inapoi________inapoi la cuprins________inainte
Balcicul ca o obsesie
Mihaela VARGA
|
Vila pictoriţei Cecilia
Cuţescu Storck de la Balcic |
Se spune că Balcicul, cu
golful lui ca un amfiteatru, populat de mici căsuţe
tătăreşti cu acoperişuri ce pornesc de la mijlocul unui om
nu prea înalt, de câteva case mai arătoase de negustori de grâne,
antrepozite şi vreo trei-patru clădiri administrative, a fost
descoperit în 1913, în timpul campaniei din Bulgaria de pictorul Iosif Iser,
căruia numai la război nu-i stătea capul. Alţii spun
că l-a descoperit Lucian Grigorescu, un alt soldat „entuziast“, dar Adrian
Maniu susţine că a fost descoperit tot în acel an de pictorul
Alexandru Satmary, îndrăgostitul
de vechimea plaiurilor dobrogene şi cel atât de iubit de musulmanii
din Balcic încât au dorit să şi-l facă primar. Totuşi,
primele peisaje din Balcic databile le datorăm lui Gheorghe Petraşcu
care pictează la Balcic încă din 1913 şi revine aici în 1916.
Vremea paşnică a ieşirii la peisaj a fost apoi întreruptă
pentru mai mulţi ani, aşa că Petraşcu va revini să
picteze la Balcic abia în 1920.
Un an mai târziu, în 1921,
pictorul Alexandru Satmary, însoţit de soţia sa Ortansa, ea
însăşi un spirit artistic în veşnică căutare de nou,
vizitează Balcicul şi se entuziasmează într-atât încât
hotărăsc să cumpere acolo o proprietate pe care pictorul
ridică o casă cu pridvor împodobit cu faianţă persană
şi pe a căror coloane pictează veveriţe jucăuşe.
Cum entuziasmul se cere împărtăşit, ei o conving pe
pictoriţa Cecilia Cuţescu Storck, sora Ortansei, să nu-şi
mai investească veniturile rezultate din vânzările din expoziţia
personală din 1921 într-un teren la Constanţa (frumoase venituri
putea avea pe atunci un pictor dintr-o expoziţie!), ci într-o proprietate
la Balcic, proprietate pe care se afla un mic chioşc turcesc. Surorile se
învecinau acum într-o zonă din afara oraşului – o zonă de
grădini părăsite de turcii ce se refugiau în teritoriul ce mai
rămăsese din fostul Imperiu Otoman. Printre grădini, un
pârâiaş se învolbura din când în când de ploi torenţiale ce scoteau
din pământ pietre din ce va fi fost odată anticul Dyonisopolis.
Pietrele antice şi celelalte pietre aduse de râu, pietrele din mare,
pietrele arse de soare de pe coline sau cele acoperite de muşchi de prin
frunzişuri erau o adevărată comoară ce se cerea
folosită în ridicarea caselor şi a teraselor unor minunate vile la
marginea mării, vile visate încă din tinereţile celor două
surori.
Cine să fi fost
„pictorii prieteni“, cum le spune Regina Maria în jurnalul ei, care au adus-o
la Balcic în 1924 şi au convins-o să-şi cumpere aici locul unei Vila Reginei Maria pe
care a botezat-o Tehna Juvah (Cuibul solitar, lb. turcă) Pietre cu inscripţii
orientale în grădina Vilei de Argint a grădinarului Reginei. Cecilia
Cuţescu Storck, Terase la mare, ulei pe pânză. Sunt
terasele vilei sale, iar în planul al doilea, prin vegetaţia
grădinilor Reginei, se zăresc Biserica Stella Maris şi
minaretul vilei Reginei.
Sigur este că Regina,
dar şi Pictoriţa, se apucă – fiecare cu nivelul ei de
posibilităţi – să-şi construiască o vilă şi
... câte o grădină. Regina va apela la toţi prietenii,
specialiştii şi cunoscuţii să o ajute: regele Iugoslaviei,
ginerele ei, îi va trimite subţiri coloane dalmate, un arheolog îi va
trimite chiupuri antice greceşti, Henriette Delavrancea Gibory o va
pasiona pentru arhitectura balcanică cu etajul depăşind
suprafaţa parterului, Jules Jeannin, fost grădinar al ţarului,
va avea grijă de crini şi irişi, florile favorite ale Reginei,
dar şi de multe altele ale grădinii cu simbolistică Bahai,
aşa cum o iniţiaseră prietenele ei americane, arhitecte
peisagere. Vasile Popescu va picta peisaje din grădină.
