inapoi_________inapoi la cuprins________ inainte

 

 

 

Etnologia românească – origini şi evoluţii

De la vârsta romantică la perioada comunistă

 

 

Constantin PETRE

 

 

 

 

Folclor, etnografie, etnologie

 

Etimologic, etnografia (gr. ethnos “popor” + graphein, “a descrie”) are semnificaţia de ştiinţă a poporului (în germană Volkskunde), iar etnologia (gr. ethnos ”popor”+ logos, cuvânt, vorbire”), ştiinţa popoarelor (germ. Völkerkunde). Conceptul de referinţă pentru ambele discipline este acela de popor, etnologia fiind ştiinţa fenomenelor etnice1.

Etnologia, după T. Herseni, ar  putea studia  aproape orice problemă chiar din domeniul altor ştiinţe, cu condiţia să aibă legătură cu un popor sau cu mai multe2.

Folclorul este considerat strămoşul etnologiei europene şi ar fi trebuit să îndeplinească pentru popoarele civilizate ceea ce a făcut etnologia pentru cunoaşterea popoarelor “primitive” “ sau “semicivilizate” extraeuropene. În Ţările Scandinave studiul tradiţiilor populare a precedat preocupările de etnologie. În Franţa, folcloristica a ocupat un loc secund, după cercetările etnologice. Cei mai mulţi dintre autorii clasici englezi reduc folclorul la trei capitole principale: credinţe, obiceiuri şi literatură populară. În spaţiul german, folcloristicii i s-a atribuit un domeniu mult mai larg, în care alături de credinţe, obiceiuri şi literatură populară este inclusă şi civilizaţia materială: aşezări, case, port, tehnici tradiţionale, ocupaţii şi artă populară, dându-i-se numele de Volkskunde (“etnografie”).

Folclorul foloseşte o metodologie asemănătoare cu cea a etnologiei, deosebirile dintre cele două discipline fiind de ordinul obiectului de cercetare: “Folclorul desemnează cercetări care, deşi ţin de societatea observatorului, fac apel la metode de anchetă şi la tehnici de observaţie de tipul acelora la care s-a recurs pentru societăţi arhaice”3. Etnologia europeană este moştenitoarea a două tradiţii intelectuale ale secolului al XIX-lea: <<folclorul naţionalist>> apărut în perioada “primăverii popoarelor”, când elitele naţiunilor oprimate de marile puteri îşi făceau auzită vocea revendicându-şi independenţa, şi <<antropologia colonială>> care, conform viziunii evoluţioniste, avea menirea de a civiliza “popoarele sălbatice”4. În plus, studiile de etnografie şi folclor au fost efectuate în acord cu curentele dominante ale vremii. Perspectiva raţionalist-evoluţionistă  caracteristică Iluminismului a promovat ideologia evoluţionistă a progresului; folclorul este considerat ca fiind o “supravieţuire”, un martor al unui trecut revolut ; ulterior în acest sens E. Tylor a formulat teoria supravieţuirilor. Cealaltă perspectivă este cea romantică, caracterizată de paseism.

Romantismul consideră că folclorul vorbeşte despre înţelepciunea relevată poporului, poporul fiind deţinătorul suprem al forţelor regenerării unei naţiuni întregi. Curentul dominant al epocii în care apare etnologia ca ştiinţă a fost evoluţionismul. Etnologia a preluat ideile iluministe de progres şi de “civilizare a omului de către om” contribuind şi ea la justificarea expansiunii coloniale. Epoca secolului al XIX-lea ”nu aparţine doar colonialismului. Este şi ceea ce asistă la explozia, din toate părţile Europei, a vastei mişcări a naţionalităţilor şi la ivirea noţiunii de <<popor>>”5.

Dimitrie Gusti, şeful Şcolii româneşti de sociologie, considera că etnografia, folclorul şi antropologia socială  nu puteau fi admise în rândul disciplinelor legitime, întrucât fenomenele de care se ocupau folcloriştii şi etnografii erau “sociale” făcând parte din sfera de preocupări ale sociologiei, iar metoda de cercetare ce trebuia folosită era cea a “monografiei sociologice”, conform schemei sale întemeiate pe “cadre” şi “manifestări”, “Sociologiile parţiale” urmând a fi integrate “Sociologiei Generale”. Spre deosebire de profesorul Gusti, elevul său  H. H. Stahl concepea sociologia “nu ca o sinteză a sociologiilor parţiale, ci ca o sinteză a disciplinelor sociale particulare, <<sinteză>> în sensul de luare în considerare şi folosire a tuturora în cursul operaţiilor de analiză a fenomenelor sociale”6.

Folclorul, etnografia, etnologia şi antropologia ar putea să aibă un domeniu de cercetare comun, deosebirile de termeni fiind rezultatul contextului istoric sau al unei simple ierarhizări.

      În concepţia lui Lévi-Strauss, “Etnografia, etnologia şi antropologia nu constituie trei discipline diferite sau trei concepţii diferite despre aceleaşi studii. Ele sunt, de fapt, trei etape sau trei momente ale aceleiaşi cercetări, iar preferinţa pentru unul sau altul din aceşti termeni exprimă doar o atenţie predominantă îndreptată către un tip de cercetare care nu ar putea niciodată aparţine în mod exclusiv celorlalte două” 7.

 

Primele preocupări de etnografie

 

Reprezentanţii Şcolii Ardelene, în dorinţa lor de a demonstra “romanitatea şi continuitatea neamului românesc, au căutat mărturii şi în acele <<fapte istoriceşti moştenite de la romani ce se regăsesc în obiceiurile, credinţele şi poveştile populare>>. Corifeii Şcolii Ardelene au fost preocupaţi de cultura populară şi din dorinţa lor de a găsi rădăcinile unor aspecte retrograde în cadrul unor credinţe şi practici populare pentru combaterea şi înlăturarea lor”8. George Bariţiu a publicat în “Foaie pentru minte inimă şi  literatură”, în numărul din  7 mai 1838,  un apel pentru culegerea obiceiurilor şi poveştilor etc.

