să se apere, de acuzaţiile ce i se aduceau, printr-un
memoriu prin care afirma că nu este “fascist sau reacţionar”. Avea
să moară în curând, datorită condiţiilor grele de
viaţă, atacurilor politice la care era supus, desfiinţării
catedrei de sociologie28. Un
alt exemplu de prohibiţie a laturii spirituale a subiectelor
cărţilor publicate o constituie lucrarea lui Valeriu Butură
legată de botanica ţărănească: i s-a permis publicarea
doar a aspectelor legate de alimentaţie, vopselurile din plante,
medicină, eliminându-se tot ceea ce avea atingere cu credinţele
păartea interzisă fiind publicată mai târziu de profesorul Paul
H. Stahl în Franţa.
Momentul de cotitură
ideologică în interiorul PCR îl reprezintă anul 1971, marcat de
“tezele din iulie” şi de cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu la plenara
CC al PCR din noiembrie, care venea după scurta liberalizare dintre anii
1965-1971. Acum este atacat “spiritul mic- burghez”, “ploconirea faţă
de ceea ce este străin şi mai cu seamă faţă de ceea ce
este produs în occident”. “Statul clasei muncitoare are dreptul să se amestece
şi în literatură şi în muzică şi în arta
plastică”. De asemenea, în ştiinţele sociale trebuia să se
introducă “spiritul muncitoresc” în locul celui “intelectualist
funcţionăresc”29.
După 1971 are loc o politizare accentuată a culturii, rezervându-i-se
tot mai mult un rol ancilar pe lângă ideologie. Citarea operelor lui
Nicolae Ceauşescu, măcar la începutul şi la sfârşitul
studiilor, devine ceva obişnuit. Cuvântul cel mai important de spus îl au
activiştii, mulţi dintre ei formaţi la Academia de Partid
“Ştefan Gheorghiu”. “ Noua clasă se deosebea întrucâtva de
pătura culturnicilor anilor ’50, mai întâi la cantitate, fiind deosebit de
numeroasă. Apoi şi la calitate. Activistul primilor ani de după
<<eliberare>> are încă respectul culturii, el face efortul de
a fi acceptat, îşi caută legitimitatea prin oarecari strădanii
culturale, nu întotdeauna reuşite, dar în orice caz respectabile; se
străduieşte să fie un profesionist, un om de meserie, măcar
ca aparenţă, nu numai un activist”30.
În 1971, Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (Ministerul
Culturii) îşi schimbă titulatura în
Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Noua denumire a
ministerului exprimă şi ea, în mod elocvent, accentul pus pe
“fermitatea ideologică” în domeniul cultural. Preşedinte al CCES este
investit Dumitru Popescu (1971-1977), care un timp a îndeplinit şi funcţia de secretar cu propaganda al CC
al PCR. Toţi funcţionarii din minister trebuiau să fie membri de
partid, iar evidenţa acestora (şi plata cotizaţiei) era
ţinută de Secţia de evidenţă a PCR. Principala
sarcină a CCES-ului era să fie un instrument de propagandă,
trebuind să “diriguiască” cultura conform “indicaţiilor” şi
“documentelor de partid şi de stat”. Acum instituţiile subordonate
(teatre, muzee, biblioteci) sunt trecute la administraţiile locale în
subordinea directă a comitetelor judeţene pentru cultură şi
educaţie socialistă. Aceste CJCS erau conduse şi ele de un
preşedinte, însă erau subordonate direct secretarului cu propaganda,
numărul doi în ierarhia de partid a judeţelor (numărul unu fiind
prim-secretarul de partid).
În subordonarea CCES a rămas
doar Institutul de Etnografie şi folclor. Ca şi istoria, etnografia
este din ce în ce mai mult instrumentalizată de partid pentru a dovedi
continuitatea poporului şi unitatea sa indestructibilă cu partidul
şi conducătorul său. Institutul era tutelat de CCES prin
Direcţia culturii de masă, trebuind să-şi aducă o
contribuţie importantă la organizarea fazelor festivalului
“Cântării României”. De asemenea, institutul a primit sarcina de a
alcătui scenarii pentru evenimentele sociale importante din viaţa
omului: naşterea, căsătoria (înmormântării nu i se
acordă atenţie ştiut fiind optimismul programatic al regimului
comunist). Aceste scenarii din fericire nu au fost puse niciodată în
practică. În 1995, un autor care a lucrat în domeniul culturii
publică o carte în care printre altele “prezintă spre informare o
serie de scenarii orientative pentru organizarea unor sărbători”,
atât din ciclul vieţii cât şi sărbători de peste an31.
Reproducerea amplă a unor astfel de scenarii dovedeşte că în
unele cazuri asemenea preocupări au fost serioase (şi asumate).
