inapoi________inapoi la cuprins________inainte

 

 

 

Balcicul ca o obsesie

 

 

Mihaela VARGA

Vila pictoriţei Cecilia Cuţescu Storck de la Balcic


 

 

Se spune că Balcicul, cu golful lui ca un amfiteatru, populat de mici căsuţe tătăreşti cu acoperişuri ce pornesc de la mijlocul unui om nu prea înalt, de câteva case mai arătoase de negustori de grâne, antrepozite şi vreo trei-patru clădiri administrative, a fost descoperit în 1913, în timpul campaniei din Bulgaria de pictorul Iosif Iser, căruia numai la război nu-i stătea capul. Alţii spun că l-a descoperit Lucian Grigorescu, un alt soldat „entuziast“, dar Adrian Maniu susţine că a fost descoperit tot în acel an de pictorul Alexandru Satmary, îndrăgostitul  de vechimea plaiurilor dobrogene şi cel atât de iubit de musulmanii din Balcic încât au dorit să şi-l facă primar. Totuşi, primele peisaje din Balcic databile le datorăm lui Gheorghe Petraşcu care pictează la Balcic încă din 1913 şi revine aici în 1916. Vremea paşnică a ieşirii la peisaj a fost apoi întreruptă pentru mai mulţi ani, aşa că Petraşcu va revini să picteze la Balcic abia în 1920.

Un an mai târziu, în 1921, pictorul Alexandru Satmary, însoţit de soţia sa Ortansa, ea însăşi un spirit artistic în veşnică căutare de nou, vizitează Balcicul şi se entuziasmează într-atât încât hotărăsc să cumpere acolo o proprietate pe care pictorul ridică o casă cu pridvor împodobit cu faianţă persană şi pe a căror coloane pictează veveriţe jucăuşe. Cum entuziasmul se cere împărtăşit, ei o conving pe pictoriţa Cecilia Cuţescu Storck, sora Ortansei, să nu-şi mai investească veniturile rezultate din vânzările din expoziţia personală din 1921 într-un teren la Constanţa (frumoase venituri putea avea pe atunci un pictor dintr-o expoziţie!), ci într-o proprietate la Balcic, proprietate pe care se afla un mic chioşc turcesc. Surorile se învecinau acum într-o zonă din afara oraşului – o zonă de grădini părăsite de turcii ce se refugiau în teritoriul ce mai rămăsese din fostul Imperiu Otoman. Printre grădini, un pârâiaş se învolbura din când în când de ploi torenţiale ce scoteau din pământ pietre din ce va fi fost odată anticul Dyonisopolis. Pietrele antice şi celelalte pietre aduse de râu, pietrele din mare, pietrele arse de soare de pe coline sau cele acoperite de muşchi de prin frunzişuri erau o adevărată comoară ce se cerea folosită în ridicarea caselor şi a teraselor unor minunate vile la marginea mării, vile visate încă din tinereţile celor două surori.

Cine să fi fost „pictorii prieteni“, cum le spune Regina Maria în jurnalul ei, care au adus-o la Balcic în 1924 şi au convins-o să-şi cumpere aici locul unei

 

Vila Reginei Maria pe care a botezat-o Tehna Juvah (Cuibul solitar, lb. turcă)

Pietre cu inscripţii orientale în grădina Vilei de Argint a grădinarului Reginei.

Cecilia Cuţescu Storck, Terase la mare, ulei pe pânză. Sunt terasele vilei sale, iar în planul al doilea, prin vegetaţia grădinilor Reginei, se zăresc Biserica Stella Maris şi minaretul vilei Reginei.

case la care visa şi ea demult, o casă la marginea mării, înconjurată de grădini? Oare unul nu era Alexandru Satmary, aşa cum spune poetul Emil Bucuţa sau Adrian Maniu care afirmă că acesta ar fi conceput şi planul vilei regale? Şi oare al doilea nu putea fi Cecilia Cuţescu Storck, pictoriţa cu care se va învecina Regina? Satmary, ca fiu al pictorului Carol Popp de Satmary era, din familie, un apropiat al familiei regale, iar Cecilia Cuţescu Storck, prin soţul ei, sculptorul Frederic Storck, făcea şi ea parte din categoria artiştilor plastici suficient de respectabili pentru a avea legături cu familia regală. Oare nu patronase Regina Maria, în 1916, prima expoziţie a femeilor „pictore“ la care Cecilia Cuţescu Storck era cea mai renumită dintre expozante?