Interesul pentru cultura populară îl manifestă şi  intelectualii grupaţi în jurul revistei “Dacia literară”.

În 1852, V. Alecsandri a publicat Poezii populare – Balade (cântice bătrâneşti), culegeri de folclor, adunate şi prelucrate.

B. P. Haşdeu, în 1877, la solicitarea Ministerul Învăţământului redactează şi

difuzează chestionarul “Obiceiurile juridice ale  poporului român”. Mai târziu, în 1884, B. P. Haşdeu redactează şi difuzează un nou chestionar, “Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română”. La cele două chestionare s–au trimis răspunsuri din 738 localităţi din Vechiul Regat şi  din Transilvania.

N. Densuşianu redactează şi difuzează, în 1893, prima parte a unui “cestionariu despre tradiţiunile istorice şi antichităţile terilor locuite de români”. Doi ani mai târziu, în 1895, redactează şi difuzează partea a II–a a chestionarului alcătuită din 280 de întrebări ce se referă la principalele sărbători de peste an. Ambele părţi ale chestionarelor au fost difuzate prin intermediul revizoratelor şcolare. La ele s-au primit răspunsuri din 1111 localităţi din Vechiul Regat şi din Transilvania. Cercetările au fost valorificate în revistele “Şezătoarea” şi “Ion Creangă” şi în “Analele Academiei Române” sau în “Buletinul Societăţii Regale de Geografie”.

      După B. P. Haşdeu, produsul folcloric putea fi poporan, adică creat de popor, şi popular, adică de origine cultă, devenit popular prin adoptarea şi circulaţia lui. Un mare folclorist, autorul unor cărţi de referinţă privind în special obiceiurile din ciclul vieţii a fost preotul Simeon Florea Marian care a folosit răspunsurile pe care le-a primit la chestionarele sale primite din toată ţara.

 

Înfiinţarea muzeelor

 

Expoziţia Internaţională  din 1878, desfăşurată la Paris, pe lângă alte efecte, deschide competiţia statelor “naţionale” europene în domeniul etnografiei. Vedeta indiscutabilă a expoziţiei a fost Suedia. Pavilionul suedez prezentă zeci de manechine costumate, plasate în interioare rustice reconstituite, cu pereţii împodobiţi cu tablouri reprezentînd peisaje specific naţionale. “În esenţă, muzeografia etnografică europeană a ultimelor decenii [ale sec. XIX-lea – n. a.] s-a născut din modelul suedez. De acum înainte, <<statele naţionale>> se numără printre principalele atracţii ale marilor expoziţii”9. În România, în anul 1875 a fost înfiinţat Muzeul Naţional care era alcătuit din patru secţiuni, una dintre ele fiind consacrată “porturilor naţionale”. În anul 1906, s-a înfiinţat “Muzeul de Etnografie şi Artă Populară” cu expunere pavilionară, sub direcţia lui  Al. Tzigara-Samurcaş. În clădirea acestui muzeu au fost expuse şi construcţii întregi: Casa lui Antonie Mogoş din Ceauru, Gorj, datată  la 1875, şi biserica de la Turea-Cluj, construită la 175010.

Primul proiect de etnografie în aer liber a fost realizat la Cluj, în zona Hoia, de către Romulus Vuia, ca secţiune a Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Expunerea se făcea atât în pavilion, cât şi în aer liber. Zona reprezentată în muzeu era cea a Transilvaniei de Nord.

Muzeul din Cluj a început prin a cumpăra colecţia Orosz. Colecţia a fost propusă a fi cumpărată în vederea înfiinţării muzeului românesc de către Sextil Puşcariu în anul 1921.

Între anii 1924–1928, Vuia a apelat pentru creşterea fondului documentar şi colectarea de obiecte la membri corespondenţi, “intelectuali  de ţară care dau răspunsuri la chestionarele muzeului adunând materialuri pentru Arhiva în manuscris,  dar în acelaşi timp ne dau concursul lor şi pentru adunarea obiectelor”11. R.  Vuia voia să realizeze o “grădină a neamului” în Cluj, după modelul Skansen-ului suedez. El considera că muzee etnografice se pot organiza doar în centrele universitare – Bucureşti şi Cluj, unde există specialişti, muzeografi şi conservatori, în acest fel statul subvenţionând numai două muzee. La sate s-ar fi putut organiza  mici  colecţii didactice. R. Vuia considera că orice muzeu trebuie să devină un “Institut de cercetări ştiinţifice” . În 1941, Vuia a propus Ministerului ca Muzeul de Artă Populară din Bucureşti să devină muzeu de etnografie, care împreună cu Catedra şi Seminarul de etnografie, ce  urma să fie înfiinţat la Universitate, devenea un institut central de cercetări etnografice ce trebuia să  coordoneze activitatea de cercetare din întreaga ţară. A insistat şi pentru introducerea etnografiei în programa de la şcolile secundare, şcolile normale şi seminariile teologice.

La Bucureşti, cercetările profesorului  D.Gusti au avut rol de pionierat atât în ţară cât şi în străinătate. Aceste cercetări s-au concretizat cu organizarea de expoziţii temporare, pavilionare, consacrate vieţii sociale şi culturale populare. Expoziţiile montate în satele sau în sălile seminarului de sociologie de la Universitatea din Bucureşti s-au dezvoltat treptat timp de unsprezece ani, reconstituindu-se colţuri de case şi de interioare ţărăneşti. Aceste expoziţii au evoluat spre proiectul de înfiinţate a “Muzeului Satului Românesc”, a cărui expoziţie în aer liber a fost realizată în 1936.  Aceasta a fost o realizare deosebită, dincolo de deficienţele inerente, dacă ţinem seama că pentru muzeul Skansen de la Stckholm a fost nevoie de o pregătire de 20 de ani. Muzeul Satului din Bucureşti a fost construit în 1936, cu ocazia “Lunii Bucureştilor”, pe terenul de lângă lacul Herăstrău, într-o perioadă foarte scurtă. Lucrările  au fost încredinţate lui Henri H. Stahl şi lui Victor Ion Popa.