Textele sunt marcate de neverosimil şi de …umor involuntar:
“Naşterea (acordarea numelui)
La înscrierea în registrul
stării civile(…)părinţii să fie sfătuiţi să
dea copilului prenume de origine românească (…) la îndemâna
părinţilor să existe un indice de nume tradiţionale
româneşti (…). După două-trei luni de la înregistrare (…),
să aibă loc un ceremonial la care să participe părinţii
şi copiii născuţi în acest interval de timp, precum şi
naşii, rude, prieteni, colegi. Sărbătoarea urmează să
se desfăşoare într-o sală afectată acestui scop, frumos
împodobită cu elemente decorative tradiţionale. Ofiţerul
stării civile urmează să îmbrace, pentru această ocazie,
costumul festiv şi să poarte eşarfa tricoloră. Principalele
momente ale ceremonialului sărbătoresc ar putea fi următoarele:
intonarea imnului de stat (magnetofon, pick-up); copiii sunt aduşi în
faţa ofiţerului stării civile purtaţi de naş,
însoţiţi de părinţi; ofiţerul stării civile
rosteşte o formulă solemnă prin care copilul este confirmat ca
cetăţean al României şi membru al comunităţii respective
(…) ofiţerul stării civile urează noilor născuţi
să devină cetăţeni leali ai României; părinţii
rostesc un legământ prin care se obligă să crească şi
să educe copilul în spiritul tradiţiilor şi legilor
ţării. Cu această ocazie, să se înmâneze
părinţilor o felicitare protocolar-festivă(…),
părinţii vor primi (…) felicitări şi urări (momentul
se va desfăşura pe un fond muzical adecvat)…”32 Căsătoria ar trebui să
se desfăşoare, conform autorului citat, cam după acelaşi tipic. Un rol important în propaganda
oficială a partidului l-a deţinut cântecul popular, prelucrat conform
necesităţilor ideologice
devenind tot mai prezent în mass-media şi festivaluri.
“<<Folclorul nou>>,
melodiile nu se creează (…) Textele, fără îndoială.
Fără îndoială aceste texte, care sunt foarte jucăuşe
şi care corespund anumitor necesităţi politice. Şi asta-i
foarte important. E foarte important, cum şi astăzi vezi că se
adună oameni din toate părţile, şi aceşti oameni
cântă, a, să zic aşa, condeierii? aşa numiţii
condeieri, schimbă textele nu schimbă muzica(…). Aşa-numitul
folclor nou”33. Cântecul, folclorul
nou este domeniul de activitate al celor care se ocupă cu mişcarea
culturală de masă. În anii ’60 apar o mulţime de culegeri de
cântece noi ale caselor regionale ale creaţiei populare. În studiul
introductiv al unei culegeri de folclor nou, se vorbeşte despre funcţia
pe care o are acest nou gen de folclor: “De îndată ce creatorii populari
s-au angajat în lupta pentru făurirea orânduirii democrate populare,
cântecele lor au căpătat o funcţie social-estetică mai
directă. Rolul pe care îl joacă cântecul popular nou în
schimbările economice şi sociale din satele noastre, în schimbarea
profilului moral al oamenilor, a rămas una din trăsăturile
esenţiale. Această trăsătură s-a întărit pe
măsura clarificării concepţiei politice a creatorilor şi
s-a adâncit o dată cu înţelegerea mai profundă a noilor
realităţi din ţară, a marilor evenimente la care au
participat, a marilor înfăptuiri la care au contribuit”, de asemenea,
“noua creaţie populară nu se bazează numai pe tradiţia
folclorică sătească, ci preia şi duce mai departe,
funcţional şi ideologic, cea mai înaintată tradiţie a
folclorului nostru, tradiţia cântecului muncitoresc revoluţionar”34.
Tematica poetică este
puternic marcată de proletcultism. În studiul introductiv sunt citate
şi câteva versuri dedicate partidului:
“În miezul oraşului,/ E casa
partidului,/ Inima poporului (…)/ Peste creştet să
vestească/Minunea muncitorească/Şi să ducă peste
grui/Cuvântul partidului”(…)
“Iar partidul neînvins/ Drum de
aur ne-a deschis./ Şi ne duce frăţioare,/ Către comunista
zare”35.
Multe din poezii vorbesc despre viaţa grea a “claselor exploatate” şi
laudă binefacerile regimului comunist, care i-a făcut pe
ţărani şi muncitori stăpâni pe munca lor:
“Frunzuliţă rar
mărar/ Neica-al meu a fost văcar,/ Păzea crucea-averilor/ Vitele
boierilor. / Şi iar verde măr rotat/ nu era atunci în sat/ Mai urât
şi mai amar/ Decât traiul de văcar,/ Că umbla prin ploi şi
vânt /Numa-n zdrenţe şi flămând/Şi umbla prin ger cumplit/
Necăjit şi umilit./ Frunzuliţă de-alior/ Badea-al meu
e-îngrijitor/ Stă cu drag şi zi şi noapte/ Lângă vacile cu
lapte/ Le hrăneşte după carte/ Cu siloz şi concentrate/ Le
hrăneşte cu migală/ Le adapă, le ţesală,/ Şi
le scoate la plimbare/ Ca pe nişte domnişoare…36”. O trăsătură
importantă a multor lucrări publicate în domeniul
ştiinţelor socio-umane este de a fi “pe linie”, de a avea o
finalitate partinică. Cu toate, acestea, în domeniul etnografiei,
dacă se dă la o parte balastul ideologic, ele pot fi folosite cu
folos.