Sigur este că Regina, dar şi Pictoriţa, se apucă – fiecare cu nivelul ei de posibilităţi – să-şi construiască o vilă şi ... câte o grădină. Regina va apela la toţi prietenii, specialiştii şi cunoscuţii să o ajute: regele Iugoslaviei, ginerele ei, îi va trimite subţiri coloane dalmate, un arheolog îi va trimite chiupuri antice greceşti, Henriette Delavrancea Gibory o va pasiona pentru arhitectura balcanică cu etajul depăşind suprafaţa parterului, Jules Jeannin, fost grădinar al ţarului, va avea grijă de crini şi irişi, florile favorite ale Reginei, dar şi de multe altele ale grădinii cu simbolistică Bahai, aşa cum o iniţiaseră prietenele ei americane, arhitecte peisagere. Vasile ­Popescu va picta peisaje din grădină. Bănuim că şi soţul Pictoriţei a ajutat-o. Altfel de ce am întâlni vasele de piatră semisferice, cu toarte abia schiţate, paralelipipedice, vase art déco în grădinile Reginei Maria, la vila Storck, la vila Moşescu, la „Vila de argint“ a grădinarului reginei şi ... în Bucureşti, în curtea Casei Storck, azi muzeu?

Poate că pe Regină a inspirat-o chiar Pictoriţa, care ajutată mai întâi de nişte turci nepricepuţi a construit la vila ei câteva terase, ce s-au prăbuşit după un an, apoi cu alţi turci, un servitor şi ea însăşi a construit alte terase, ce au rezistat doi ani, pentru ca în sfârşit să reuşească să ridice cinci terase din pietrele mării, deasupra cărora să ridica vila. Cu o logie cu trei arcade ce cuprindea întreg etajul, ea era falnică ca un „foişor voievodal“, cum admitea chiar soţul ei, altminteri reticent faţă de timpul şi banii pe care Pictoriţa îi cheltuia pentru vila sa. Regina va ridica în stânga vilei ei nouă terase, pe care şerpuieşte labirintic, de la o terasă la alta, o cărare ce o plimba de-a lungul lor în ceea ce ea a numit „Grădina amintirilor“, fiecare dintre terase fiind dedicată câte unui membru drag din familie. Nici Grădinarul Reginei, Jules Jeannin, nu se va lăsa mai prejos şi pe mica proprietate cât o batistă pe care şi-a luat-o în pupul târgului, aproape de geamie, va construi terase pe care o cărare ce se întoarce de patru ori pentru a ajunge la mica vilă cu un cerdac sprijinit pe coloane de piatră. Şi la grădinar, se înghesuie pe pereţii teraselor fragmente de piatră sculptată, pietre cu ilizibile in­scripţii atât de frumos caligrafiate cu litere arabe, ba chiar şi o mască făcută, pe vremea când era student, de ­Boris Caragea, născut în ceste locuri.

Pictoriţa va încastra în pereţii teraselor, în locuri anume pregătite în arcade de piatră cioplită, basoreliefuri în piatră sau teracotă, iar la intrarea aleii ce conduce oblic dinspre mare, spre vilă, va aşeza o piatră antică cu frunze de acant. Regina, mulţumită de mun­­ca Grădinarului ei, va ridica într-un colţ al grădinii sale un mic altar de piatră în amintirea lui. Aici, dar şi pe o placă de marmură încastrată în zidul micii propri­etăţi a Grădinarului, sunt încrustate cuvintele ei de mul­ţu­mire şi semnătura „Marie“, în bine­cunoscuta caligrafie a ­Reginei.

Primele Balcicuri, Cecilia Cuţescu Storck le expune în 1922. Tot în 1922, chiar la Balcic se deschide o expoziţie iniţiată de pictorul Ştefan Popescu şi asociaţia „Cercul intim“ din localitate în care expun toţi pictorii ce lucraseră la Balcic. În acelaşi an expune şi Steriadi primele Balcicuri, iar Nicolae Dărăscu va începe în 1923 suita sa de peisaje din Balcic care vor culmina cu „Cimitirul tătărăsc“, care a rămas ca cel mai monumental dintre peisajele pictate aici de vreun pictor. Pictorii luaseră cu asalt mărunta aşezare cu ceva peste şase mii de suflete şi au declanşat ceea ce am putea numi obsesia pentru aceste locuri, care a fost definită în cei mai exacţi şi sobri termeni de Emanoil Bucuţa, astfel: „Fiecare grup de case, fiecare perspectivă, fiecare cafenea, fiecare cadână au fost zugrăvite de mai multe ori, de mai mulţi“.