Spre deosebire de alte muzee în aer liber, construite după modelul muzeului Skansen de la Stockholm-Suedia, Muzeul Satului din Bucureşti a fost conceput de către Dimitrie Gusti ca muzeu sociologic. În  cercetările de teren, fără a  fi ignorate, studiile de artă populară nu erau principalul obiectiv. În Muzeul social, punerea în evidenţă a frumuseţii artei populare ţărăneşti era un obiectiv secundar. Muzeul trebuia să prezinte viaţa tradiţională, dar şi lumea contemporană. În muzeu au fost aduşi locuitori din zona de provenienţă a gospodăriilor, care trebuiau să fie îmbrăcaţi în port ţărănesc şi să-şi desfăşoare viaţa pe cât posibil ca şi acasă la ei. Ulterior, datorită incompatibilităţii dintre locuirea efectivă şi principiile muzeologice de conservare a patrimoniului, s-a renunţat la această idee.

Marile probleme sociale ale ţării trebuiau să fie prezentate regulat publicului. D. Gusti considera că muzeul trebuie să fie un topos central în cultura naţiunii. El trebuia să fie “un loc unde se depozitează întreaga zestre de documente autentice colectate în timpul cercetărilor făcute în sate(…), o permanentă lecţie vie şi instructivă cu privire la viaţa noastră socială”12. Prin “muzee”, D. Gusti înţelege  expoziţiile organizate la sfârşitul campaniilor de cercetări sociologice în diferite sate: “În Fundu Moldovei, într-una din sălile de clasă ale şcolii de acolo, în anul 1928, am organizat noi cel dintâi Muzeu al nostru. În toamna aceluiaşi an, în sala seminarului de sociologie din Bucureşti, am organizat apoi cel dintâi muzeu deschis publicului cu colecţii din satele Nerej şi Fundu Moldovei” 13.

În 1929, s-a organizat o odaie drăguşană completă la seminarul de sociologie, iar în 1930 a fost expusă colecţia efectuată în campania din Runcu - Gorj. De asemenea, muzee sunt numite şi “toate expoziţiile organizate fie la sediul căminelor culturale din satele cercetate cu ajutorul echipelor studenţeşti, fie cele sintetice organizate la Bucureşti în holul Fundaţiei Principele Carol (1934)  şi Parcul Libertăţii (1935)”14. În 1935 au fost organizate standuri pentru fiecare tip regional de sat existent. La  expoziţia finală, în sălile cele mari ale Pavilionului Regal din Parcul Carol, s-au reconstituit, în decoruri de teatru, din pânză şi lemn, 25 de odăi de sate. În 1936, practic în doar câteva luni, muzeul a fost gata prin munca unor personalităţi deosebite, discipoli ai lui D. Gusti: H. H. Stahl V. I. Popa, Mac Constantinescu, şi alţii.

După război, muzeul va avea un profil clar de etnografie. La conducerea sa este instalat Gheorghe Focşa, participant la cercetările de teren ale echipelor gustiene. Acum la muzeu este încadrat personal de specialitate. Necazurile n-au lipsit în această perioadă. Gheorghe Focşa este acuzat că şi-ar fi îngropat cămaşa verde de legionar în curtea casei din Moişeni (cu toate că nu fusese legionar). Paul Petrescu a fost denunţat pentru a se fi născut în Basarabia şi prin urmare trebuia returnat în URSS15. La Cluj, Romulus Vuia, directorul şi întemeietorul Muzeului Etnografic, este schimbat din funcţie  şi persecutat în urma publicării, în anul 1954, a unui articol în care se afirmă că muzeul a purtat de la început pecetea şovinismului, naţionalismului şi regionalismului16. După demiterea lui R. Vuia, direcţiile de evoluţie ale muzeului se hotărau de la partid.

La 30 septembrie 1952, Comitetul pentru Aşezăminte Culturale din RPR trimite Muzeului Istorico-Etnografic al Regiunii Cluj Proiectul de tematică pentru expoziţia de bază: “Conform acestui Proiect ,Muzeul Istorico-Etnografic al Regiunii Cluj va dezvolta următoarea tematică:  Problema traiului şi evoluţia societăţii începând cu formarea omului şi până în zilele noastre.

Prima parte a acestei tematici va fi arătată în etape mari, marcându-se orânduirea comunei primitive, orânduirea sclavagistă şi începuturile feudalităţii, cu cele mai caracteristice obiecte. De aici înainte, având material etnografic bogat, veţi dezvolta pe larg feudalitatea şi capitalismul. Muzeul Istorico-Etnografic al Clujului nu poate lăsa  la o parte marile mase, prezentând numai suprastructura, costumul de sărbătoare, ciopliturile în lemn etc. Ci el trebuie să prezinte viaţa ţăranului oropsit de-a lungul veacurilor, comparativ cu viaţa chiaburului şi a boierului. Tot aici va fi arătată exploatarea bisericii, mare deţinătoare de moşii şi argaţi.

La toate orânduirile se va începe cu uneltele de producţie. Legat de clasele sociale, se vor arăta formele luptei de clasă (fuga de pe moşii, incendierea de conace, răzmeriţe izolate, rebeliuni, răscoale). Fără un plan grafic bine structurat şi o tematică bine studiată nu se poate proceda la organizarea  unui muzeu şi cu atât mai puţin pe baza Proiectului prezentat de d-voastră.

Expoziţia va fi organizată pentru  marile mase, pentru cercetători avem depozitul, deci va trebui să fie aşa fel alcătuită, ca să fie pe înţelesul tuturor (subl. a.)… Trebuie avut în vedere că Muzeul are nevoie de un spaţiu, la intrare, unde se va face pavoazarea cu lozinca zilei”17.

Într-o şedinţă de lucru din 10 februarie 1953, la care participă conducătorul Secţiei

culturale regionale şi îndrumătorii regionali pentru muzee, se iau hotărâri şi  se trasează sarcini noi: <<Muzeul se va  numi Muzeul Istorico-Etnografic al Transilvaniei. Expoziţia de bază va prezenta materiale din colecţiile muzeului astfel încât acestea să fie valorificate şi cu ajutorul lor să se evidenţieze principiile materialismului istoric pentru masele populare.