Bănuim că şi soţul Pictoriţei a ajutat-o.
Altfel de ce am întâlni vasele de piatră semisferice, cu toarte abia
schiţate, paralelipipedice, vase art déco în grădinile Reginei Maria,
la vila Storck, la vila Moşescu, la „Vila de argint“ a grădinarului
reginei şi ... în Bucureşti, în curtea Casei Storck, azi muzeu?
Poate că pe Regină
a inspirat-o chiar Pictoriţa, care ajutată mai întâi de
nişte turci nepricepuţi a construit la vila ei câteva terase, ce s-au
prăbuşit după un an, apoi cu alţi turci, un servitor
şi ea însăşi a construit alte terase, ce au rezistat doi ani,
pentru ca în sfârşit să reuşească să ridice cinci
terase din pietrele mării, deasupra cărora să ridica vila. Cu o
logie cu trei arcade ce cuprindea întreg etajul, ea era falnică ca un
„foişor voievodal“, cum admitea chiar soţul ei, altminteri reticent
faţă de timpul şi banii pe care Pictoriţa îi
cheltuia pentru vila sa. Regina va ridica în stânga vilei ei nouă
terase, pe care şerpuieşte labirintic, de la o terasă la alta, o
cărare ce o plimba de-a lungul lor în ceea ce ea a numit „Grădina
amintirilor“, fiecare dintre terase fiind dedicată câte unui membru drag
din familie. Nici Grădinarul Reginei, Jules Jeannin, nu se va
lăsa mai prejos şi pe mica proprietate cât o batistă pe care
şi-a luat-o în pupul târgului, aproape de geamie, va construi terase pe
care o cărare ce se întoarce de patru ori pentru a ajunge la mica
vilă cu un cerdac sprijinit pe coloane de piatră. Şi la
grădinar, se înghesuie pe pereţii teraselor fragmente de piatră
sculptată, pietre cu ilizibile inscripţii atât de frumos
caligrafiate cu litere arabe, ba chiar şi o mască făcută,
pe vremea când era student, de Boris Caragea, născut în ceste locuri.
Pictoriţa va încastra în pereţii
teraselor, în locuri anume pregătite în arcade de piatră
cioplită, basoreliefuri în piatră sau teracotă, iar la intrarea
aleii ce conduce oblic dinspre mare, spre vilă, va aşeza o
piatră antică cu frunze de acant. Regina, mulţumită
de munca Grădinarului ei, va ridica într-un colţ al
grădinii sale un mic altar de piatră în amintirea lui. Aici, dar
şi pe o placă de marmură încastrată în zidul micii proprietăţi
a Grădinarului, sunt încrustate cuvintele ei de mulţumire
şi semnătura „Marie“, în binecunoscuta caligrafie a Reginei.
Primele Balcicuri,
Cecilia Cuţescu Storck le expune în 1922. Tot în 1922, chiar la Balcic se deschide
o expoziţie iniţiată de pictorul Ştefan Popescu şi
asociaţia „Cercul intim“ din localitate în care expun toţi pictorii
ce lucraseră la Balcic. În acelaşi an expune şi Steriadi primele
Balcicuri, iar Nicolae Dărăscu va începe în 1923 suita sa de
peisaje din Balcic care vor culmina cu „Cimitirul tătărăsc“,
care a rămas ca cel mai monumental dintre peisajele pictate aici de vreun
pictor. Pictorii luaseră cu asalt mărunta aşezare cu ceva
peste şase mii de suflete şi au declanşat ceea ce am putea numi
obsesia pentru aceste locuri, care a fost definită în cei mai exacţi
şi sobri termeni de Emanoil Bucuţa, astfel: „Fiecare grup de case,
fiecare perspectivă, fiecare cafenea, fiecare cadână au fost
zugrăvite de mai multe ori, de mai mulţi“.
Dacă generaţia lui
Gheorghe Petraşcu, Ştefan Popescu şi a Ceciliei Cuţescu
Storck (prieteni buni de altfel încă din timpul studiilor din
străinătate) consacră Balcicul ca loc favorizat al picturii, cei
ce vor veni să picteze la Balcic în anii ‘30 nu vor face decât să-i
consolideze poziţia de cel mai pictat loc din pictura românească.