Voi încheia citând cuvintele
profesorului Paul H. Stahl prin care se vede că ştiinţa îşi
urmează drumul său chiar dacă
uneori a fost rătăcit
şi cel mai adesea sinuos: “Trebuie adăugat că cei ce au studiat
artele populare fără a acţiona deschis, fără să
vrea să provoace, erau mereu tentaţi să devieze de la linia
oficială pentru a se apropia de adevărul faptelor” 37.
inapoi_________inapoi la cuprins________
inainte
1 Traian
Herseni, Problema metodei în etnologie, în
R. Vulcănescu (coord), Introducere
în etnologie, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 173.
2 Ibidem.
3 Claude
Lévi-Strauss, Antropologie
structurală, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p.435.
4 Marianne
Mesnil, Assia Popova, Etnologul între
şarpe şi balaur. Eseuri de
mitologie balcanică, Bucureşti, Editura Paideia, 1997, pp. 43-45.
5 Ibidem p.22.
6 H. H. Stahl, Amintiri, gânduri…, Bucureşti, Ed. Minerva, 1981. p.138 -139.
7 Claude
Lévi-Strauss, op. cit, p.430.
8 Ioan
Toşa, Simona Munteanu, Muzeul Etnografic al Transilvaniei - Opt decenii de activitate în serviciul
etnografiei româneşti 1922 – 2002, Cluj – Napoca, Editura Mediamira, 2001, p. 7.
9 Anne–Marie Thiesse, Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII – XX, Iaşi, Ed. Polirom,
2000, p. 144.
10 Al.
Tzigara-Samurcaş. Musee National Carol I. Catalogue de la section d’art
paysan Bucarest, 1937.
11 Ioan Toşa,op. cit., p. 40.
12 D. Gusti, Muzeul Satului Românesc, în revista “Sociologie românească”,
anul I, nr 5, mai 1936, p. 3.
13 Ibidem, pp. 3-4.
14 Gh.
Focşa, 1971, Muzeul Satului din
Bucureşti, în “Muzee cu
caracter etnografic – sociologic din România”,
Ed. Muzeul Brukenthal – Sibiu, 1971, p. 75.
15 Paul H. Stahl, L’école sociologique de Bucarest. Les survivances, “Martor”, III,
1998, Bucureşti. p.38.
16 Ioan Toşa, op. cit., p. 189.
17 Apud Ibidem,
pp. 186- 187.
18 Ibidem, pp. 187-188.
19 Paul H.
Stahl, Şcoala sociologică de la
Bucureşti. Sociologia şi istoria, în “Revista Română de
Sociologie”, Serie nouă, anul XII , nr. 3-4, Bucureşti, 2001, p.252.
20 Antropologul
american G. P. Murdock înfiinţează revista “Ethnology” în paginile
căreia va fi publicat şi Ethnographic
Atlas, 1967.
21 Paul H. Stahl,
op. cit., p.250.
22 Paul H. Stahl, L’école…,p. 41.
23 Ibidem, p. 40.
24 Paul H.
Stahl, Şcoala sociologică …,
p.250.
25 Paul H. Stahl, L’école…,p.41
26 Ibidem, p.42.
27 Henri H.
Stahl, op. cit. , p. 292.
28 Paul H.
Stahl, Şcoala sociologică…,
p.249.
29 N.
Ceauşescu, Expunere la consfătuirea cu activul de partid din domeniul
ideologiei, 9 iulie 1971; România…,6, pp.222-251, apud Vlad Georgescu,
Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români.1944-1977,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.
30 Vlad Georgescu,
Politică şi istorie. Cazul
comuniştilor români. 1944-1977, Bucureşti, Editura Humanitas,
1991, p. 85.
31 Vasile Golban, Dimensiunea etico-estetică a
sărbătorii, Piatra Neamţ, Casa de editură Panteon,1995.
32 Ibidem,
p.102
33 Harry
Brauner, intervievat de Zoltan Rostás,
în Istorisiri monografice, “Revista Română de Sociologie”, serie
nouă, anul XII, nr 3-4, Bucureşti, 2001, p.362.
34 Ioan
Meiţoiu (ediţie alcătuită şi îngrijită de…),
studiu introductiv de prof. univ. Mihai Pop,
Folclor poetic nou, Bucureşti, Comitetul de Stat pentru Cultură
şi Artă, Casa Centrală a Creaţiei Populare, 1965, pp.14 -15
35 Ibidem, p.21.
36 Ibidem, p.367.
37 Paul H.
Stahl, L’école…, p. 42.