Pentru realizarea scopului  şi a sarcinilor trasate colectivul muzeului va întocmi

 tematica şi planul grafic al muzeului astfel:

a.                  Se va prezenta foarte succint comuna primitivă cu materiale foarte puţine care să scoată în evidenţă cele mai esenţiale trăsături ale acestei orânduiri: munca în comun, societatea fără clase, proprietatea comună, relaţii de ajutor reciproc pentru învingerea forţelor naturii;

b.                  Orânduirea sclavagistă va fi prezentată tot succint şi cu obiecte puţine scoţându-se în evidenţă principalele caracteristici, împărţirea pe clase sociale, stăpâni şi sclavi;

c.                    Societatea feudală cu caracteristicile principale, împărţirea în feudali şi săraci.

Cele trei orânduiri vor forma partea introductivă pentru înţelegerea cât mai limpede a principiilor care stau la baza orânduirii  următoare, orânduirea burghezo – moşierească care va fi amplu prezentată folosindu-se în cât mai mare măsură colecţiile muzeului.

Exponatele prezentate vor trebui să lămurească structura de clasă a acestei orânduiri, lupta de clasă. În acest scop, prezentarea acestei orânduiri va începe cu câteva interioare: moşieresc, ţărănesc de chiabur şi de ţăran sărac, muncitoresc,  reprezentând toate minorităţile conlocuitoare.

După ce se va prezenta societatea burghezo–moşierească, Muzeul va prezenta perspectivele societăţii socialiste de pe teritoriul Transilvaniei>>18.

Şi la Muzeul Satului din Bucureşti trebuiau să fie ilustrate, pentru “istoria socială”, case de şerbi, iobagi, clăcaşi, în contrast cu casele ţăranilor liberi. Astfel de construcţii au fost achiziţionate după 1948: Dumitra (Alba), bordeiul Drăghiceni (Olt), casa Zăpodeni (Vaslui). Tot în această perioadă au fost cumpărate multe obiecte precum şi unele construcţii impunătoare.

În 1977, prin decretul de reorganizare a Comitetului Culturii şi Educaţiei Socialiste (Ministerul Culturii), Muzeul Satului din Bucureşti se unifică cu Muzeul de Artă Populară, devenind Muzeul Satului şi de Artă Populară. Această unire a ţinut până în 1990 când se despart fiecare revenind  la statutul anterior, Muzeul de Artă Populară privind denumirea de Muzeul Ţăranului Român. Localul ultimului muzeu a aparţinut până în 1989 Muzeului PCR.

 

 

Şcoala Sociologică de la Bucureşti

 

După primul război mondial, sub conducerea lui D. Gusti, în România întregită s-au făcut cercetări de sociologie rurală în diferite sate ale României. Între 1925 şi 1936 echipe de studenţi şi specialişti din diferite ramuri ale ştiinţelor sociale au participat la campaniile monografice. D. Gusti a creat astfel Şcoala  sociologică de la Bucureşti, centrată pe modelul studiilor monografice.

În perioada interbelică, nici o altă mişcare ştiinţifică nu a avut un impact comparabil cu cel al Şcolii de Sociologie de la Bucureşti. Dimitrie Gusti era titularul catedrei de Sociologie, Etică şi Politică a Facultăţii de Litere şi Filozofie  din Bucureşti. Tinerii sociologi, grupaţi în jurul Profesorului Gusti încă din 1925, participă la campaniile de “monografii sociologice” organizate anual. Principalele campanii monografice ale Şcolii sociologice au fost: Goicea Mare, Dolj, 1925; Ruşeţu, Brăila, 1926; Nerej, Vrancea, 1927; Fundu Moldovei, Suceava, 1928; Drăguş, Braşov, 1929; Runcu, Gorj, 1930; Cornova-Basarabia, 1931. D. Gusti dorea să experimenteze teoria sa sociologică, prin confruntarea cu realităţile concrete, şi urmărea cunoaşterea vieţii sociale a satelor şi oraşelor, cu scopul elaborării unei “Sociologi a Naţiunii”. Gusti elaborează teoria “manifestărilor” şi “cadrelor” sociale. Ca bază de plecare au fost alese “manifestările” concrete ale activităţilor  umane constând în patru mari grupe: economice, juridice, administrativ - politice şi spirituale. “Manifestările” aveau loc în cadrul unor situaţii preexistente, obiective, numite “cadre condiţionante”, grupate tot în patru categorii: două “naturale”, mediul geografic (“cosmologic”), fenomenele “biologice” (grupele “rasiale”) şi două “sociale”, cadrul “istoric”(generaţia studiată nu este decât continuarea uneia anterioare) şi cadrul ”psihologic” (de nivel individual şi colectiv). “Manifestările” sunt rezultatul unor “voinţi sociale”, adică sunt “acţiuni” deliberate ale oamenilor, în vederea obţinerii unor anumite scopuri, însă condiţionate de existenţa unor cadre preexistente. Ideea centrală era, că toate “activităţile” umane erau acte de “voinţă” în urmărirea unui scop, aceste voinţe fiind elementul de bază al oricărei societăţi posibile. De aici teoria “voinţei sociale”. Elementele componente ale vieţii sociale cercetate au fost numite  de către Gusti “unităţi sociale”.