Dacă generaţia lui Gheorghe Petraşcu, Ştefan Popescu şi a Ceciliei Cuţescu Storck (prieteni buni de altfel încă din timpul studiilor din străinătate) consacră Balcicul ca loc favorizat al picturii, cei ce vor veni să picteze la ­Balcic în anii ‘30 nu vor face decât să-i consolideze poziţia de cel mai pictat loc din pictura românească.

Ştefan Dumitrescu vine aici pentru prima oară în 1931, iar prietenul său Tonitza în 1933. Spre sfârşitul deceniului vor veni şi cei mai tineri, încă în căutare de drum, cum era pe atunci Ion Ţuculescu. De parcă până atunci peisajul Balcicului nu fusese suficient lăudat, Tonitza găseşte că orăşelul este o „găleată miraculoasă de reflexe şi tonuri“. Noi soluţii, noi rafinamente caută acum pictorul pentru a capta imaginile, intenţionând ca toate acele peisaje realizate aici să-i slujească în cele din urmă pentru a realiza un vast panou, „un fel de largă frescă a Balcicului“. Trei sau patru ani credea că-i vor fi necesari pentru a realiza cel mai amplu proiect pe care şi l-a propus vreodată, dar viaţa nu a mai avut răbdare să-l aştepte pe Pictor în desăvârşirea operei sale cu o monumentală operă consacrată Balcicului.

Unul din primele sale Balcicuri se numeşte Liniştea eternă, în care, printre două stânci albe, ca printr-un soi de poartă, drumul alb conduce spre albastrul mării şi al cerului. Pe una din coloanele din Grădina Storck erau pe atunci deja încrustate versurile lui Rabindranath Tagore: „Sosit pe malul eternităţii / unde nimic nu se pierde“. Pictorii se îmbătau de ceea ce ei credeau că a fi găsit aici: un peisaj în care pietrele, vechile aşezări omeneşti, oamenii desprinşi parcă din alte vremuri, poate biblice, dar mai ales stâncile albe şi marea ofereau posibilitatea de a trece dincolo de peisajul ca pictură. Visau, văzând locurile, la peisajul ca înaltă stare spirituală.

Regina, înainte de a muri, parcă profetiza: „După ce nu voi mai fi, se va spune că în aceste locuri au fost grădinile Reginei...“. Prietena ei, Pictoriţa, a trebuit însă să îndure momentele în care i-a fost luată vila sa îmbrăcată cu piatră de Cavarna, mărită între timp la dimensiunile unui palazetto, cu logia pe care o acoperise cu fresce cu corăbii ce poposesc în porturi. Acum în ruină, cu frescele văruite şi aproape toate sculpturile dispărute, dar încă nespus de nobilă şi frumoasă, vila pictoriţei, ca şi grădinile ei, aşteaptă miracolul unei restaurări. Vila de Argint, cum îşi botezase Grădinarul Reginei minuscula locuinţă mai există şi ea, păstrată cu dragoste de nişte oameni ce ştiu să o preţuiască.

Pictorii au fost poate cei mai norocoşi. Mai întâi colecţionarii, apoi muzeele s-au bătut în a obţine cele mai frumoase Balcicuri, perpetuând astfel o stare de graţie.

 

 

 

Surse documentare:

Regina Maria, Jurnal, anul 1924, Arhivele Naţionale.

Cecilia Cuţescu Storck, Fresca unei vieţi, Ed. „Bucovina” I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1943, capitolul „Povestea minunată, Balcicul“ ş.a.

Adrian Maniu, Alexandru Satmary, Monitorul Oficial şi Imprimeriile statului, Bucureşti, 1935; alte monografii ale pictorilor activi în perioada interbelică.

Mihaela Varga, Grădinile de la Balcic ale Reginei Maria, în „Muzeul Naţional Cotroceni, Studii şi articole de istorie şi istoria artei“, Editura Sigma, Bucureşti, 2001.

Emanoil Bucuţa, Balcic, în „Enciclopedia României“, vol II, coord. Dimitrie Gusti, capitolul Judeţul Caliacra, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938.

Excursia documentară pe care am organizat-o în cadrul Clubului România–UNESCO la Balcic în mai 2003 la care au participat între alţii, istoricii de artă Luiza Barcan, Marian Constantin, Adrian Silvan Ionescu, Radu Ionescu, arhitecta Alba Popa şi sculptorul Alexandru Nancu, cărora le mulţumesc pe această cale pentru atmosfera de seminar pe care au avut-o discuţiile purtate acolo.

 

 

inapoi________inapoi la cuprins________inainte