Ştefan Dumitrescu vine
aici pentru prima oară în 1931, iar prietenul său Tonitza în 1933.
Spre sfârşitul deceniului vor veni şi cei mai tineri, încă în
căutare de drum, cum era pe atunci Ion Ţuculescu. De parcă
până atunci peisajul Balcicului nu fusese suficient lăudat, Tonitza
găseşte că orăşelul este o „găleată
miraculoasă de reflexe şi tonuri“. Noi soluţii, noi rafinamente
caută acum pictorul pentru a capta imaginile, intenţionând ca toate acele
peisaje realizate aici să-i slujească în cele din urmă pentru a
realiza un vast panou, „un fel de largă frescă a Balcicului“. Trei
sau patru ani credea că-i vor fi necesari pentru a realiza cel mai amplu
proiect pe care şi l-a propus vreodată, dar viaţa nu a mai avut
răbdare să-l aştepte pe Pictor în desăvârşirea
operei sale cu o monumentală operă consacrată Balcicului.
Unul din primele sale Balcicuri
se numeşte Liniştea eternă, în care, printre două
stânci albe, ca printr-un soi de poartă, drumul alb conduce spre albastrul
mării şi al cerului. Pe una din coloanele din Grădina Storck
erau pe atunci deja încrustate versurile lui Rabindranath Tagore: „Sosit pe
malul eternităţii / unde nimic nu se pierde“. Pictorii
se îmbătau de ceea ce ei credeau că a fi găsit aici: un peisaj
în care pietrele, vechile aşezări omeneşti, oamenii
desprinşi parcă din alte vremuri, poate biblice, dar mai ales
stâncile albe şi marea ofereau posibilitatea de a trece dincolo de
peisajul ca pictură. Visau, văzând locurile, la peisajul ca
înaltă stare spirituală.
Regina, înainte de a muri,
parcă profetiza: „După ce nu voi mai fi, se va spune că în
aceste locuri au fost grădinile Reginei...“. Prietena ei, Pictoriţa,
a trebuit însă să îndure momentele în care i-a fost luată vila
sa îmbrăcată cu piatră de Cavarna, mărită între timp
la dimensiunile unui palazetto, cu logia pe care o acoperise cu fresce cu
corăbii ce poposesc în porturi. Acum în ruină, cu frescele
văruite şi aproape toate sculpturile dispărute, dar încă
nespus de nobilă şi frumoasă, vila pictoriţei, ca şi
grădinile ei, aşteaptă miracolul unei restaurări. Vila de
Argint, cum îşi botezase Grădinarul Reginei minuscula
locuinţă mai există şi ea, păstrată cu dragoste
de nişte oameni ce ştiu să o preţuiască.
Pictorii au fost poate cei mai
norocoşi. Mai întâi colecţionarii, apoi muzeele s-au bătut în a
obţine cele mai frumoase Balcicuri, perpetuând astfel o stare de
graţie.
Surse documentare:
Regina Maria, Jurnal,
anul 1924, Arhivele Naţionale.
Cecilia Cuţescu Storck, Fresca
unei vieţi, Ed. „Bucovina” I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1943,
capitolul „Povestea minunată, Balcicul“ ş.a.
Adrian Maniu, Alexandru
Satmary, Monitorul Oficial şi Imprimeriile statului, Bucureşti,
1935; alte monografii ale pictorilor activi în perioada interbelică.
Mihaela Varga, Grădinile
de la Balcic ale Reginei Maria, în „Muzeul Naţional Cotroceni, Studii
şi articole de istorie şi istoria artei“, Editura Sigma,
Bucureşti, 2001.
Emanoil Bucuţa, Balcic,
în „Enciclopedia României“, vol II, coord. Dimitrie Gusti, capitolul
Judeţul Caliacra, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938.
Excursia documentară pe care am organizat-o în cadrul
Clubului România–UNESCO la Balcic în mai 2003 la care au participat între
alţii, istoricii de artă Luiza Barcan, Marian Constantin, Adrian
Silvan Ionescu, Radu Ionescu, arhitecta Alba Popa şi sculptorul Alexandru
Nancu, cărora le mulţumesc pe această cale pentru atmosfera de
seminar pe care au avut-o discuţiile purtate acolo.
inapoi________inapoi la cuprins________inainte