Monografia a fost o şcoală de învăţat sociologie. D. Gusti afirmă că pentru a cunoaşte satul românesc este nevoie de o pregătire de specialitate adecvată. Spre deosebire de Lucian Blaga care în discursul de recepţie la Academia Română, susţinea că este suficient să te naşti la ţară ca să cunoşti satul.  Mai mult, pentru D. Gusti sociologia nu se limita doar la constatarea fenomenelor sociale, ci implica şi acţiunea, poziţia “etică”. Sociologul trebuia să ia atitudine şi să făurească planuri “politice” de acţiune socială în domeniile economic, cultural, demografic, administrativ-politic etc. Sociologia militans era ţelul final. “Ideea intervenţiei active în viaţa socială a unei sociologii practice, aplicate (pe care mai târziu H.H. Stahl avea să o numească <<inginerie socială>>) străbate ca un fir roşu ansamblul activităţii Şcolii de la Bucureşti” 19. Profesorul Gusti era gata de a primi şi chiar a încuraja iniţiativele colaboratorilor săi, chiar şi atunci când păreau schismatice faţă de schema lui. Studiind Nerejul, “un sat dintr-o regiune arhaică”, H. H. Stahl a elaborat tehnicile unei “arheologii sociale”, graţie căreia  <<monografia sociologică>> putea ajunge a fi o unealtă de cercetare a trecutului.  Aceasta era şi poziţia  gustiană iniţială .

Rezultatele cercetărilor se publicau în două reviste  “Sociologia românească” şi în “Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială”. Chestionarele nu erau fixe ca cele ale lui Densuşianu sau ale lui Haşdeu,  ci aveau rolul mai degrabă de aide–mémoire,  un ghid de discuţie. Seara erau şedinţe de planificare cu D. Gusti. Acesta urmărea în acelaşi timp şi cercetarea, teoria cât şi acţiunea socială.  Prin Institutul Social Român  se punea la dispoziţia lui D. Gusti cercetători, iar de la catedre veneau studenţi.

O recunoaştere internaţională a valorii rezultatelor obţinute de Dimitrie Gusti şi elevii săi a constituit-o faptul că la Bucureşti trebuia să aibă loc, în 1939, Congresul mondial de sociologie. Din pricina evenimentelor politice internaţionale, soldate cu izbucnirea războiului al doilea mondial, congresul a fost amânat, iar după război, când în România s-a instalat regimul comunist, noile autorităţii nu au mai acceptat  ideea ţinerii lui.

În 1948, sociologia considerată ştiinţă burgheză a fost interzisă. Noul regim  afirma că nu mai este nevoie de sociologie întrucât principalele adevăruri fuseseră deja spuse de marxism-leninism; ”certitudinile” erau preferate cercetărilor concrete a realităţilor sociale. Unii dintre cei mai buni colaboratori ai lui Gusti şi-au găsit refugiu la Institutul de Statistică, alţii în alte discipline sociale, ca sociologii Paul Petrescu şi Paul H. Stahl deveniţi de nevoie cercetători ştiinţifici ai artei populare. Unii din membrii Şcolii de sociologie de la Bucureşti au declarat că fac etnografie şi artă populară. Pentru aceasta exista o reţea numeroasă de muzee de etnografie şi de artă populară, precum şi sectoare de etnografie şi artă populară ale Academiei. Muzeului în aer liber din parcul Hoia de la Cluj întemeiat de Romulus Vuia i-a fost dată înfăţişarea actuală de către Valer Butură, colaborator al Şcolii Gusti. La Academie, tot la Cluj, un rol important l-a avut Nicolae Dunăre. La Bucureşti, Muzeul Satului a fost condus până în 1987 de către Gh. Focşa; tot aici a lucrat o perioadă şi Paul Petrescu. La Iaşi, Muzeul etnografic a fost organizat de Ion Chelcea, cel de la Sibiu de Cornel Irimie. La Secţia de artă populară a Institutului de Istoria Artei al Academiei, au lucrat Florea Florescu, Marcela Focşa, Paul Petrescu şi Paul H. Stahl, toţi legaţi de tradiţia Şcolii. La Institutul  de Etnografie şi Folclor îşi găsiseră adăpost câţiva din elevii lui Constantin Brăiloiu, cel care condusese Arhiva  de folclor muzical a societăţi Compozitorilor. Mai târziu, tot la acest institut va lucra Paul Petrescu, care avea să ducă până aproape de terminare “Atlasul etnografic” al României20.

 În timpul comunismului au apărut foarte multe muzee de etnografie, în aer liber sau pavilionare, valorificându-se astfel experienţa cercetărilor de teren din perioada interbelică. Lucrările din domeniul artei populare şi etnografiei, apărute în anii dictaturii, sunt “numeroase, multe din ele de bună sau de excelentă calitate; cele mai importante sunt semnate de foşti colaboratori sau elevi ai Şcolii sociologice”21.

 

 

Etnologia în perioada comunistă

 

În 1948, este suprimată Academia Română. În noua academie o parte din noii membri aveau doar calitatea că acceptau şi susţineau noua putere politică.

Instituţiile care sprijiniseră cercetările de teren dispar: Institutul Social Român, principalul centru de cercetare, Fundaţia Culturală Regală, principalul finanţator, bibliotecile catedrei de sociologie şi a Institutului Social  Român sunt confiscate, interzise lecturii, risipite.

În domeniul arhitecturii rustice, ca şi în alte ramuri ale artei populare s-au publicat opere interesante tratând aspectele materiale şi ignorând pe cele spirituale.

La publicarea sintezelor de arhitectură nu s-a permis sintagma de arhitectură ţărănească românească, ci s-a impus cel de arhitectură populară românească, casa ţărănească având în ideologia comunistă o conotaţie negativă, reacţionară.

 Pe de o parte ideologia afirma că ţăranii au avut o viaţă dură, fiind din ce în ce mai exploataţi. Pe de altă parte, nu trebuia arătat că poporul român a locuit în mizerabile colibe. Era o contradicţie evidentă între teoriile oficiale şi directivele CC-ului.  Reproşul primit de P. H. Stahl la publicarea unei cărţi era: <<Prea multe cocioabe, prea multe cruci şi biserici>>22. Când Paul Stahl a încercat să publice, câţiva ani mai târziu, un articol despre bordeie, în primul număr din Revue des Études sud- est europeénes, i s-a interzis de către cenzorii CC.

Apariţia cărţii Locuinţa ţăranului român, în 1958, semnată de Paul Petrescu şi de  Paul Stahl a provocat imediat un scandal. Autorilor li se aduceau următoarele reproşuri:

<<Prezentarea de locuinţe mizerabile; prezentarea cu prea multă căldură a icoanelor ţărăneşti (icoanele ţărăneşti n-au fost acceptate spre publicare decât câţiva ani mai târziu); explicarea decorului prin motivaţii religioase sau magice (decorul având bineînţeles o funcţie magico-religioasă, nu era un act neutru, gratuit); afirmaţia că în Transilvania influenţa occidentală este evidentă; citarea doar a unei opere sovietice>>23. În ceea ce priveşte obligativitatea bibliografiei sovietice, motivaţia a fost în primul rând de conjunctură. După plecarea trupelor sovietice din România, citarea autorilor sovietici nu mai este obligatorie. Mai mult, o prea deasă invocare a literaturii de specialitate sovietice devine indezirabilă. După 1948, erau citaţi clasicii marxism-leninismului, la care se adăugauu şi câţiva autori sovietici, după anii ’60 era suficientă doar citarea autorilor marxişti-leninişti, întrucât “presiunea cu caracter <<naţional>> se estompase”24. Soarta cărţilor  a fost de foarte multe ori strâns legată de soarta autorilor lor. După 1948, au fost publicate mii de pagini cu titlurile autorilor interzişi sau numai unele titluri din opera altora. În felul acesta o parte importantă a culturii române era trecută la index. Ani în şir cărţi importante au fost scoase din circuitul ştiinţific, unele până la 1989.

Interzicerea publicării funcţiona nu numai retroactiv. În 1956, au apărut două volume din Arta populară în RPR. Ceramica, ale autorilor Barbu Slătineanu, P. Petrescu şi Paul H. Stahl. Întrucât Barbu Slătineanu este arestat pentru că  făcea parte dintr-un grup, împreună cu Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, se adunau şi citeau literatură, sau mergeau împreună la biserică. Grav bolnav de diabet, dependent de injecţia zilnică de insulină, B. Slătineanu moare în închisoarea Jilava la câteva zile de la arestare. Casa ca şi bogata colecţie de artă a familiei Slătineanu au fost confiscate. Cele două volume publicate, deşi nu li se putea aduce un reproş de ordin ideologic, au fost retrase de la vânzare şi date la topit25.

“Partidul nu avea o politică clară în domeniul artei populare. Sloganurile  care se contraziceau conduceau spre intervenţii neaşteptate aparent ilogice, logica lor fiind aceea de a răspunde unei întrebări unice: Este periculos pentru partid?. Întrebare care prevala faţă de orice element teoretic al propagandei oficiale”26.

Anton Golopenţia, unul dintre cei mai străluciţi discipoli şi colaboratori ai profesorului Dimitrie Gusti a fost arestat în 1950  şi  supus  unui regim de exterminare, moare un an şi jumătate mai trziu la spitalul penitenciarului Văcăreşti. Golopenţia a fost considerat de Henri H. Stahl ca  fiind“ cel mai dotat sociolog din câţi  au luat parte la campaniile  noastre sociologice (…) Golopenţia era (…) o sinteză a mai multora  dintre noi: filozof tot atât cât Mircea Vulcănescu, erudit şi profesor tot atât cât Traian Herseni, investigator deopotrivă cu mine şi  organizator tot atât de abil ca şi Octavian Neamţu”27. Anton Golopenţia a fost considerat “duşman al poporului” şi întemniţat fără să fie judecat. Echipierii menţionaţi de H. H. Stahl ca şi alţii, inclusiv Dimitrie Gusti, au trebuit să facă faţă marginalizării, persecuţiilor şi cvasi-imposibilităţii de a-şi exercita profesia.

Unul dintre cei mai harnici colaboratori ai profesorului Gusti, basarabeanul Petre Ştefănucă este arestat de autorităţile sovietice la 9 octombrie 1940 şi, fiind acuzat de românofilism şi imperialism, este condamnat la moarte prin împuşcare şi confiscarea întregului material ştiinţific.

 Profesorul D. Gusti, fost ministru al Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor şi apoi  preşedinte al Academiei Române, a fost gonit din casă, iar biblioteca i-a fost confiscată. A fost adăpostit de un fost monografist.  Preşedinte al Societăţii Româno-Americane, dar şi vicepreşedinte al ARLUS (Societatea pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), D. Gusti trebuie să se apere, de acuzaţiile ce i se aduceau, printr-un memoriu prin care afirma că nu este “fascist sau reacţionar”. Avea să moară în curând, datorită condiţiilor grele de viaţă, atacurilor politice la care era supus, desfiinţării catedrei de sociologie28. Un alt exemplu de prohibiţie a laturii spirituale a subiectelor cărţilor publicate o constituie lucrarea lui Valeriu Butură legată de botanica ţărănească: i s-a permis publicarea doar a aspectelor legate de alimentaţie, vopselurile din plante, medicină, eliminându-se tot ceea ce avea atingere cu credinţele păartea interzisă fiind publicată mai târziu de profesorul Paul H. Stahl în Franţa.

Momentul de cotitură ideologică în interiorul PCR îl reprezintă anul 1971, marcat de “tezele din iulie” şi de cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu la plenara CC al PCR din noiembrie, care venea după scurta liberalizare dintre anii 1965-1971. Acum este atacat “spiritul mic- burghez”, “ploconirea faţă de ceea ce este străin şi mai cu seamă faţă de ceea ce este produs în occident”. “Statul clasei muncitoare are dreptul să se amestece şi în literatură şi în muzică şi în arta plastică”. De asemenea, în ştiinţele sociale trebuia să se introducă “spiritul muncitoresc” în locul celui “intelectualist funcţionăresc”29. După 1971 are loc o politizare accentuată a culturii, rezervându-i-se tot mai mult un rol ancilar pe lângă ideologie. Citarea operelor lui Nicolae Ceauşescu, măcar la începutul şi la sfârşitul studiilor, devine ceva obişnuit. Cuvântul cel mai important de spus îl au activiştii, mulţi dintre ei formaţi la Academia de Partid “Ştefan Gheorghiu”. “ Noua clasă se deosebea întrucâtva de pătura culturnicilor anilor ’50, mai întâi la cantitate, fiind deosebit de numeroasă. Apoi şi la calitate. Activistul primilor ani de după <<eliberare>> are încă respectul culturii, el face efortul de a fi acceptat, îşi caută legitimitatea prin oarecari strădanii culturale, nu întotdeauna reuşite, dar în orice caz respectabile; se străduieşte să fie un profesionist, un om de meserie, măcar ca aparenţă, nu numai un activist”30. În 1971, Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (Ministerul Culturii) îşi schimbă titulatura în  Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Noua denumire a ministerului exprimă şi ea, în mod elocvent, accentul pus pe “fermitatea ideologică” în domeniul cultural. Preşedinte al CCES este investit Dumitru Popescu (1971-1977), care un timp a îndeplinit şi  funcţia de secretar cu propaganda al CC al PCR. Toţi funcţionarii din minister trebuiau să fie membri de partid, iar evidenţa acestora (şi plata cotizaţiei) era ţinută de Secţia de evidenţă a PCR. Principala sarcină a CCES-ului era să fie un instrument de propagandă, trebuind să “diriguiască” cultura conform “indicaţiilor” şi “documentelor de partid şi de stat”. Acum instituţiile subordonate (teatre, muzee, biblioteci) sunt trecute la administraţiile locale în subordinea directă a comitetelor judeţene pentru cultură şi educaţie socialistă. Aceste CJCS erau conduse şi ele de un preşedinte, însă erau subordonate direct secretarului cu propaganda, numărul doi în ierarhia de partid a judeţelor (numărul unu fiind prim-secretarul de partid).

În subordonarea CCES a rămas doar Institutul de Etnografie şi folclor. Ca şi istoria, etnografia este din ce în ce mai mult instrumentalizată de partid pentru a dovedi continuitatea poporului şi unitatea sa indestructibilă cu partidul şi conducătorul său. Institutul era tutelat de CCES prin Direcţia culturii de masă, trebuind să-şi aducă o contribuţie importantă la organizarea fazelor festivalului “Cântării României”. De asemenea, institutul a primit sarcina de a alcătui scenarii pentru evenimentele sociale importante din viaţa omului: naşterea, căsătoria (înmormântării nu i se acordă atenţie ştiut fiind optimismul programatic al regimului comunist). Aceste scenarii din fericire nu au fost puse niciodată în practică. În 1995, un autor care a lucrat în domeniul culturii publică o carte în care printre altele “prezintă spre informare o serie de scenarii orientative pentru organizarea unor sărbători”, atât din ciclul vieţii cât şi sărbători  de peste an31. Reproducerea amplă a unor astfel de scenarii dovedeşte că în unele cazuri asemenea preocupări au fost serioase (şi asumate). Textele sunt marcate de neverosimil şi de …umor involuntar:

“Naşterea (acordarea numelui)

La înscrierea în registrul stării civile(…)părinţii să fie sfătuiţi să dea copilului prenume de origine românească (…) la îndemâna părinţilor să existe un indice de nume tradiţionale româneşti (…). După două-trei luni de la înregistrare (…), să aibă loc un ceremonial la care să participe părinţii şi copiii născuţi în acest interval de timp, precum şi naşii, rude, prieteni, colegi. Sărbătoarea urmează să se desfăşoare într-o sală afectată acestui scop, frumos împodobită cu elemente decorative tradiţionale. Ofiţerul stării civile urmează să îmbrace, pentru această ocazie, costumul festiv şi să poarte eşarfa tricoloră. Principalele momente ale ceremonialului sărbătoresc ar putea fi următoarele: intonarea imnului de stat (magnetofon, pick-up); copiii sunt aduşi în faţa ofiţerului stării civile purtaţi de naş, însoţiţi de părinţi; ofiţerul stării civile rosteşte o formulă solemnă prin care copilul este confirmat ca cetăţean al României şi membru al comunităţii respective (…) ofiţerul stării civile urează noilor născuţi să devină cetăţeni leali ai României; părinţii rostesc un legământ prin care se obligă să crească şi să educe copilul în spiritul tradiţiilor şi legilor ţării. Cu această ocazie, să se înmâneze părinţilor o felicitare protocolar-festivă(…), părinţii vor primi (…) felicitări şi urări (momentul se va desfăşura pe un fond muzical adecvat)…”32 Căsătoria ar trebui să se desfăşoare, conform autorului citat,  cam după acelaşi tipic. Un rol important în propaganda oficială a partidului l-a deţinut cântecul popular, prelucrat conform necesităţilor ideologice  devenind tot mai prezent în mass-media şi festivaluri.

“<<Folclorul nou>>, melodiile nu se creează (…) Textele, fără îndoială. Fără îndoială aceste texte, care sunt foarte jucăuşe şi care corespund anumitor necesităţi politice. Şi asta-i foarte important. E foarte important, cum şi astăzi vezi că se adună oameni din toate părţile, şi aceşti oameni cântă, a, să zic aşa, condeierii? aşa numiţii condeieri, schimbă textele nu schimbă muzica(…). Aşa-numitul folclor nou”33. Cântecul, folclorul nou este domeniul de activitate al celor care se ocupă cu mişcarea culturală de masă. În anii ’60 apar o mulţime de culegeri de cântece noi ale caselor regionale ale creaţiei populare. În studiul introductiv al unei culegeri de folclor nou, se vorbeşte despre funcţia pe care o are acest nou gen de folclor: “De îndată ce creatorii populari s-au angajat în lupta pentru făurirea orânduirii democrate populare, cântecele lor au căpătat o funcţie social-estetică mai directă. Rolul pe care îl joacă cântecul popular nou în schimbările economice şi sociale din satele noastre, în schimbarea profilului moral al oamenilor, a rămas una din trăsăturile esenţiale. Această trăsătură s-a întărit pe măsura clarificării concepţiei politice a creatorilor şi s-a adâncit o dată cu înţelegerea mai profundă a noilor realităţi din ţară, a marilor evenimente la care au participat, a marilor înfăptuiri la care au contribuit”, de asemenea, “noua creaţie populară nu se bazează numai pe tradiţia folclorică sătească, ci preia şi duce mai departe, funcţional şi ideologic, cea mai înaintată tradiţie a folclorului nostru, tradiţia cântecului muncitoresc revoluţionar”34.

Tematica poetică este puternic marcată de proletcultism. În studiul introductiv sunt citate şi câteva versuri dedicate partidului:

“În miezul oraşului,/ E casa partidului,/ Inima poporului (…)/ Peste creştet să vestească/Minunea muncitorească/Şi să ducă peste grui/Cuvântul partidului”(…)

“Iar partidul neînvins/ Drum de aur ne-a deschis./ Şi ne duce frăţioare,/ Către comunista zare”35. Multe din poezii vorbesc despre viaţa grea a “claselor exploatate” şi laudă binefacerile regimului comunist, care i-a făcut pe ţărani şi muncitori stăpâni pe munca lor:

“Frunzuliţă rar mărar/ Neica-al meu a fost văcar,/ Păzea crucea-averilor/ Vitele boierilor. / Şi iar verde măr rotat/ nu era atunci în sat/ Mai urât şi mai amar/ Decât traiul de văcar,/ Că umbla prin ploi şi vânt /Numa-n zdrenţe şi flămând/Şi umbla prin ger cumplit/ Necăjit şi umilit./ Frunzuliţă de-alior/ Badea-al meu e-îngrijitor/ Stă cu drag şi zi şi noapte/ Lângă vacile cu lapte/ Le hrăneşte după carte/ Cu siloz şi concentrate/ Le hrăneşte cu migală/ Le adapă, le ţesală,/ Şi le scoate la plimbare/ Ca pe nişte domnişoare…36”. O trăsătură importantă a multor lucrări publicate în domeniul ştiinţelor socio-umane este de a fi “pe linie”, de a avea o finalitate partinică. Cu toate, acestea, în domeniul etnografiei, dacă se dă la o parte balastul ideologic, ele pot fi folosite cu folos.

Voi încheia citând cuvintele profesorului Paul H. Stahl prin care se vede că ştiinţa îşi urmează drumul său chiar dacă  uneori a fost  rătăcit şi cel mai adesea sinuos: “Trebuie adăugat că cei ce au studiat artele populare fără a acţiona deschis, fără să vrea să provoace, erau mereu tentaţi să devieze de la linia oficială pentru a se apropia de adevărul faptelor” 37.

 

 

inapoi_________inapoi la cuprins________ inainte

 



1 Traian Herseni, Problema metodei în etnologie, în R. Vulcănescu (coord), Introducere în etnologie, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 173.

2 Ibidem.

3 Claude Lévi-Strauss, Antropologie structurală, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p.435.

4 Marianne Mesnil, Assia Popova, Etnologul între şarpe şi balaur. Eseuri de mitologie balcanică, Bucureşti, Editura Paideia, 1997, pp. 43-45.

5 Ibidem p.22. 

6  H. H. Stahl, Amintiri, gânduri…, Bucureşti,  Ed. Minerva, 1981. p.138 -139.

7 Claude Lévi-Strauss, op. cit, p.430.

8 Ioan Toşa, Simona Munteanu, Muzeul Etnografic al Transilvaniei -  Opt decenii de activitate în serviciul etnografiei româneşti 1922 – 2002, Cluj – Napoca,  Editura Mediamira, 2001, p. 7.

9  Anne–Marie Thiesse, Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele  XVIII – XX, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 144.

10 Al. Tzigara-Samurcaş. Musee National Carol I. Catalogue de la section d’art paysan Bucarest, 1937.

11  Ioan Toşa,op. cit.,  p. 40.

12  D. Gusti, Muzeul Satului Românesc, în revista “Sociologie românească”, anul I, nr 5, mai 1936, p. 3.

13 Ibidem, pp. 3-4.

14 Gh. Focşa, 1971, Muzeul Satului din Bucureşti, în “Muzee cu caracter etnografic – sociologic din România”,  Ed. Muzeul Brukenthal – Sibiu, 1971, p. 75.

15  Paul H. Stahl, L’école sociologique de Bucarest. Les survivances, “Martor”, III, 1998, Bucureşti. p.38.

16  Ioan Toşa, op. cit., p. 189.

17 Apud Ibidem, pp. 186- 187.

18 Ibidem, pp. 187-188.

19 Paul H. Stahl, Şcoala sociologică de la Bucureşti. Sociologia şi istoria, în “Revista Română de Sociologie”, Serie nouă, anul XII , nr. 3-4, Bucureşti, 2001, p.252.

20 Antropologul american G. P. Murdock înfiinţează revista “Ethnology” în paginile căreia va fi publicat şi Ethnographic Atlas, 1967.

21 Paul H. Stahl, op. cit., p.250.

22  Paul H. Stahl, L’école…,p. 41.

23 Ibidem, p. 40.

24 Paul H. Stahl, Şcoala sociologică …, p.250.

25  Paul H. Stahl, L’école…,p.41

26 Ibidem, p.42.

27 Henri H. Stahl, op. cit. , p. 292.

28 Paul H. Stahl, Şcoala sociologică…, p.249.

29 N. Ceauşescu, Expunere la consfătuirea cu activul de partid din domeniul ideologiei, 9 iulie 1971; România…,6, pp.222-251, apud Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români.1944-1977, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.

30 Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români. 1944-1977, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 85.

31 Vasile Golban, Dimensiunea etico-estetică a sărbătorii, Piatra Neamţ, Casa de editură Panteon,1995.

32 Ibidem, p.102

33 Harry Brauner, intervievat de  Zoltan Rostás, în Istorisiri monografice,  “Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XII, nr 3-4, Bucureşti, 2001, p.362.

34 Ioan Meiţoiu (ediţie alcătuită şi îngrijită de…), studiu introductiv de prof. univ. Mihai Pop, Folclor poetic nou, Bucureşti, Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, Casa Centrală a Creaţiei Populare, 1965, pp.14 -15

35 Ibidem, p.21.

36 Ibidem, p.367.

37 Paul H. Stahl, L’école…, p. 42.